Ultima lună de sarcină, întâia de pandemie

nastere medlife

Aveam doar câteva zile de concediu prenatal când au fost declarate, pe rând, pandemie și stare de urgență. Stare care mi-a anulat orice plimbare, în afara vizitelor la medic – nu că aș fi făcut ture de parc, în alte condiții. Deja mă mișcam greu și pe suprafețe mici, plângându-mă la fiecare pas. 

Cu stresul pandemiei pe umerii apăsați de burtă, am început să număr zilele până la naștere și să-mi stresez bărbatul: spălă-te pe mâini, pune papucii mai aproape ușă, caută o soluție cu clor, stai nu le pune în frigider că le dau cu spirt, mi-e foame, trebuie făcut curat în baie, spală-te pe mâini, da, știu, dar ai pus mâna pe clanță, dezinfectează și telefonul. Te rog. 

Era un moment prost să mă îmbolnăvesc. Pe lângă riscurile de sănătate, mi se limitau și opțiunile pentru naștere. La întrebarea “ce se întâmplă cu femeile însărcinate?” nu părea ai aibă nimeni răspuns, iar spitalele făceau cum credeau

Colac peste ventilator, în lungul șir de breaking news-uri, apare și știrea: maternitate privată închisă după ce o gravidă a fost diagnosticată cu Covid-19. Era maternitatea Medlife Grivița, unde urma să nasc. Ca un ceatățean turmentat, dar nu cu alcool, ci cu hormoni, mă întrebam numărând secundele de spălat pe mâini “Vorba e… Eu unde nasc?”.  

Controlul de la săptămâna 38

După amânări și anulări repetate, am reușit să ajung la controalele necesare în trimestrul III. Iar Medlife s-a mobilizat, a dat cu dezinfectat și aghiazmă și și-a deschis laborator de testare Covid. Maternitatea s-a redeschis după vreo zece zile de rugăciuni la zeii contracțiilor să mă mai păsuiască puțin. 

Pentru cei care se întreabă, o sarcină ajunge la termen la 40 de săptămâni, dar fătul e considerat gata de ieșit în lume din săptămâna 38. Iar eu nu-mi mai suportam burta de prin săptămâna 36. Hai 34. 

La săptămâna 38 eram programată pentru nonstress test, un fel de electrocardiogramă făcută fătului. În dimineața respectivă mi se recoltaseră probe pentru testul Covid, pentru că “nu se știe niciodată când trebuie să vă internați”. Câteva ore mai târziu, cu pași mici și masca pe nas, m-am dus la control. 

Doctorița îmi ia tensiunea și, atipic mie, e cam mare. “Sunteți stresată, aveți emoții?” “Nu, ar trebui?” Trecem la test și ceva nu e în regulă. Bătăile inimii fătului decelerează. Îmi repeată testul. “Dacă e așa, trebuie să naștem azi”, zice. Casc ochii peste mască. “Nu putem să-l lăsăm așa, ceva îl incomodează”, continuă. Probabil cordonul ombilical, care la ultima ecografie era în jurul gâtului. 

“Facem cum ziceți”, spun. “E pentru binele lui. Când ați mâncat ultima oară? Gata, mergem la spital”. “Pot să trec pe acasă să-mi iau lucrurile?” “Nu, mergeți direct la spital. Ne vedem acolo. Direct, da?”

Nașterea la Medlife

Și eu care plănuiam să mănânc tocănița care încă era fierbinte pe aragaz, plângându-mă că nu pot să respir, și să bag un serial, plângându-mă că nu pot sta comod în nicio poziție. 

O luăm spre spital, deci. O sun pe mama și încerc să par calmă. Eram calmă. Îl simțeam cum mișcă. Dar nu aveam chef de operație. Nu eram pregătită de naștere și probabil n-aș fi fost vreodată. 

Ajungem la maternitate și intru singură, mulțumesc, Covid. Cineva mă așteaptă la triaj și mă conduce la recepție și apoi în preoperator. Doctorița de gardă îmi pune electrozii pe burtă. Fătul e bine. “Dacă nu era bine, nu supraviețuia de la Berceni până aici”, zice. “Unde e dosarul cu analizele? Hai să vă dezbrăcați”. Mă ia în primire moașa. “Ați mai avut branulă până acum? Ce vene subțiri. Aaa, sunteți stângace, cu ce vă ocupați? Stângacii au meserii creative”. 

