Eu sunt eu. Și alții câțiva.

Pe la pagina 50 m-am gândit că nu o să o termin. Credeam că voi citi o carte despre conștiință și deja mă plictisisem de detaliile tehnice. Adică biologice. Dar tocmai asta e una dintre esențele cărții lui Antonio Damasio, Sinele: corpul și mintea sunt una și aceeași. Pare simplu și evident, dar nu e. Ne-am obișnuit să vedem mintea ca ceva separat, un fel de software care controlează hardware-ul. Avem senzația că suntem aici, undeva sus, iar restul e o mașinărie gata să răspundă comenzilor noastre.

Damasio intră în (extrem de multe) detalii legate de cum se formează conștiința – sau cel puțin cum teoretizează el că se întâmplă. El diferențiază între trei niveluri de conștiință: protosinele, sinele-nucleu și sinele-autobiografic. Adică nu am avut de la început genul de sine și de conștiință pe care le avem azi. Întâi am avut niște sentimente elementare existenței (frică, plăcere, dezgust etc.), apoi am început să vedem (în sensul procesării imaginilor) mediul înconjurător și să înregistrăm interacțiunile cu el, iar abia apoi, recent în istorie, filmul din capul nostru a căpătat și un protagonist: fiecare cu el însuși.

Aceste trei niveluri încă există în minte și procesele se coordonează, de cele mai multe ori, fără ca noi să putem face diferența. Dar gândiți-vă la momentele când vă treziți brusc și aveți nevoie de câteva secunde să vă dați seama cine sau unde sunteți. Atunci sinele-autobiografic încă nu a venit la serviciu.

Toate aceste niveluri ale conștiinței se desfășoară printr-o serie de procese cerebrale extrem de complexe. Înainte să citesc Sinele, credeam că știu ce înseamnă complex. M-am înșelat. Cu greu am urmărit explicațiile lui Damasio legate de cum circulă informația în creier. Sunt atâtea structuri specializate care lucrează împreună pentru ca eu să mă bucur în timp ce scriu cuvintele astea de Clair de Lune în căști, încât pare ireal. Pare ireal că evoluția biologică a putut crea ceva atât de frumos și complicat.

Una dintre ideile care mi-au rămas întipărite în minte (ha!), e că noi procesăm obiectele nu așa cum sunt ele, ci ca interacțiuni cu ele. Adică le luăm cu tot cu context, cu sunet, miros, textură. Și învățăm despre tot ce e în jurul nostru în context. De aici și madlena lui Proust. Sau faptul că dacă ai uitat ceva ajută să te gândești ce făceai în momentul ăla pentru a-ți reaminti: informațiile nu sunt stocate de sine stătătoare, ci sunt înregistrate într-un film (simplist vorbind).

Altă idee e legată de sentimente. Damasio se întreabă de ce avem sentimente, care e scopul lor? Aici răspunsul vine în legătura strânsă dintre minte și corp. Orice trăire mintală atrage după ea și o reacție în corp – și invers, evident. Inversul a fost, de fapt, primul. Corpul alertează mintea când ceva nu e în regulă – durere (schimbă ceva!), sau când lucrurile merg minunat – plăcere (ține-o tot așa!). E un mecanism de supraviețuire de bază. Sentimentele sunt reversul medaliei. Legătura asta siameză între minte și corp face ca sinele să poată crea senzații în corp – unele plăcute, altele nu prea, chiar și atunci când lucrurile sunt “doar în capul tău”.

Teza lui Damasio e că tot ce face creierul nostru are ca scop menținerea unei stări de echilibru, pe care noi o percem ca o stare de bine (în biologie, procesul e numit homeostază). Vrem un echilibru interior (sănătate), dar și exterior. De aceea creierele umane au dat naștere culturilor și societăților care pedepsesc elementele care creează dezechilibru și răsplătesc comportamentele care contribuie la starea de bine.

