Mă întorc spre mine și zic, unde ești?
Am mintea goală. Sau plină de ceață. Oricum, nu se vede mare lucru. Arunc resturi de mâncare cu tot cu cuvinte, idei și păreri. Pun vasele în mașină și-mi spăl vinovăția. M-am enervat, poate am țipat. Am zis: fii și tu cooperant!
Mă uit în zare și trag de o bere rece. Iau cartea cu mine, o las lângă picior și citesc subtitrări pe TikTok.…
Cândva demult eu și Florence eram pe aceeași lungime de undă. Îmi citea gândurile și le transforma în muzică. Nu știu dacă mergea și ea în Vamă, dacă mânca humus pe pâine, dacă avea o bicicletă ruginită și șoareci în casă, dar mă înțelegea ca și cum era acolo. Ca și cum vedea soarele rar, printre crengi și acoperișuri de turtă dulce.…
Aveam doar câteva zile de concediu prenatal când au fost declarate, pe rând, pandemie și stare de urgență. Stare care mi-a anulat orice plimbare, în afara vizitelor la medic – nu că aș fi făcut ture de parc, în alte condiții. Deja mă mișcam greu și pe suprafețe mici, plângându-mă la fiecare pas.
Cu stresul pandemiei pe umerii apăsați de burtă, am început să număr zilele până la naștere și să-mi stresez bărbatul: spălă-te pe mâini, pune papucii mai aproape ușă, caută o soluție cu clor, stai nu le pune în frigider că le dau cu spirt, mi-e foame, trebuie făcut curat în baie, spală-te pe mâini, da, știu, dar ai pus mâna pe clanță, dezinfectează și telefonul.…
Nu știu voi ce ați făcut de pandemie, dar eu am născut. Mi-am petrecut ultima lună de sarcină în izolare, cu maternitatea la care urma să nasc temporar închisă și stresul că o eventuală contaminare cu Covid-19 mi-ar limita drastic opțiunile. Din fericire, lucrurile au mers bine. Nu conform planului, că rareori merg așa, dar cu mama și bebelușul întorși acasă sănătoși. …
Izolare, productivitate, turte cu sau fără drojdie, ce să citești, ce să asculți, la ce să te uiți, cursuri, teatre online, grădini zoologice virtuale. Glume cu hârtie igienică, cu zile care își pierd șirul, cu viața pe canapea, cu copii care o iau razna și părinți care vor înapoi la birou, cu animale de casă dezorientate și insecte care au dat rasa umană dispărută.…
Au! Au trecut 12 ore de când am terminat traseul până la Vârful Bucșoiu. Stau în pat, cu laptopul pe genunchi și abia îmi pot îndoi picioarele. E un traseu pe care l-am mai încercat acum trei ani și pe care l-am abandonat înainte de vârf. Dar am mai băgat o fisă.
Sâmbătă. Pornim la șase dimineața din București și stăm la coada obligatorie de la Comarnic.…
Știți momentele alea când ai un pic emoții? Când te lovește nițel anxietatea? Nici nu contează de ce. Se întâmplă, oameni suntem. Oameni moderni, duși la doctor, citiți pe internet, loviți de probleme precum „n-am ieșit bine în poză” sau „nu mi-au pus nuci în salată!”. Așa, și când mă lovește un moment dintr-ala, nu neapărat fără nuci în salată, ci unul cu emoții pentru că mă întâlnesc cu cineva nou, am un interviu sau o prezenare importantă, atunci îmi pun piesa asta de la Katy Perry.…
La mulți ani, acum când ne uităm în oglindă și știm că o zi proastă nu e capătul lumii, când (ne) judecăm mai puțin – sau măcar încercăm. Când emigratul nu e o fugă, ci o alegere, când nu mai spunem ‘plozi’, ci ‘copii’, și când suntem la fel de leneșe, dar avem noroc cu mașinile de spălat orice. Acum zece ani îmi imaginam că nu o să mai bem bere vinerea seara și că nu o să mai avem un teanc de cărți pe noptieră.…