Undeva in cap s-a aprins o lumina

7 si 10, ochii lacrimeaza in oglinda, asta nu e ora la care tusul sa tina. Fusta lunga fusta scurta? Scurta, e concert. Dar dup-aia e birou. Dar e concert. Fuga la lift, doamna, va rog, sta cainele in usa, zbâr prin metrou. Pe-o lacrima o bate vantul, ce frumos e Bucurestiul dimineata. Am ajuns. Coada. Un grup de studenti vorbeste de matematica. Sau altceva, un curs, imi scapa un aww. Ochii mici, ma bag la intuneric. Ce sa iau de la bar? E ciudat. Control se umple, in difuzoare ciripesc niste vrabiute, un domn solid face tai chi pe scena. Sunt doar eu dezorientata? Trece sat dupa sat, chitarele suna bine, scot demonii, tot. Multimea se leagana, Robin ne indeamna sa sarim pe trambuline, sa dam in sacul de box. In fata scenei e un cort. D-ala mic, de-l iei cu tine la mare si la munte. Stiu ca e zi, dar pare noapte. Cineva din multime striga „Sick day!”. Se aprind luminile, iesim. E soare si cald si parca n-am dormit toata noaptea. Ce s-a intamplat? A fost un concert, la 8 dimineata. Neobisnuit, dar cam atat. Nu? Nu. Undeva in cap mi s-a aprins o lumina. Un reflector.

Documentare pe paine

Saptamana trecuta a fost One World Romania, editia a 9-a si prima la care am participat. One World Romania e un festival de documentare care isi propune sa ofere „awareness pills” pe diferite teme, in general legate de drepturile omului. Am vazut in jur de 15 filme, unele foarte bune, si va recomand sa nu ratati evenimentul in anii urmatori.

De vazut daca aveti ocazia:

Robotelul de Aur (Romania, 2015) – Singurul documentar romanesc din festival si unul bun. Filmul este despre Steluta Duta, campioana nationala si europeana la box. Departe de a spune povestea lacrimogena vehiculata prin diverse emisiuni tv, documentarul reuseste sa arate (nu neaparat sa spuna) cum a fost si este viata Stelutei: copilaria si adolescenta prin case de copii si pe strazi, prietenia pastrata cu cei cu care a crescut, relatia cu antrenorul si faramele unei legaturi cu familia. Documentarul este dramatic, prin natura trecutului Stelutei, dar descoperim o persoana calda, buna si dintr-o bucata. Steluta are acum o viata decenta si este apreciata si iubita. O fata autentica, de o putere fantastica, si o poveste despre reusita care poate servi ca exemplu nu doar pentru copiii institutionalizati, ci pentru toti tinerii.

Every Face Has a Name (Suedia, 2015) – Pe 28 aprilie 1945, vapoare cu prizonieri eliberati din lagarele naziste ajungeau la Malmö, in Suedia. 60 de ani mai tarziu, cineva ia filmarile din acea zi si isi propune sa gaseasca chipurile anonime din multime. Un task aproape imposibil, care a dat cu greu roade (regizorul a gasit doi oameni in primii 2-3 ani). Dar apoi au inceput sa vina informatiile si a iesit un documentar impresionant. „De ce as cunoaste pe cineva? Nu cred ca am cum sa stiu pe cineva acolo…”, zic aproape toti, inainte sa tresara si sa arate spre ecran „Eu sunt aia! E mama! Sunt prietenele mele!”. Uimirea de a se descoperi sau de a-si revedea familia dupa zeci de ani, intr-o filmare de care nici nu stiau, este coplesitoare. „Oare eu sunt? Nu stiu cum aratam, ma tunsesera si nu aveam oglinda.” Povestile lor, celor gasiti, imprastiati acum in toate colturile lumii, sunt emotionante. In paralel, in zilele noastre, pe coasta Italiei, ajunge o alta barca, cu chipuri la fel de anonime. Storytelling at its best.