Care e scopul conștiinței? Damasio spune că sinele nu e un accident cosmic, ceva menit să ne facă să ne punem întrebări și să ne facă viața mai grea/mai frumoasă – în funcție de cât de fatalist sau idealist vrei să vezi lucrurile. El crede că sinele a apărut pentru că ne crește șansele de a supraviețui. Conștiința ne ajută să învățăm, să creștem ca ființe, să ne protejăm mai bine, să ținem minte și să plănuim. Să renunțăm la o recompensă imediată pentru una viitoare mai importantă. Toate acestea sunt unelte care ne-au permis, ca oameni, să avem traiul pe care îl avem azi, unul în care nevoile de bază ne sunt satisfăcute fără prea mult efort.

Citind cartea lui Antonio Damasio, un proiect ambițios de a explica inexplicabilul, dar și concluzia lui că toate sunt încă ipoteze (asupra cărora s-a mai răzgândit deja de câteva ori de-a lungul carierei), nu poți să nu te simți mic. Adică mică, să nu vorbesc în numele nimănui. Simt că am între urechi o chestie miraculoasă, dincolo de puterea mea de înțelegere. Eu, sinele meu, sunt o mică parte dintr-o galaxie. Sinele meu e Pământul și creierul, Calea Lactee sau poate chiar Universul. Cum aș putea să încep să-l înțeleg când tot ce zăresc sunt marginile? Și trăiesc tot timpul sub amenințarea unei posibile comete.

Damasio spune că nu suntem la cheremul subconștientului (cum ne-a păcălit prietenul Freud). Că sinele conștient poate educa subconștientul – și că face asta tot timpul. Așa că stă la latitudinea noastră să hotărâm ce plantăm și ce culegem mai încolo.

Când eram copil, până prin adolescență cred, aveam uneori un sentiment (sau gând) ciudat. Se făcea că, pentru câteva secunde, mă detașam de sinele meu. Realizam că sunt un individ independent, care ia parte la ceea ce numim viață, căruia i se întâmplă lucruri și poate influența lumea. “Eu sunt eu, eu sunt eu,” îmi repetam, ușor sceptică și surprinsă. Ce ciudat că eu sunt eu. Îmi amintesc senzația, dar nu o pot replica și nici nu a mai revenit la maturitate.

Sinele lui Damasio m-a dus înapoi copilărie și mi-a explicat, oarecum, dedublarea. Cred că sinelui meu autobiografic i-a luat ceva să-și accepte poziția de team player. Întotdeauna am preferat să fiu de capul meu.

Mă întorc la tine, iar și iar

Eu și Amsterdamul suntem într-o relație complicată.

Am primit telefonul în iunie 2006. Fusesem acceptată la o școală de vară pe drepturile omului și urma să petrec o lună în capitala Olandei. Tocmai încheiasem o bursă Erasmus în Madrid și eram entuziasmată să descopăr locuri noi. Iar Amsterdamul mi-a zâmbit. Printre canale, biciclete, băieți înalți și mori de vânt, m-am îndrăgostit.

Prima întâlnire

De la aeroport m-a preluat internul programului și m-a condus la familia gazdă. Trenul de la Schiphol ajunge la Amsterdam Centraal, din care dai direct în oraș. Pe partea stângă, la două minute grăbite și cinci la pas, e Red Light District, faimosul cartier cu prostituate, baruri, sex shops și alte minunății – cum ar fi biserici și case de localnici. E partea cea mai veche a orașului, locul unde, pe vremuri, debarcau marinarii.

Amsterdam e un loc echilibrat. Red Light District e civilizat, frumos, perindat de hoarde de turiști. De ce să te lupți cu desfrâul când îl poți controla? Mirosul de iarbă plutește peste tot, dar, în afară de câțiva turiști mai turmentați, nimeni nu abuzează de legalitatea drogurilor ușoare. Te simți în siguranță, tot timpul. Lumea e prietenoasă, săritoare și te poți înțelege cu oricine în engleză.

