Oricine si-a facut sau a scris vreodata pe un blog stie ca la un moment dat te opresti si te intrebi: e prea mult? Blogurile personale sunt un fel de jurnal pe internet. Daca unii se cenzureaza intr-o anumita masura, altii aleg sa dea din casa ce au mancat, cum a mers intalnirea romantica de aseara sau cat au stat la WC. Pentru ca simt nevoia sau pentru ca nu gasesc alte subiecte. Si daca te tii sa scrii des sau foarte des, la un moment dat ajungi sa te iei de tot ce faci.
In ultimul episod din House M.D., pacienta e o bloggerita care pune pe net tot. Ca s-a certat cu prietenul, ca n-a avut chef de sex, ca o sa moara si ia decizia privind operatia sfatuindu-se cu cititorii ei. Uitandu-ma la film, imi zic “Ei, hai, ca e prea mult!”.
Poate unii dintre voi o stiti pe Curvette, care isi descrie experientele de prostituata. Ca este o lume imaginata sau autoarea chiar a trait experientele respective, nu stiu. Ceea ce mi se pare esential in exemplul asta este pseudonimul. E simplu sa spui cele mai mai indecente lucruri sau sa-ti expui cele mai adanci ganduri cand te protejeaza anonimatul, cand lumea nu va asocia vorbele cu un chip si-un nume. Pentru ca internetul nu iarta. Citeam zilele trecute un articol in care se explica cum raman forever and ever pe internet lucrurile pe care le postezi (tu sau altii) despre tine. E ca atunci cand iti faci un tatuaj. Te intrebi ce te faci daca peste zece ani n-o sa-l mai vrei. Poti sa-l scoti, dar e o procedura a naibii de complicata si incomoda.
Un blogger spunea ca scrie pentru fiul lui, pentru ca el sa-i vada gandurile si experientele cand va creste. (sorry, n-am reusit sa gasesc postul) Poate e cam devreme sa ne punem probleme dintr-astea, dar ce lasam pentru eternitate in online?
Discutiile pot trece in uitare. Ce scrii ramane acolo, cu virgula, punct, la indemana oricui. Si atunci, pana unde mergi pentru cateva clickuri in plus? Pentru ca oamenii vor citi picanterii sexuale, scandaloase. Avem un apetit crescut pentru a intra in vietile altora. De aici si succesul tabloidelor, a expunerii fara limite a celor mai insignifiante detalii din viata persoanelor publice (cu poze si video! nu rata!).
Uneori ma lovesc de anumite texte destul de intime si-mi zic: eu n-as putea sa scriu asta. Pentru ca nu pot sa-mi expun viata in totalitate decat prietenilor apropiati si poate si atunci cu unele rezerve. Un psiholog spunea “Nici prietenul tau cel mai bun nu trebuie sa-ti stie toate secretele. Nu e sanatos”.
Dupa toata lalaiala de mai sus, mi se contureaza doua linii dinstincte. Prima, cat de relevante sunt detaliile vietii tale pentru ceilalti? Sunt oameni care pot face din orice banalitate o opera, cu figuri se stil, cu umor, cu tot. Pot sa citesc 5 paragrafe despre cum ai mancat cartofi la pranz, iar textul sa fie admirabil. Dar cei mai multi nu au talentul asta si atunci nu fac decat sa se expuna de dragul de-a mai scrie ceva. Nu e relevant pentru nimeni, nu e literar, e doar viata ta pe taraba.
A doua, cat te lasa constiinta sa spui? Aici nu conteaza relevanta. Conteaza libertatea pe care ti-o acorzi, gradul de expunere cu care te simti confortabil. Din punctul meu de vedere, daca SIMTI ca trebuie si poti sa spui ceva, parerea altora e mai putin importanta. Textele scrise din inima sau din nevoia de a exprima ceva sunt relevante pentru tine, cel care scrii, iar scrisul poate fi o forma de terapie. Iar experientele personale, un mod excelent de a dovedi un argument sau de a porni o discutie.
