Un semimaraton are un pic peste 21 de kilometri, pe care trebuie să-i faci în maxim trei ore (poate mai mult dacă e un traseu greu). O tură de lac în IOR, actualul Parc Alexandru Ioan Cuza care deservește suprapopulatele cartiere Dristor și Titan, are un pic peste 3 kilometri. Tura de IOR a devenit etalonul după care-mi măsor efortul și-mi încurajez sufletul.

„Nu cred că veți termina!”, a comentat cineva la un articol din 2010 în care ziceam că urma să alerg primul meu semimaraton. Omul nu era rău intenționat și avea dreptate. Mă antrenasem puțin – câteva ture de IOR ici și colo. Iar relația mea cu alergatul fusese love-hate-mai-mult-hate toată viața. Orice încercare de alergat până la 20+ ani a fost încununată de senzații de leșin și multă durere, de la proba de Rezistență din curtea școlii, până la turele de bloc târâte după ce am citit într-o revistă că joggingul e cool.

Mi-am spus mult timp că nu pot și n-am putut.

O încurajare venită la momentul potrivit, plus un tsunami de entuziasm în cercul de prieteni pentru activități și întreceri sportive m-au făcut să mai dau o șansă alergatului.

Am terminat semimaratonul din 2010 și de atunci încă vreo zece. N-am făcut vreo perfomanță, am evoluat puțin ca viteză și m-a durut fiecare dată. Mă chinuie și acum ieșirile în parc sau alergarea pe bandă. Orice amator de maratoane, triatloane și alte asemenea îți va spune că doare. Oricât te antrenezi, efortul de durată pune corpul la încercare și ajungi să te întrebi „Cine m-a pus?”.

But let’s see the beauty through the pain.

Acum am o relație love-hate-mai-mult-love cu alergatul. De exemplu, în perioadele când alerg nu răcesc, chiar dacă în jurul meu e epidemie. Pot mânca paste în fiecare zi și prăjitură uneori și e ok kilogramic vorbind. Pot să impresionez cu afirmația „Vai ce somn mi-e, la șase m-am trezit azi să alerg!”

Dar cel mai mult îmi place că alergând așa, cătinel, ani de zile, am învățat despre mine și despre lume niște chestii banale, dar utile. Să vi le zic și vouă:

1. Îți spui multe povești despre ce poți și ce nu poți face. Capul le recită, corpul le confirmă. Uneori ți le confirmă și cei din jur. E bine să realizezi că sunt doar povești.
2. E ok să mergi când alergi. Nu trebuie să faci totul dintr-o dată.
3. Ai zile bune și zile proaste, indiferent de câtă experiență ai. Lasă ziua proastă să treacă.
4. Efortul depus și atunci când n-ai niciun chef contează, chiar dacă e mic și lamentabil.
5. E ok să iei o pauză. Dacă ești obosit, stai. Nu înseamnă că nu o să revii atunci când ești pregătit.
6. Corpul și capul au izvoare nesecate de resurse. De exemplu, poți face 21 de kilometri cu antrenament minim. Nu înseamnă că e o idee bună să faci asta, doar că atunci când zici că nu mai poți, de fapt mai poți foarte mult. Sunt povești cu alergători de ultramaratoane care au căzut lați, pentru ca apoi să se ridice și să câștige competiția.
7. Evoluezi doar dacă ieși constant din zona de confort. Logic, dar greu de pus în aplicare de frică, de lene, din comoditate.
8. E ok să vorbești cu tine. Am învățat să mă calmez, să-mi temperez panica atunci când simt că nu mai pot, să-mi spun să respir, s-o las mai ușor, dar să continui. Să-mi zic „bravo” și „hai, bagă mare”.
9. E ok să ai ritmul tău. Sunt mulți alergători în parc. Unii abia înaintează, alții merg ca săgeata. Unii vor să-și dezmorțează încheieturile, alții vor să câștige o competiție. Unii au o zi proastă, alții au dormit excelent. Ce contează? Sunt acolo și încearcă.
10. Orice activitate singuratică poate avea și o componentă socială care o face mai plăcută. Ciorba și berea de după, poveștile de pe traseu, până și like-urile de pe Facebook dau un plus de valoare efortului. Nu e felul principal, e desertul.

Și scrisul e o activitate singuratică. Noroc cu voi :).

Zilele astea încerc să alerg mai repede. Tot zilele astea vreau să scriu mai mult. Azi și ieri și alaltăieri m-am tot poticnit în cuvinte. Hai, respiră, ia-o încet. E ok.

Foto: Semimaraton Brașov 2015