Apartamentul familiei care m-a găzduit era pe o stradă mai liniștită din zonă. O locuință tipic olandeză, distribuită pe mai multe etaje: spațiu de depozitare la parter, bucătăria la primul etaj, dormitoare la al doilea, sufrageria și o terasă la ultimul. Totul legat de o scară îngustă. Olandezii au avut parte de spațiu mic și imaginație mare, așă că locuințele sunt dezvoltate pe verticală, mobila băgată pe geam și doamne ajută când te muți. Casele au un cârlig la ultimul etaj și fațada ușor înclinată, astfel încât încărcătura să nu se lovească de perete.

Am primit o bicicletă pe care gazdele o găsiseră abandonată lângă ușă. Umblă vorba că în Amsterdam sunt mai multe biciclete decât oameni (poate pentru că multe plutesc în uitare pe fundul canalelor). Cu toate astea, trebuie să-ți legi bine bicicleta dacă vrei s-o mai găsești. Mi-au făcut un tutorial de introducere a lanțului prin cadru și roată, mi-au dat un lanț mai greu decât mine și dusă am fost! Bine, am căzut cinci metri mai încolo. Dar apoi, dusă am fost!

Au urmat săptămâni cu soare, atipice pentru Olanda. În fiecare zi aveam cursuri, conferințe, vizite la monumente istorice. Printre picături, eram din ce în ce mai vrăjită de oraș. Prindeam viteză pe bicicletă, mă dădeam mare cu căzătura pe linia de tramvai – poveste urmată de o cascadă de “să vezi ce am pățit și eu”, mă rătăceam pe străzile concentrice și mă simțeam ca-ntr-un basm. Un basm cu case de turtă dulce, lumini diafane și speranța că lumea poate fi mai bună. E drăguț să ai 22 de ani :).

Mi-am făcut și câțiva prieteni olandezi și mi se părea că-mi găsisem locul, jumătatea geografică. Luna s-a încheiat, ne-am luat rămas bun, dar i-am promis că mă voi întoarce.

amsterdam_red light district

amsterdamamsterdam

O vedere uitată pe-un colț de birou

Trece-un an, trec doi. Lipită cu o pioneză de raftul de cărți, mereu în colțul ochiului, stă o vedere cu iubirea mea de-o vară. Trec patru. Cine mai numără?

Și-apoi s-a întâmplat. În contextul crizei, pe linia de plutire psihică și economică, m-am hotărât să aplic la un master afară. Coincidență sau nu, am găsit un program bun de Comunicare la Universitatea din Amsterdam. Zis și aplicat, în vara lui 2010.

“Emma, I’m coming to Amsterdam!”.

“You’re kidding??!! I love it! Yeeehaaa.”

La câteva luni după și cinci ani de la prima întâlnire, am coborât cu 30 de kile după mine în Aeroportul Schiphol. De data asta nu m-a întâmpinat nimeni (deși aveam promisiuni de beri nesfârșite de la Emma). Am luat trenul (3,50 euro dus) până la Amsterdam Centraal, am dat indicații greșite unui turist (pentru că eu mai fusesem acolo și mă credeam deșteaptă) și am ieșit la lumină.

vedere amsterdam

Amsterdam, baby! 

În drumul spre cămin m-am oprit de câteva ori să admir. O bătrânică m-a ajutat să găsesc strada, ba chiar m-a condus până în fața clădirii, să fie sigură. Mi-am salutat colegele de etaj, am anunțat Facebook-ul că “Amsterdam, baby!” și m-am așezat în fața ferestrei. Dădea într-o grădină și se zărea și-un colț de canal. Am răsuflat ușurată.

Acum nu-mi mai rămânea decât să trăiesc acolo. Ha.

O prietenă care m-a vizitat câteva luni mai târziu mi-a zis: “Ce ciudat, am un sentiment de acasă aici.” Probabil de la cât o bătusem la cap cu prietenul meu imaginar, Amster van Dam. Eu nu mă simțeam acasă, încă. A fi turist e un lucru grozav pe care îl practic de câte ori am ocazia. A fi locuitor e un proces complex. E ca luna de miere și căsătoria. Și cum să continui mai bine această relație decât pe bicicletă?