Am deschis Pandoras la cafeaua de dimineata si am vazut textul Nebuloasei despre virginitate. Si atunci m-am intrebat: pentru mine ar fi prea mult?
“We found a bike in front of the house. It’s yours”. Miiiine? Olandezii la care am stat acum patru ani (deja??) m-au intamplinat cu o bicicleta. Putin cam inalta pentru mine, mi-am rupt o pereche de sandale incercand sa pun o frana. Dar cine nu-si rupe ceva pe bicicleta in Amsterdam? Era cat pe ce sa-mi rup si gatul, cazand in intersectie, pe ploaie, in fata tramvaiului. Cu palma si genunchii insangerati, ma uitam cu ochii tristi la prietenii mei olandezi. Ei radeau de mine. “I have a friend who broke both her wrists one night, coming on her bike drunk, from a party. Hahaaa!”
Olandezii au un accent in engleza delicios, usor britanic. Cam toti si-au fumat creierii prin liceu si ies destepti foc! M-am indragostit foarte repede de ei. Ok, bine, m-am indragostit numai de unul. Si cum sa nu te indragostesti cand la miezul noptii te ia pe bara de la bicicleta si te duce acasa, traversand poduri, strazi inguste, cu norisori magici in aer, asa cum ia printul printesa pe cal? In Amsterdam, se intampla.
Dupa ce mi-am luat bicicleta in primire de la gazde si am primit tutorialul de legare corecta a vehiculului astfel incat sa nu poata fi furat, am schimbat amabilitati si m-am minunat de apartamentul lor pe trei etaje, cu terasa cu plante, bucatarie imensa si d-astea de-ale civilizatiei. Apoi am iesit din casa. Un grup de turisti aproape ca m-a prins intr-o poza, cu mana pe clanta. Si apoi, ta-daaa! Am simtit aerul inconfundabil al Amsterdamului. Miroase a iarba, ce mai, peste tot. Un miros pe care l-a inceput nu l-am inteles, in inocenta mea, dar care mi s-a impregnat pe creier mai ceva ca madlena lui Proust. Pour moi, nu Amsterdamul miroase a iarba, ci iarba miroase a Amsterdam.
Centrul orasului musteste a dubiosenie. Prostituate in geamuri, te impiedici de turisti prabusiti de la prea multa magie, iar la mai toate colturile junkierii incearca sa-ti vanda o bicicleta sau sa ti-o fure sau doar se uita ciudat la tine. Ma indoiesc ca te si vad. Dar eu una m-am simtit in siguranta. Toata lumea e intr-o stare de chill molipsitoare. Aerul, v-am zis.
Amsterdamul e construit concentric. Un cerculet de apa, unul de pamant si tot asa. M-am ratacit de nenumarate ori, nu fara placere, pentru ca peisajele sunt chiar romantice. E un fel de Venetie, numai ca orasul nu are un aer de vechi si statut. E multa frumusete invelita intr-o patura de biciclisti nebuni, inca una de turisti extatici si, in general, un stil de viata relaxat dar eficient.
Am prins o luna frumoasa, cu soare, spre mirarea localnicilor, pentru ca, insistau ei, Amsterdamul e un oras ploios. Fusesem acceptata la o scoala de vara si din cinci orase europene, m-au trimis in cel care mi s-a potrivit ca o manusa. Nu cred ca organizatorii au stiut, a fost sheer luck.
Incerc sa rezum cumva de ce imi place atat de mult locul ala. Oamenii pe care i-am cunoscut au contribuit mult, fara indoiala. Veneam dupa un an petrecut in Spania si eram putin obosita de caracterul latin, zgomotos si sufocant. Caracterele nordice puternice, inteligente, reci dar totusi deschise m-au incantat pur si simplu. Iei oamenii astia si ii pui intr-un loc unde placerile interzise sunt la ele acasa. La etajul 1 poti sa porti o discutie despre drepturile omului, iar la subsol cinci natii diferite sunt way up high. Pe strazi gasesti toate gradele de betie: de la cel mai treaz si serios, la cel mai prabusit si niciunul nu se mira de prezenta celuilalt.
