Un bilet dus-intors spre inapoi

E atat de ciudat sa te intorci in niste locuri care odata erau toata lumea ta! De cateva ori pe an, ma duc la Suceava. Nimic nu mai e la fel. Locurile s-au schimbat, au evoluat. In camera mea, sunt oaspete. E inevitabil. Dupa 6-7 ani de absenta, nu te poti reintegra in acelasi peisaj ca si cum nu ai fi plecat niciodata. Voi puteti?

Ma simt parte dintr-un film pe care l-am vazut deja, de multe ori. Mi-e incomod, intr-un fel. Locurile si obiectele mustesc a amintiri. Ca si cum m-as teleporta in viata mea din adolescenta. Nu pot fi eu cea de acum. Pentru ca pereti si perdele si jucarii ma privesc si-mi spun: „Noi te cunoastem!” Toate angoasele de care am scapat, toate trasaturile care nu mi-au placut la mine si pe care le-am depasit, intr-un fel sau altul, reapar. Cand intru in Suceava, trec intr-un alt univers. Asta e probabil pentru ca trecutul, prin propria-mi esenta, nu ma paraseste niciodata. Citeam pe undeva, ca trecutul devine prezent doar prin puterea fricii.

Am incercat de multe ori sa nu mai traiesc in trecut. Si am reusit, partial. E o lupta constanta cu mine in care castig teren greu, dar sigur. Probabil ca as castiga teren cu ceva mai multa rapiditate daca mi-as rezolva o dilema. Cum pot sa nu traiesc (si) in trecut, cand el ma face ceea ce sunt si el e baza tuturor gandurilor mele?

Dar e si placut. Nu-mi reamintesc doar de angoase, imi reamintesc si de copilul Sabina care visa, care dansa ore intregi in fata oglinzii, care invata numele stelelor din constelatii si ar fi facut o facultate de astronomie daca ar fi existat una, care nu avea nevoie de absolut nimeni pentru a fi fericit. Doar de muzica. Ceea ce e in continuare valabil.

Tot ceea ce am scris mai sus a rasarit acum, la ora asta tarzie. Toate gandurile astea sunt doar traducerea unei simple senzatii pe care o am in general. Eu fac drumul spre trecut zilnic, nu dureaza sapte ore si nu trebuie sa iau trenul. Folosesc elicoptere cu telecomanda, care-mi vajaie in jurul capului ca stelele verzi din desenele animate. Ma duc si ma intorc non stop. Sunt convinsa ca fac drumul mai des decat altii. Poate doar pentru ca imi place sa calatoresc, iar biletele la low-cost nu mai sunt ce erau odata.

0 Comments on “Un bilet dus-intors spre inapoi”

  1. la fel se întâmplă când mă întorc în Craiova. cunosc fiecare colțișor de stradă, sunt zeci de amintiri, momente și ipostaze înghesuite pe fiecare bancă și loc, și totuși nimic nu mai e la fel. și să ignori trecutul e greu având în vedere că viața ta este acolo de fapt

  2. Subscriu, am aceeasi senzație. Si totuși viata noastră e aici, în București sau asa ar trebui sa fie, pentru ca eu una nu am un sentiment de apartenența prea pregnant fata de acest loc…

  3. sabina, camil macar voi aveti unde va intoarce, chiar daca nu mai e la fel 🙂 eu nu mai am decat cateva poze cu camera mea pliiina ochi de tot felul de lucruri, sabina stie:P, ce sa mai zic de locuri, strazi, copaci, case, oameni. nici nu mi-am dat seama cat am indragit loculurile acelea pana nu ne-am mutat. eh, macar mai exista casa bunicilor unde niciodata nu am simtit ca s-ar fi schimbat ceva – and now i`m smiling :):):):)

  4. :)…timpul nu așteaptă pe nimeni. va veni vremea când nu va mai exista un loc unde să ne întoarcem. dar să sperăm că până atunci vom inventa un alt „acasă”

  5. Foarte frumos. :*
    Ai mai scris un articol de genul asta acum un an si ceva, dar parca sentimentul transmis de acesta e si mai apasator (dar nu neaparat in sensul rau). 🙂

  6. Cum simti tu la intoarcerea acasa am inceput eu sa simt vis-a-vis de casa si satul bunica-mii in care imi petreceam vacantele de iarna! Si e ciudat… Insa m-am impacat cu gandul ca tre’ sa-mi als copilaria in scrinul ei cu tot cu amintiri. Acum eu sunt cel care tre’ sa creez amintiri pentru bebelul meu! 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Solve : *
21 + 20 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.