M-am întâlnit la gară cu italianul de la care am cumpărat bicicleta care îmi va fi alături, la soare și la greu, în următorii doi ani și jumătate. Și-am pornit. Drept înainte de la gară e bulevardul central, Damrak, care te duce în 5-10 minute la Dam Square – piața Palatului Regal și a muzeului mereu-cu-coadă-la-intrare Madame Tussaud’s. Dam Square e plin de statui umane, baloane de săpun și porumbei alergați de copii.

Descoperiri

Dam Square e punctul de legătură dintre două străzi lungi cu magazine: Klaveerstraat, care continuă în direcția opusă gării, și Nieuwendijk, păzită de cerberul consumerismului H&M. Cunosc bine bestia, am jumătate de dulap de la ei. Și, da, denumirile olandeze dau dureri de cap. Trucul meu era să le identific după primele 3-4 litere.

Am descoperit magazinele încă din primele zile. Era februarie, iar geaca mea din București nu făcea față vântului olandez.

Fie vremea cât de rea, orașul era acum al meu. Să-l descos pe toate părțile. Într-una din căutări, am găsit un loc din altă eră. Din Dam Square, mergi 5-10 minute pe Klaveerstraat. După ce treci de Desigual și vizavi de Swarovski Boutique, ia-o la dreapta pe Begijnensteeg. La capătul ei, e o intrare discretă către o curte ascunsă în ochii lumii. Begijnhof (Begijn – Beguin, ordin creștin; hof – curte) e una dintre cele mai vechi zone din oraș, datând de prin 1300, și e cu un metru mai jos decât împrejurimile. Casele albe, bine conservate, fac un cerc protector în jurul unei grădini și biserici. E o lume izolată, în contrast puternic cu magazinele și zarva din jur. Curtea și biserica pot fi vizitate, în liniște.

Aproape de acest univers paralel, dacă mergi în aceeași direcție, dai de Spui, una dintre piețele emblematice ale orașului. Aici te poți opri la o terasă să admiri trecătorii și bicicletele. Îți recomand și o vizită și la The American Book Center. Librăria e pe latura dreaptă a pieței. Colecțiile de cărți, reviste & co se întind pe câteva etaje, miroase a lemn și carte, personalul e prietenos și poți petrece cât timp vrei răsfoind.

Ești foarte aproape și de Bloemenmarkt, o piață faimoasă printre turiști. Aici găsești flori, bulbi de lalele, saboți olandezi și roți de brânză. Raiul suvenirurilor.

spui amsterdam

saboti olandezi

„Canalelor din Amsterdam, mi-am dăruit inima”

Orașul e dispus concentric: un canal, o stradă și tot așa. Canalele din centru au fost construite acum jumătate de secol și, de atunci, vrăjesc generații. Apa, bărcile, podurile mici și cochete, casele una mai aranjată decât alta, patina vremii, bicicletele, toate se îmbină într-o atmosferă magică.

De la Spui, mai faci câțiva pași și dai de inima orașului: canalele Singel, Herengracht, Keizersgracht și Prinsengracht. Aici iese lumea să cânte, să petreacă și să-și celebreze tradițiile. Particula “gracht” înseamnă “canal”. Pronunția e specială și deloc elegantă. La cursul de olandeză pe care l-am urmat grație bunăvoinței pe care Primăria Amsterdam o arată imigranților, am învățat un cântec vechi, o odă adusă frumuseții canalelor:

„Canalelor din Amsterdam,
Mi-am dăruit pentru totdeauna inima
Îl port în gând, Amsterdam,
Ca cel mai frumos oraș din țara noastră.”

Cel mai apropiat de suflet și simțiri mi-e Herengracht, unde am locuit o perioadă. Herengracht era odată canalul bogătașilor. Aici casele amintesc mai degrabă de conace decât de căsuțe strâmtorate. Azi sunt în mare parte muzee sau clădiri de birouri. Printr-un concurs de împrejurări, am locuit cu un grup de studenți într-o astfel de clădire mai bine de un an. Povestea Herengracht 410-412 e una specială, cu petreceri pe acoperiș, grădină de vis, șoareci și fantome. Perioada a fost rezumată excelent de colega mea Katarina: „It was interesting, but I wouldn’t do it again”. 

