SabinaLand

E atat de ciudat sa te intorci in niste locuri care odata erau toata lumea ta! De cateva ori pe an, ma duc la Suceava. Nimic nu mai e la fel. Locurile s-au schimbat, au evoluat. In camera mea, sunt oaspete. E inevitabil. Dupa 6-7 ani de absenta, nu te poti reintegra in acelasi peisaj ca si cum nu ai fi plecat niciodata. Voi puteti?

Ma simt parte dintr-un film pe care l-am vazut deja, de multe ori. Mi-e incomod, intr-un fel. Locurile si obiectele mustesc a amintiri. Ca si cum m-as teleporta in viata mea din adolescenta. Nu pot fi eu cea de acum. Pentru ca pereti si perdele si jucarii ma privesc si-mi spun: “Noi te cunoastem!” Toate angoasele de care am scapat, toate trasaturile care nu mi-au placut la mine si pe care le-am depasit, intr-un fel sau altul, reapar. Cand intru in Suceava, trec intr-un alt univers. Asta e probabil pentru ca trecutul, prin propria-mi esenta, nu ma paraseste niciodata. Citeam pe undeva, ca trecutul devine prezent doar prin puterea fricii.

Am incercat de multe ori sa nu mai traiesc in trecut. Si am reusit, partial. E o lupta constanta cu mine in care castig teren greu, dar sigur. Probabil ca as castiga teren cu ceva mai multa rapiditate daca mi-as rezolva o dilema. Cum pot sa nu traiesc (si) in trecut, cand el ma face ceea ce sunt si el e baza tuturor gandurilor mele?

Dar e si placut. Nu-mi reamintesc doar de angoase, imi reamintesc si de copilul Sabina care visa, care dansa ore intregi in fata oglinzii, care invata numele stelelor din constelatii si ar fi facut o facultate de astronomie daca ar fi existat una, care nu avea nevoie de absolut nimeni pentru a fi fericit. Doar de muzica. Ceea ce e in continuare valabil.

Tot ceea ce am scris mai sus a rasarit acum, la ora asta tarzie. Toate gandurile astea sunt doar traducerea unei simple senzatii pe care o am in general. Eu fac drumul spre trecut zilnic, nu dureaza sapte ore si nu trebuie sa iau trenul. Folosesc elicoptere cu telecomanda, care-mi vajaie in jurul capului ca stelele verzi din desenele animate. Ma duc si ma intorc non stop. Sunt convinsa ca fac drumul mai des decat altii. Poate doar pentru ca imi place sa calatoresc, iar biletele la low-cost nu mai sunt ce erau odata.

Madalina m-a intrebat cui ii datorez pofta de citit. Prima persoana la care m-am gandit a fost bunica. Ea imi povestea cum atunci cand s-a mutat de la tara, dintr-un sat de pe langa Suceava, la Bucuresti, cu bunicul care lucra in armata, a descoperit ca-i placea sa citeasca. Avea 19 ani, cateva clase si o vecina cu o biblioteca pe care i-a citit-o din scoarta in scoarta. Cand s-a intors la Suceava cu doi plozi si serviciu la fabrica, statea noptile si sorbea carti imprumutate sau cumparate “pe sub mana”, chiar daca a doua zi o parcurgea pe jumatate adormita. Era mandra ca un medic i-a zis odata ca ar fi trebuit sa se faca avocat pentru ca avea tot timpul foarte multe argumente. Mi-a repetat si m-a convins ca trebuie sa citesti pentru a putea purta o discutie, cu oricine, pe orice tema. Ma invata in fiecare seara cate o strofa din “Luceafarul” cand aveam vreo 3-4 ani si-si amintea mai bine decat mine ce se intampla in “Ion”, desi citise romanul cu ani buni in urma, iar eu doar cu cateva saptamani inainte.

Mi-au placut intotdeauna bibliotecile, rafturile lungi cu carti mai noi sau mai vechi. Stateam ore intregi si citeam titlurile cartilor, pana ma hotaram intr-un final pe care s-o mut pe noptiera. Orice mica modificare care se producea in bibliotecile din familia mea, o observam la cateva secunde dupa ce intram in camera.

Si citesc, in unele perioade mai mult, in altele mai putin. Ca orice pofta, cea de citit variaza de la perioada la perioada si de la carte la carte. Dar nu pot fara cateva carti pe noptiera, fara una in geanta, in tren, in vacanta, pe oriunde. Rareori pierd noptile cu o carte in mana, le pot numara pe degete. Dar o carte care-mi place e cel mai bun refugiu posibil.