Încă nu au rezultatul testului Covid așa că sunt etichetată “galbenă”. Sala de operații e ca în filme. O masă pe mijloc. Instrumente în jur. Se umple de femei. Doctorița mea și cea de gardă, care o asistă la naștere. Medicul neonatolog. Moașa. Anestezista. Asistente. Vorbesc, glumesc, râd. Se plâng că le e cald. Se lucrează de zor la epidurală. Cică am vertebrele apropiate și e greu. După câteva minute, simt o căldură la picioare. Au dat drumul la vreun calorifer, mă gândesc, înainte să realizez că își face efectul anestezia. 

Îmi urcă picioarele pe masă, mă acoperă cu o pânză albastră (sau verde?) și începe operația. Teoretic, nu pot să văd ce se întâmplă. Practic, e un neon pe tavan care oglindește tot. Văd tăietura, burta și bebelușul care începe să plângă imediat cum îl scot. Răsuflu ușurată. „Zece”, aud după câteva minute. O asistentă mi-l ține puțin lângă față (mă uit la el, pare simpatic) și pleacă. Privesc în continuare la operație, ca la un serial cu medici, doar că e mai puțin fun și nu pot mânca înghețată. 

Durează. Doctorițele au o divergență. Vor să cheme un al treilea medic pentru o opinie, dar e târziu și sunt plecați toți. Se înțeleg până la urmă. Restul discută în legea lor. Se râde. Se numără compresele. Încep să închidă. Îmi iau pânza de pe mine. Halatele sunt pline de sânge și cineva se miră de ce e sub masă. Tot sânge, presupun. Sunt mutată pe alt pat. Aud un “felicitări”. Cui, mie? Râde. “Da, tocmai ați născut”. 

Terapia intensivă

Sunt dusă într-o zonă improvizată, unde mai e o pacientă. Aici o să stau toată noaptea? Da. Pot să beau apă? Da. Pot să folosesc telefonul? Da. Încerc să tastez, în ciuda unui frison puternic (e normal, o să treacă, mi se zice) și a faptului că telefonul e într-o pungă. Scriu că am ieșit și că suntem bine. Tremur fără sfârșit. Doctorița vine să mă vadă. Spune că totul a decurs ok și că nu o să mă poată vizita din cauza regulilor de pandemie. Nu trece mult și sunt declarată “verde”, adică făr’ de Covid, și mutată la terapie intensivă. 

Îmi aduc bebelușul și mi-l lasă destul de puțin. Încerc să-l alăptez, dar eu nu știu ce fac și el e hrănit și adormit. Mă mulțumesc cu o poză pentru familie. Înainte să se dea stingerea, vine o asistentă în control. Ceva nu e în regulă, sângerez prea mult. Cheamă medicii de gardă. Vin două doctorițe, una dintre ele prezentă la naștere. Îmi dau un tratament suplimentar pentru că, aparent, am uterul leneș – cine n-ar fi, după nouă luni de muncă? Doctorița care fusese în operație vociferează. Ceva nu i-a convenit. Știa ea. Și cealaltă e acum acasă, ce-i pasă? 

Comentariile ei mă îngrijorează și mă deranjează. Vociferările astea nu au ce să caute în fața pacientului. Încerc totuși să nu mă panichez, am mai văzut eu sângerări la viața mea. Pleacă. Urmează o noapte lungă, în care dorm iepurește, hipnotizată de sunetul aparatelor. Știu că a mai trecut o jumătate de oră de fiecare dată când mi se strânge tensiometrul pe braț.  

Spitalizare, alăptare și externare

Totul evoluează ok și dimineață sunt mutată în salon. 

Asistenta îmi spune două numere la care pot suna: unul pentru ea, altul pentru neonatologie. Să sun eu să-mi aducă copilul sau să aștept? Ridică din umeri. Sun, dar mi-l aduc târziu, după câteva ore. O asistentă mi-l pune în brațe să-l alăptez, dar nici nu apuc să încerc că exclamă: “Vai, dar ce mameloane, nu-mi plac! N-are cum să prindă”. 