În spatele caselor de la canal se ascund grădini. Pomi înalți, straturi de trandafiri și o liniște întreruptă doar de câte un tramvai îndepărtat. Și casele din cartierele moderne au grădini – face parte din cultură. Fie casa cât de mică, să am loc de-o floricică!

Keizersgracht, cel mai larg dintre canalele centrale, seamănă cu Herengracht la stilul arhitectonic. La fiecare câteva ierni, locul ploii și vântului e luat de zăpadă și ger. Atunci canalele îngheață și pe Kaizersgracht vezi sumedenie de prichindei pe patine.

Prinsengracht e cel mai pitoresc și merită o plimbare de-a lungul. Aici a fost concurență între cine își face cea mai îngustă și mai frumoasă casă. Cei care n-au încăput pe uscat, și-au andocat bărcile pe marginea canalului și trăiesc în house-boats. Dacă aveți chef de-o experiență tipic olandeză, există bărci care funcționează în regim de hotel. Sunt neașteptat de moderne și spațioase.

Și dacă îți surâde ideea să legi o bărcuță de mal și să trăiești fericit până la adânci bătrâneți (eu m-am gândit), trebuie să cumperi una deja existentă sau să aștepți să se facă loc. Există un număr limitat de house-boats la nivelul orașului.

Musai trebuie să faci o plimbare cu barca pe canale. Plecări sunt de la pontonul de lângă gară, dar și din alte puncte din oraș (de exemplu, de la intersecția Spui cu Rokin). Croazierele durează în jur de o oră și te poartă pe canalele din centru, unde vezi cele mai frumoase case și poduri, dar și pe IJ, râul care trece prin spatele gării. E una dintre cele mai frumoase experiențe turistice din Amsterdam.
canal iarnacanal gheata

amsterdam

amsterdam

amsterdam panorama

Viața în roz și portocaliu

Nici bine n-am început cursurile la facultate, că a venit peste noi cea mai mare sărbătoare națională olandeză. Ziua Regelui (Ziua Reginei până la abdicarea din 2013) are loc pe 26 sau 27 aprilie și se manifestă printr-o petrecere imensă în stradă. Toată lumea poartă portocaliu, bea, dansează, mănâncă și se simte bine. Pe străzi se organizează târguri, DJ-ii scot platanele la aer și bărcile inundă canalele. E și perioada din an cu vremea cea mai frumoasă.

O altă ocazie de beție în stradă e Amsterdam Gay Pride, care are loc în august. Olanda e un exemplu de integrare a minorităților de orice fel. Țara a fost prima care a legalizat căsătoria între persoane de același sex, încă din 2001. Cu ocazia Gay Pride, pe canale trec bărci ale multor instituții și organizații, inclusiv ministere.

În rest, olandezii se distrează organizat. Nu sunt spontani de fel și străinii sunt deseori amuzați de numărul mare de agende pe care îl dețin. Totul se notează și se programează din timp: „Păi cum altfel îți amintești lucrurile?”. Dacă-i chemi la o bere, îți dau două date și ore din viitor să alegi. Poate dura și o luna.

Cluburile și barurile sunt concentrate în zona Leidseplein, dar nu e multă varietate – cam aceeași muzică și atmosferă peste tot. Melkweg (Calea Lactee) și Sugarfactory sunt printre cele mai frecventate cluburi. Pentru ceva diferit, vă recomand The Waterhole, un bar cu muzică live – și singurul loc unde am găsit rock în Amsterdam.

E simpatic și la Chupitos, un bar exclusiv de shoturi. Shoturile încep de la 2,50 euro și găsești tot ce-ți poți imagina – sute de varietăți. Pentru magie și efecte speciale, invocă-l pe Harry Potter.