Cred ca acum mi-am dat seama de ce imi place atat de mult. Eu sunt o fana a echilibrului. Iar Amsterdamul este un oras al echilibrului, intre multe extreme ale comportamentului uman. Si, bineinteles, esti liber oricand sa te dezechilibrezi mai mult sau mai putin. Totul asezat pe apa, printre barci, biciclete, cladiri scunde si cochete, parcuri largi si culorile multiculturalismului. It’s a magic cocktail!
Si melodia care-mi va aminti intotdeauna de Amsterdam. Cand o ascult inchid ochii si dansez in picioarele goale, pe iarba, intr-unul din parcurile imense din locul meu preferat din toata lumea. Cat am vazut din ea pana acum.
Am scris toate astea la provocarea lui Cati. Care inteleg ca se duce in Amsterdam si o invidiez pentru ca nu m-as satura sa ma reintorc acolo. Enjoy the ride!
E atat de ciudat sa te intorci in niste locuri care odata erau toata lumea ta! De cateva ori pe an, ma duc la Suceava. Nimic nu mai e la fel. Locurile s-au schimbat, au evoluat. In camera mea, sunt oaspete. E inevitabil. Dupa 6-7 ani de absenta, nu te poti reintegra in acelasi peisaj ca si cum nu ai fi plecat niciodata. Voi puteti?
Ma simt parte dintr-un film pe care l-am vazut deja, de multe ori. Mi-e incomod, intr-un fel. Locurile si obiectele mustesc a amintiri. Ca si cum m-as teleporta in viata mea din adolescenta. Nu pot fi eu cea de acum. Pentru ca peretii si perdelele si jucariile ma privesc si-mi spun: “Noi te cunoastem!” Toate angoasele de care am scapat, toate trasaturile care nu mi-au placut la mine si pe care le-am depasit, intr-un fel sau altul, reapar. Cand intru in Suceava, trec intr-un alt univers. Asta e probabil pentru ca trecutul, prin propria-mi esenta, nu ma paraseste niciodata. Citeam pe undeva, ca trecutul devine prezent doar prin puterea fricii.
Am incercat de multe ori sa nu mai traiesc in trecut. Si am reusit, partial. E o lupta constanta cu mine in care castig teren greu, dar sigur. Probabil ca as castiga teren cu ceva mai multa rapiditate daca mi-as rezolva o dilema. Cum pot sa nu traiesc (si) in trecut, cand el ma face ceea ce sunt si el e baza tuturor gandurilor mele?
Dar e si placut. Nu-mi reamintesc doar de angoase, imi reamintesc si de copilul Sabina care visa, care dansa ore intregi in fata oglinzii, care invata numele stelelor din constelatii si ar fi facut o facultate de astronomie daca ar fi existat una, care nu avea nevoie de absolut nimeni pentru a fi fericit. Doar de muzica. Ceea ce e in continuare valabil.
Tot ceea ce am scris mai sus a rasarit acum, la ora asta tarzie. Toate gandurile astea sunt doar traducerea unei simple senzatii pe care o am in general. Eu fac drumul spre trecut zilnic, nu dureaza sapte ore si nu trebuie sa iau trenul. Ma duc si ma intorc non stop. Sunt convinsa ca il fac mai des decat altii. Poate doar pentru ca imi place sa calatoresc, iar biletele la low-cost nu mai sunt ce erau odata.
I-am descoperit cand eram studenta si aveam primul job. Lucram haotic, in ture de zi si de noapte la monitorizare media, iar somnul si foamea erau si ele la fel de haotice. Insomniile erau la ordinea zilei, sau noptii, ceea ce nu ma deranja defel, decat in momentele cand aproape ratam examenele de a doua zi. Si, intr-o noapte, am gatit pentru prima data ceea ce urmau sa devina faimosii mei cartofi prajiti. Da, cartofii prajiti pot fi speciali. Am descoperit ca ii pot face foarte repede. 3 cartofi, un ou, 3-4 usturoi taiati pe deaspura, et voila! Cand mai e si sos de rosii sau smantana in frigider, e minunat! Scriu asta in timp ce cartofii sunt pe foc. Nu e sanatos sa mananc dupa 8 seara, sau ceva. Problema e ca mie imi place cel mai mult si mai mult sa mananc dupa miezul noptii. Uitandu-ma la filme, bagand seriale pe banda rulanta, intr-o nesimtire si lene delicioasa asezonata cu gandul minunat ca a doua zi nu-mi va suna telefonul desteptator. Fericirea sta in lucruri marunte. Uneori, fericirea sta in cartofi.