Si pentru ca e o leapsa, o dau mai departe tuturor celor care au chef de scris pe subiectul asta.

PS Vorbind de refugii, vreau o gradina cu soare si o umbrela mare colorata. Si o limonda cu gheata.

Citesc intr-o carte ca Romania este cunoscuta doar pentru Nadia Comaneci si Dracula. Actiunea se petrece in SUA, in anii ‘80. Azi, 30 de ani mai tarziu, nu suntem cunoscuti pentru aceleasi chestii? S-o mai fi adaugat ceva la lista de “lucruri pentru care suntem cunoscuti”? Cand eram in Spania am cunoscut niste americani. Dupa ce am facut cunostinta si le-am zis de unde sunt, o tipa m-a intrebat: “Oh, Romania. Isn’t that like… gipsy land?”

Multi se ataca cand tara lor e jignita, cand romanii sunt luati drept hoti sau cersetori sau mai stiu eu ce. Sunt prejudecati si e normal sa ne deranjeze. Dar, la urma urmei, daca tu esti un om ok si o sa mergi in alta tara si o a fii un om ok, sansele sunt mari sa te faci respectat. Asa ca ce conteaza cum ne vad altii? Ce conteaza pentru ce ne stiu altii? Poate si eu am prejudecati legate de americani, dar asta nu ma face ca atunci cand intalnesc unul sa-i zic: go away, you’re stupid.

Dirigul meu din liceu, un maser guru pentru cunoscatori , zicea ca incearca sa stie cat mai putin despre un om inainte de a-l cunoaste. Prefera sa-si faca singur o parere si sa nu se lase influentat de ce zic altii sau ce-a facut el in trecut. Chiar daca nu facem toti asta din prima, oricum prejudecatile dispar odata ce te apropii de cineva. De individ, nu de grupul din care face parte.

Sunt suceveanca, moldoveanca, romanca, europeana si pamanteana (poate si asta o sa aiba relevanta in ziua cand o sa intalnim martieni). Etichete care, de fapt, nu spun mai nimic despre cine sunt eu. Asa ca nu ma afecteaza ca Romania nu este cunoscuta pentru foarte multe chestii marete. Nu ma deranjeaza cand suntem numiti hoti sau tigani. Toate astea ne schimba neglijabil viata.

A-nceput de alaltaieri sa cada, cate-un fulg si inca n-a stat. Ninge linistit, fara vijelie, fara ger insuportabil. E o vreme frumoasa de plimbare, de bulgareala, de stat in casa la caldura si mancat sarmale. Aseara am iesit putin prin targ. Suceava e frumoasa iarna, iar iarna e foarte frumoasa anul asta. Zapada nu e murdarita de tonele de praf din Bucuresti, totul e mai mic si mai de poveste. Am vazut si mocanita, un trenulet care se plimba pe o strada relativ scurta din centru. Probabil era efectul ninsorii si al zapezii, pentru ca nu am avut nimic de criticat. M-am simtit turist in orasul in care am crescut. Bine zice Ioana, parca am venit la pensiune.

Pe masura ce vizitele mele la Suceava au devenit mai rare si mai scurte, m-am simtit din ce in ce mai ciudat in camera mea, in blocul cu 4 etaje, pe strada pe care incep sa nu o mai recunosc. Blocurile din jur nu mai sunt gri. Au fost varuite in tot felul de culori si au mansarde, trebuie sa recunosc ca arata chiar bine. Strada altadata plina de gropi a fost asfaltata si trotuarele acoperite cu dale. De fiecare data cand vin aici vad o gramada de transformari care, teoretic, sunt in bine, dar care nu imi plac. Nu imi mai gasesc locul in noul oras, inconjurat de malluri, hipermarketuri si tot felul de minuni.

Tipa de la etajul 2, mai mica decat mine cu vreo doi ani, care batea mingea baieteste zi lumina in jurul blocului, are doi copii si colacei seriosi in jurul taliei. Scara blocului e mica si curata, impanzita de vase cu flori care nu erau aici cand ne-am mutat.

Doar camera mea verde cu portocaliu e aproape neschimbata. Pe rafturile biroului sunt manuale de mate, fizica si romana, langa televizor sunt casetele cu filmele mele preferate, iar deasupra o poza cu colectivul unit al clasei 12F. Sunt multe lucruri pe care le-as lua cu mine. Dar stiu ca nu s-ar potrivi in garsoniera de la 500 km distanta si nu ar mai avea aceeasi valoare in afara contextului. Imi place sa ma intorc la ele, sa-mi amintesc si sa visez uitandu-ma la afisul cu delfini si planete. Stiu, sunt o sentimentala fara leac.