Cel mai bun loc de băut o biertje (bericică) olandeză e Brouwerij’t IJ, o berărie într-o, cum altfel, moară. Berea se fabrică chiar acolo. Locul e deschis numai până la lăsarea serii și e tot timpul plin. Nu e ieșit din comun ca lumea să stea pe jos, pe malul canalului sau pe unde apucă. Au opt sortimente de bere, iar tradiția e să începi de la cea mai slabă și să urci cât te țin balamalele. Proost!

berarie amsterdam

ziua regineiziua regineiziua regineiamsterdam gay prideasmterdam gay pridegay pride

O umbrelă și-o cu plăcintă cu mere, alsjeblieft!

alsjeblieft = [așæblift] te rog sau cu plăcere; similar cu germanul bitte

dank je wel = [dankevel] mulțumesc

Viața în Amsterdam e liniștită și ploioasă. Deși pozele pot lăsa altă impresie, realitatea zilnică e meteorologic-apăsătoare. Nori grei, ploi mărunte, ceață deasă. De multe ori am ajuns acasă cu apa șiroindu-mi pe față. La început, nu dai importanță. Dar, după sute de zile, simți ce e vitamina D și cum e fără ea. Și-i dai dreptate colegei care mi-a spus că, după părerea ei, olandezii sunt meteo-depressed.

Într-o astfel de sâmbătă ploioasă, am plecat în recunoaștere la cea mai cunoscută piață locală: Noordermarkt. Acolo te poți opri la un fresh de portocale, un sandviș cu somon sau o prăjitură cu mere (cea mai bună din Amsterdam, se zice).

Noordermarkt se află în cel mai cochet și simpatic cartier: Jordaan. Sunt turiști și aici, dar mai puțini decât în alte zone. În Jordaan trebuie să te pierzi pe străzi, să te oprești la cafele, să stai pe marginea canalului, să întri în buticuri șic și să nu tragi cu ochiul în casele oamenilor, dacă poți. Olandezilor nu le plac perdelele sau nu le văd rostul. E greu să nu furi idei de design interior.

Lângă Jordaan, e unul dintre cele trei parcuri mari ale orașului: Westerpark. Celelate sunt Vondelpark (cel mai popular) și Oosterpark. Nu sunt parcuri spectaculoase. Excelează în a-ți da spațiu verde pe care să stai tolănit la soare (soare!), să citești, să bei un vin cu prietenii și orice altceva îți trece prin cap. Chiar și grătare, dar doar în spații special amenajate.

Și, da, olandezii sunt obsedați de soare. Când iese soarele, Amsterdamul o ia razna. Oamenii, mai mult muște amețite decât ființe raționale, golesc rafturile Albert Heijn (Mega Image-ul local) de vin, struguri și stroopwafels și fug în parcuri. E perfect acceptabil să ieși în pantaloni scurți și șlapi în februarie, dacă e soare. La fel cum e rezonabil să lași totul baltă, job, școală, și să pleci la plimbare.

amsterdam ploaieamsterdamamsterdam

Vara din aprilie

“În Olanda, vara e cea mai frumoasă săptămână a anului.” Și săptămâna aia se întâmplă, statistic vorbind, pe la finalul lui aprilie. Coincide cu Ziua Regelui și cu un alt fenomen de renume mondial: înflorirea lalelelor. Unde? La o aruncătură cu trenul de Amsterdam: Grădina Keukenhof.

Atracția numărul 1 la Keukenhof e câmpul de lalele, lalele. Eu am fost puțin în extra-sezon și nu era înflorit, însă sunt suficiente alte straturi cu flori de primăvară să-ți încânți simțurile și fotografiile.

Și oricât de însorite sunt aleile, trebuie să te previn: în Olanda e frig mai mereu. Chiar și primăvara și vara. Pregătește-te cu o geacă mai groasă și o bluză în plus ca să te bucuri din plin de peisaj. Poză!

keukenhofkeukenhofkeukenhof

lalele

Satele, cochetele

Datoria față de comunitate stă la baza culturii olandeze. Așa cum noi avem Miorița, olandezii au o poveste despre un băiețel care și-a riscat viața să astupe o gaură într-un dig ca să-și salveze satul.