Din mosi stramosi copiii au spus cel putin odata asta: mi-a facut mama ordine in camera si acum nu mai gasesc nimic. de ce nu intelege ca eu ma descurc in dezordinea mea?
In universul meu sunt multe drumuri, poteci de fapt. Vad doar la cativa metri in fata, dar asta nu e ceva de speriat. Uneori pot sa iau avionul si sa merg repede repede inainte si sa arunc o privire la cativa kilometri. Apoi ma intorc la locul unde am lasat poteca, pentru ca nu vreau sa pierd nicio poienita, niciun luminis, nicio intalnire cu vreo buburuza simpatica sau, cine stie, poate-l ratez pe Fat Frumos care a iesit la vanatoare. De fapt, nu prea las drumul decat pentru un alt drum. Nu ma avant prin balarii. Poate asa as gasi un loc mai frumos, cel mai frumos. Dar stiu ca daca vreau sa ajung in locul ala, o sa apara un drum. Pentru ca ele nu sunt facute de altii, apar pentru ca eu le gandesc, pentru ca universul meu stie ce vreau si atunci ma ghideaza spre destinatie. In dezordinea pe care o fac in fiecare zi, in milioanele de ganduri, idei, pareri, bucurii, melancolii si inutilitati pe care le adun pe drum, ca doar n-o sa merg cu ochii inchisi si mainile in buzunare, se face ordine de la sine. Jumate din mine e drumetul, jumate sunt imprejurimile. Uneori e nevoie sa ma opresc, sa ma asez pe-o buturuga si sa ma uit in jur. Cand crengile copacilor sunt uscate, cand pamantul e arid, cand soarele pare sa nu mai zambeasca potecii mele, atunci stiu ca dezordinea a devenit mizerie. Daca dezordinea e tolerabila (nu pentru mame) si chiar confortabila, mizeria e cu totul altceva. Partea cea mai frumoasa e ca totul se poate schimba intr-un timp foarte scurt. Pot sa vorbesc cu copacii sa-i rog sa inverzeasca, pot sa aduc o ploaie torentiala si calda de vara si pamantul devine vesel, iar dupa ploaie apare un soare dintre cei mai luminosi. Cateodata, dupa ce imprejurimile se curata de mizerie, poteca vireaza brusc la dreapta sau la stanga si umbrele lucrurilor capata o alta directie. Ma mai gandesc cateodata la umbrele de pe vechiul drum dar, de obicei, ma intrerupe o fetita cu codite care ma cheama la ea in poienita sa bem o cafea.
Aaa, si mai mult dansez decat merg. Coloana sonora in universul meu e foarte buna. Nu stiu totusi cu cine trebuie sa vorbesc sa dea muzica mai tare.
Agitatie mare in jurul meu. Dar, imi pare rau (sau imi pare bine), refuz sa ma aliniez. Nu vad decat soarele si nu simt decat aerul de primavara care m-a surprins azi in cele 5 secunde facute de la usa blocului la metrou. M-am uitat cu placere la manusi: sunteti inutile? Nu-mi pare rau ca sunt inchisa in iglu pana diseara, ca nu pot sa ies in parc sa fac jogging langa camarazii de (semi)maraton. Important e ca soarele da la lopata, ca-mi va dezgropa masina condamnata la o luna de meditatie langa bloc. Sunt sigura ca va iesi din incercarea asta mai inteleapta, la fel cum si eu ma dezmortesc doar uitandu-ma pe geam si incarcatura iernii se topeste. Simtiti si voi cum va dezgroapa soarele?