Auzisem de “încurajările” din maternități și fusesem sceptică, dar iată că se confirmă. La nici cinci minute cu bebelușul, mă trezesc cu un biberon în mână și cu un curs de hrănit copilul – și nu la sân. Bebelușul mănâncă, adoarme, iar eu mă ridic să dau o tură de salon. Trebuie, chiar dacă doare ca naiba. 

În prima zi, copilul a stat mai mult la neonatologie. După o oră cu el la prânz, l-am mai văzut abia târziu. Colegei de salon îi aduseseră fetița, așa că nu știu care a fost cauza, dacă a fost vreuna. Când în sfârșit mi l-au adus, după insistențe, pe la zece seara, asistenta a ridicat din umeri, iar eu eram epuizată. 

A doua zi, au adus bebelușii din proprie inițiativă. Urma să petrecem mai mult timp cu ei, având în vedere că în ziua următoare îi luam acasă și trebuia să ne descurcăm. Încerc din nou să alăptez, fără succes. Mă plâng oricui mă aude și o doctoriță mai cooperantă mă ajută. Mă strânge de sân așa de tare că aproape țip, dar, aleluia, iese ceva și bebelușul pare să sugă. Departe de o alăptare de succes, dar progresez. 

În salon, condițiile sunt decente. E curat, televizorul merge, nu că s-ar uita cineva. Se zărește soarele și se aude traficul, undeva în altă lume. Primim mâncare de trei ori pe zi, iaurt și brânză la cerere, apă plată la discreție și câte o carafă de ceai. Nu e grozavă mâncarea, dar nici rea, și mie mi-e o foame de lup. Pe lângă mâncare, avem tot ce ne trebuie: cămăși de alăptare, prosoape, absorbante și lenjerie de unică folosință, gel de duș, periuță și pastă de dinți. Și calmante de trei ori pe zi și suplimentar, dacă e cazul. 

Seara, vin să ia bebelușii pentru diverse teste și o noapte “la lampă”. 

În a treia zi, cea a externării, primim bebelușii cu analizele făcute. O infirmieră îmi ia sânge pentru analize, îmi face ultima injecție și reușește să mă pricopsească cu două vânătăi de toată frumusețea. Primesc până la prânz biletele de externare și vin medicii de gardă. Medicul neonatolog ne ține un training extins, util, răspunde la toate întrebările și ne lasă un număr de mobil la care putem suna oricând, ca să nu ne întoarcem în spital pe vreme de pandemie.

Gata de plecare. Mă simt pregătită? Hell no, dar vreau acasă. 

Medlife, cu bune și rele

Nașterea prin cezariană la Medlife m-a costat 8.800 de lei, cost care a inclus operația, trei zile de spitalizare, lucruri necesare, tratamente și o serie de analize și teste (am descris aici mai pe larg costurile sarcinii și nașterii). 

Per total, am fost mulțumită. Condiții ok, tot ce am avut nevoie (mai puțin copilul, pe alocuri), personalul prietenos și profesionist, cu excepțiile povestite mai sus. De asemenea, s-au descurcat onorabil în condiții de stare de urgență. Am putut să merg la controale, am fost testată și m-am simțit în siguranță în maternitate. 

Ce ar putea fi îmbunătățit: sprijinul la alăptare. Nu e ușor, în ciuda ideii că ar trebui să fie ceva natural, iar afirmațiile de genul “nu-mi place sânul tău, nu e bun” nu au ce căuta într-o maternitate. Mamele aflate la primul copil și cu burta proaspăt tăiată pot fi afectate pe termen lung de astfel de atitudini. Nu blamez tot personalul, pentru că am găsit și ajutor, dar cu greu.

Întâia lună de maternitate

Nu mă mai sufoc când mănânc și Netflix e prietenul meu cel mai bun, după HBO Go. Sau invers. Ce altceva să faci când odorul mănâncă în medie cinci ore pe zi? Să dormi. Când apuci. O oră aici, un sfert acolo. După cinci săptămâni, ai pierderi de memorie, dar devine cu 0.1% mai ușor în fiecare zi. Despre ce vorbeam? Așa. Sarcina nu e ușoară și nașterea e traumatică. Iar cocktailul de hormoni de după te năucește. Dar trece, aud, și încep să simt. Ne apropiem de primul zâmbet, deși, după cum bine a observat tatăl: “Parcă începe să-mi fie drag și când plânge”. 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
10 + 16 =


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.