A funcționat. Satele olandeze sunt încă intacte și frumoase foc. Când m-au vizitat părinții, am făcut o excursie în zona rurală (găsești pe Viator sau TripAdvisor). Ne-am plimbat printre mori de vânt și l-am găsit pe străbunicul lui Albert Heijn, primul din lanțul de magazine de care azi te împiedici la fiecare colț. Ne-am minunat de canalele de irigații care sfidează logica (apă mai sus de nivelul șoselei). Tata îmi amintește să zic că din avion se vede toată țara crestată de canale. Da, e o mlaștină transformată într-o minune.

Inevitabil, te gândești la propria țară, la ce daruri ne-au fost date pe tavă și la ce (n-am) făcut cu ele. Poate de-acum încolo? #unițiirigăm

mori de vantsat olandasat olanda

Libertate

M-am căznit de multe ori să merg pe bicicletă. Vânt, ploaie, de ce eu, de ce azi. Dar, de și mai multe ori, m-am simțit liberă.

Pentru cine e mai sprințar, vă recomand o excursie de-o zi din Amsterdam cu bicicleta. Waterland e o zonă cu sate, pășuni, mori de vânt și nițică mare. Ca să ajungi acolo, trebuie să treci în nordul Amsterdamului cu feribotul care pleacă din spatele gării (spre Buiksloterweg sau IJplein). Cursa durează câteva minute și e gratuită pentru tine și bicicleta ta. Ai grijă să te uiți la programul de funcționare, să prinzi ultimul feribot înapoi.

Ajuns pe malul celălalt, urmează pista de biciclete tot înainte – spre nord. Direcția: Waterland, cu destinația finală Marken și farul său. Marken e o (fostă) insulă, legată de coastă de o fâșie foarte subțire de pământ. O reală plăcere să mergi cu bicicleta pe acolo, cu vântul în păr, marea în jur și sentimentul de libertate, după posibilități.

Marken e la 23 de kilometri de Amsterdam. Noi am făcut multe pauze de cafea, masă și poze și tot ne-am încadrat până la apus. Plimbarea e destul de lejeră și o deconectare excelentă de la urban.

bicicleta

marken

far marken

Bitterballen? Habar n-avem ce conțin

Când vine vorba de mâncare, olandezii fac haz de necaz. Și asta pentru că mâncarea lor tradițională e cam tristă. Bitterballen sunt un fel de pârjoale cu un conținut greu de definit. Din aceeași categorie sunt croquettes, ceva pe baza de cartofi și carne. Pe ambele le poți mânca doar dând cu multă bere după, să intre. Le găsești pe la petreceri sau în automate de mâncare, pe stradă. A se consuma doar în caz de foame sau curiozitate mare.

O altă mâncare tradițional olandeză e un amestec de legume fierte cu cârnați (stamppot). Nu e rea, dar nici bună. La fel e și supa de mazăre (erwtensoep) de care olandezii își amintesc cu melancolia copilăriei, dar pe care nu i-am văzut mâncând-o prea des. Se zice că ar fi bună la răceală sau în zilele friguroase.

Totuși, în Amsterdam poți mânca foarte bine. Mi-e dor de humusul și patiseria proaspătă de la Albert Heijn. Supermarketul stă excelent și la capitolul fructe și legume. Iar orașul e plin de restaurante cu specific străin: thailandez, libanez, mexican, chinezesc (lângă Red Light District e China Town). Și vei întâlni peste tot influența bucătăriei indoneziene, grație prezenței istorice a Olandei în zonă.

Pentru un prânz bun, vă recomand unul dintre locurile mele preferate din oraș: Biblioteca Publică. Biblioteca e chiar lângă gară, intrarea e liberă și tot ce trebuie să faci e să iei scările rulante sau liftul până la ultimul etaj. Acolo, pe lângă un prânz decent și o cafea bună, ai unul dintre puținele puncte panoramice ale orașului.