Iar sunt intr-o pasa dintr-aia in care-mi vine sa pun numai muzica pe blog. Imi plac mai degraba pasele alea cand scrisul curge fara nicio grija si chiar daca rezultatul e plictisitor sau nepublicabil din diferite motive, eliberarea ramane. Nu pun nicio piesa, stiu sigur ca aveti si voi muzicile voastre. Sa ne bucuram in linistea scrisului de ele!
De ce apar cearcanele? V-ati intrebat asta vreodata? Ei bine, este vorba de oxidarea hemoglobinei. Ce canalul manecii e asta? Adica se rup capilarele, iar zona din jurul ochilor fiind foarte subtire lasa asta sa se vada. Lucrurile sunt putin mai complicate de atat, adica poti sa ai cearcane de diferite culori, ceea ce iti arata ca fie ai o circulatie proasta, fie ceva cu melanina. Nu stiu, citesc si eu acum pe un site ca sa nu uit pana maine. Pentru ca in seara asta m-am intrebat pentru prima oara in viata: de ce apar cearcanele?
Eu nu prea am dintr-astea, cearcane. Nu pentru ca as dormi suficient, n-a fost vreodata cazul. Dorm 5 ore sau mai putin de cand ma stiu. Sau 12 ore, de la 4 dimineata la cat iese la socoteala. Nu stiu de ce nu am. Dar imi amintesc ca am citit undeva, candva, ca la un moment dat cearcanele erau o conditie pentru a putea participa la concursurile de miss. Fara ele, am participat totusi la miss boboc si la miss karaoke. Deosebite aparitii publice.
Imi place orasul adormit. E ora 3 si 16 si o sa va las.
“Intelligent people talk about ideas, mediocre people talk about events, dumb people talk about people”, spusa de Eleanor Roosevelt, potrivit google.
Adina imi spune citatul asta over coffee and cigarettes. Si mi-l spune ca urmare a unor discutii despre discutii pe care le-am tot avut in ultimul timp. “Ce s-a intamplat cu noi?”, ne intrebam. De ce nu mai vorbim despre vise, SF-uri, de ce nu mai aberam pe toate temele posibile, asa cum faceam acum zece ani. Ceea ce-ti promiteai la 15 ani ca nu o sa se intample, ca nu o sa te pierzi in lumea adultilor insipizi, se intampla. Rutina, placuta sau nu, ne mananca zilele si “lasa ca o sa” devine prefixul-de-constiinta-linistitor al oricarei fraze legata de orice presupune ceva mai putina comoditate. Obisnuinta e calduta si sedativa.
2 zile mai tarziu
Venit pe jos de la Victoriei la Casa Presei. Udat papuci, udat sosete, scos sufletul din om. Water! Pe drum, am trecut pe langa un parc mare si, uneori, plin de caini. Pe la jumatea drumului dintre Victoriei si Arcul de Triumf, niciun om in fata, niciun om in spate, doar un ghetus infinit si un parc incetosat. Si mi s-a facut frica. Daca ma intalnesc cu o haita de caini? Daca, daca, daca? “You’re gonna stay or you’re gonna go?”
Asa si cu chestia de mai sus. Tre sa-mi dau creierul jos din metroul rapid si comod. Sa-l pun sa faca drumul pe jos prin ceata, sa se dezmorteasca, sa se alerteze. Asa-i!
all is love. asa zice piesa din winamp si nu am de ce s-o contrazic. bagajele se-astepta facute si soarele razbate printre jaluzele. il astept in toata puterea caldurii lui in numele fustelor si plajelor si noptilor cand lumea sta in loc. am visat ca faceam autostopul. eram prin Franta parca. si mergeam undeva departe. aveam parul lung lung strans intr-o coada si cautam o harta. ma enerveaza oamenii care viseaza ca zboara. pentru ca eu visez doar ca alerg. dar lasa, inchid eu acum ochii si visez ce vreau. one, two, ready, go!