Coups de foudre (Belgia, 2014) – Nu e un awareness pill, e o lovitura in plex. Filmul e facut exclusiv din interviuri cu femei abuzate psihic si fizic, aflate acum intr-un centru, sub protectie. „Tot noi suntem dincolo de gratii”. De la cum i-au cunoscut pe barbati si totul parea minunat, pana la cum apar semnele abuzului si transformarea in cosmar. Si cum reusesc sa evadeze din izolare, rusine si auto-invinuire. E o calatorie pe care au facut-o singure si pe care o povestesc pentru ca, da, „i se poate intampla oricui, indiferent de varsta, educatie, etnie, religie”.

Dreaming of Denmark (Danemarca, 2015) – Wasi e adolescent cand ajunge in Danemarca, ca refugiat afgan. Invata daneza, se formeaza acolo, dar cererea de azil ii este refuzata in repetate randuri. La 18 ani, fata in fata cu deportarea in Kabul (perspectiva care il terifiaza), Wasi decide sa fuga in Italia si sa incerce acolo sa obtina permis de sedere in Europa. Ceea ce urmeaza este o asteptare interminabila si deprimanta. Este nevoit sa-si petreaca iarna pe strazi, bolnav si infometat. Intre timp, autoritatile nu se grabesc sa-i decida soarta. Starea psihica a lui Wasi se degradeaza vizibil, are pierderi de memorie si visul la Danemarca pare sa dispara treptat. O realitate cruda a mii de copii care ajung in fiecare an in Danemarca, in fuga de rau si cautarea de mai bine.

Mi-ar fi placut sa vad si mai multe, pentru ca fiecare film iti aduce ceva, te face un pic mai constient de lume si pune lucrurile putin cate putin in perspectiva. Unele sunt subiective, altele incearca sa prezinte cat mai multe aspecte ale unei probleme. Unele se axeaza pe o poveste, altele pe o cauza intreaga. Unele iti aduc zambetul pe buze, altele hohote de plans. Toate merita timpul nostru, pentru ca sunt, cumva, un strigat de ajutor intr-o lume tot mai ingropata in castile de la smartphone.

Alte recomandari de documentare aici.

unde mai scriu

Dragi cititori vechi si noi,

De ceva timp imi doream sa scriu si despre ceea ce fac: copywriting, content marketing, comunicare & co. Dar parca subiectele astea nu-si gaseau locul aici, pe blogul cu iz de panselute si limonada, nu de cafea. Asa ca le-am facut un loc special, care se cheama blacusens.ro. Va invit sa ma vizitati si acolo (si pe Facebook). Din cand in cand, imi mai dau cu parerea si in engleza pe LinkedIn Pulse.

Atat din lumea reala, back to sabinaland :).

Daca

– Ce ai face daca nu ai lucra?

– Tot as scrie.

Probabil altceva, poate altfel. Oamenii zic sa-ti gasesti pasiunea si sa ti-o transformi in job, ca atunci e minunat, te-ai scos. Mai e si partea ailalta, ca atunci cand pasiunea devine job nu mai e pasiune. Tind mai mult spre partea minunata, desi jobul iti schimba pasiunea pe ici, pe colo, in parti esentiale. Perfectiune n-avem (azi, dar incercati maine) asa ca, una peste alta, ma bucur ca pot scrie for a living.

Ce ai face daca nu ai lucra?

Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?

Lectii de la comedieni

M-am delectat de curand cu o discutie intre cativa dintre cei mai talentati comici din ultimii (zeci) de ani. Seinfeld, care uraste sa i se spuna ca e cel mai bun comedian din lume, Louis CK, care are puterea sa faca cele mai ofensatoare glume fara sa ofenseze, Chris Rock, „who’s got black”, si Ricky Gervais care are probabil cele mai bune glume la adresa vedetelor. Si altele, la fiecare. E interesant sa urmaresti niste oameni pe care ti-e greu sa-i iei in serios vorbind despre meseria lor. Cateva chestii cu care am ramas:

  • Nu si-au dorit sa fie cei mai buni, sa fie celebri sau sa faca bani; s-au apucat de comedie pentru asta li se parea cel mai tare lucru din lume. Seinfeld povesteste cum primul lui show a fost un esec. Ingrozitor. Dar nu conta, tot ce-si dorise era sa ajunga acolo si asta facuse. He was in.
  • Oamenii astia muncesc mult la o gluma. O testeaza de sute de ori, schimba elemente si interpretarea. Chiar daca par spontane, glumele au o structura clara, bine gandita si indelung repetata.
  • Ricky Gervais e foarte vehement in privinta calitatii glumelor. Nu e ok daca face o gluma usoara, pe care o poate face oricine. Si el si ceilalti scot din rutina fazele care, chiar daca aduc hohote de ras, nu sunt pe deplin de gustul lor.
  • Fotbal. Toata lumea joaca fotbal, asta nu inseamna ca e vreun pericol ca lumea sa nu se mai uite la meciuri. In contextul „everybody can tell jokes” (desi „no, not everyone can”).
  • Fiecare are alt stil. Seinfeld e cel mai „curat”, Louis e la extrema cealalta si are showuri despre „piles of sh*t”. Seinfeld chiar spune la un moment dat o gluma de-a lui Louis, dar felul in care o povesteste ii schimba total sensul. Amandoua interpretarile sunt comice, altfel.
  • Chris Rock are o regula: sa te iei de ce face omul, nu de ce este omul.

Vedeti si voi:

din spatiu lumea e mai mica

Ma intreb daca lumea ar fi un loc mai pasnic si binevoitor daca fiecare om ar merge in spatiu pentru o zi. Daca ai putea sa vezi Pamantul de la 500 de km altitudine si sa pierzi zgomotul de zi cu zi in favoarea unei intinderi albastre intr-un univers nesfarsit. Inspira, expira. Avem nevoie, cu totii, de o schimbare de perspectiva. Pentru ca ne grabim, ne impiedicam, ne plangem, ne uram, dam vina, simtim vina. Ne suspectam in loc sa ne zambim. Ne facem rau unul altuia, la o scara mai mare sau mai mica, de frica, de actiune sau reactiune. Uitam ca suntem parte din aceeasi poveste, pe o planeta mica, protejata de vid de un strat subtire de atmosfera. Uitam de oameni. In loc sa-i schingiuim la Guantanamo sau sa-i bombardam, hai sa-i ducem in spatiu. Zic si eu, ca e clar ca ce facem acum nu functioneaza.

Luati si ascultati: Radiolab

L-am recomandat celor din jur cu diferite ocazii, prietenii s-au mai trezit cu linkuri de la mine la cate un episod, dar e genul de podcast care trebuie luat cap-coada, cause it’s that good. Cum zic uneori „Stii episodul ala din Seinfeld?”, as putea probabil vorbi si despre episoade Radiolab. Radiolab e un podcast descoperit acum 2-3 ani in timpul unui drum infernal de lung cu autocarul. Radiolab e curios, isi baga coada in toate si pune multe intrebari. Descopera povesti fascinante si le leaga magic in jurul unor subiecte care, foarte bine, ar putea fi banale.

Maestrii din spatele microfonului sunt Jad Abumrad si Robert Krulwich, iar chimia dintre ei e perfecta. Pe Robert l-am vazut anul asta la Power of Storytelling si m-am fastacit ca o scolarita, dar tot mi-am facut curaj sa schimb cateva idei cu el. Are o voce foarte calda si sfatoasa si a fost ciudat ca dupa zeci de ore in casti, sa o aud live.

Cat despre Radiolab, ascultati cateva episoade si va lamuriti singuri. Puteti incepe cu astea:

Dark Side of the Earth

After Life

Colors

Time

Mirror, Mirror

What’s Up, Doc?

Double Blasted

Bun la drumuri lungi, la alergari sau oricand si oriunde aveti castile pe/in urechi si chef sa vedeti lumea cu alti ochi.