Pentru cei de acasă, cumpără niște stroopwafels, un desert tipic olandez care chiar le-a ieșit: două gofre subțiri și crocante lipite cu sos de miere sau caramel. Sunt foarte bune și cele de 2-3 euro de la Albert Heijn.

amsterdam panorama

Într-o ureche

La muzee m-am pornit de multe ori, dar am ajuns de puține. Dar Amsterdamul are niște muzee speciale, care merită văzute.

Colea mai încolo de Bibliotecă e Nemo, un muzeu de știință interactiv, simpatic mai ales pentru copii. Clădirea e o imitație de epavă semi-scufundată, iar acoperișul, un fel de plajă urbană și loc de relaxare.

Lângă Nemo e Muzeul Național Maritim, unde te poți plimba pe o replică a uneia dintre navele de seamă ale flotei olandeze din anii 1700. Colegii de cămin pasionați de istorie s-au arătat entuziasmați de vizită.

Populară în rândul turiștilor este și Casa lui Anne Frank. Se vizitează podul în care a stat ascunsă fetița și unde a scris faimosul jurnal din timpul ocupației naziste a Olandei. Vizita e mai mult pentru poveste decât pentru muzeu. E o lecție bună de smerenie și aducere aminte, mai ales pe fondul creșterii în popularitate a curentelor de extremă-dreapta din Europa. Pentru cei pasionați de perioadă și istorie, aproape de Amsterdam poate fi vizitat și un fost lagăr de concentrare, Camp Vught. Am fost acolo și senzația pe care ți-o dă memoria spațiului e cutremurătoare. Înapoi în Amsterdam, merită o vizită și Memorialul Național al Holocaustului, un monument simplu și grăitor.

Memorialul e aproape de Grădina Zoologică (Artis Zoo). Artis e un parc cu multă vegetație și animăluțe simpatice, unele chiar pe alei (cum ar fi capre sau papagali). Locul e plin de copii și aglomerat în special în weekenduri, după cum e de așteptat.

Rijksmuseum, Muzeul Național de Artă și Istorie al Olandei, e o clădire impunătoare și un loc cu multe de văzut. Un fel de Luvru sau British Museum. E bine să-ți dedici măcar jumătate de zi, dacă te încumeți. Mulțimile se îndreaptă în special spre colecția de tablouri Rembrandt. Cumpără biletul online să scapi, pe cât posibil, de cozi.

Muzeul meu preferat e însă cel dedicat pictorului într-o ureche, Van Gogh. Asta pentru că în prealabil citisem Bucuria vieții, a lui Irving Stone, și am înțeles mai bine povestea din spatele tablourilor. Vă recomand să faceți același lucru. Cartea e bună și muzeul și mai și. Dar a fost nevoie să plec din Amsterdam să ajung acolo.

nemo amsterdamamsterdam nava

memorial amsterdam

van gogh

Pedalează sau îți pierzi echilibrul

Între timp, viața în Amsterdam mergea pe bicicletă. Pistele de biciclete sunt peste tot și frumos delimitate. Bicicliștii merg rapid, trec deseori pe roșu și nu au deloc răbdare, mai ales cu turiștii (identificați ușor după bicicletele roșii Mac Bike și mersul ezitant).

Bicicleta e un fel de simbol informal al orașului. Ruginite, colorate, câtă frunză și iarbă. De frica hoților, mulți preferă să meargă pe biciclete rablagite. Pocnesc, scârțâie, le lipsește câte-o pedală – nimic surprinzător. Bicicletele furate se vând pe câțiva euro în Red Light District, iar fiecare cumpără sau nu, după cum îl lasă conștiința.

Părinții își duc întreaga familie pe bicicletă. Fetele curajoase stau în picioare pe portbagaj, sprijinindu-se de umerii flăcăilor. Olandezii merg pe bicicletă cu o mână pe telefon și una pe umbrelă (încă n-am descifrat ce forță ocultă ține ghidonul). Sar pe și de pe ele cu lejeritatea unor acrobați la circ și fac legea pe șosea. Mașinile și pietonii să aștepte.

Iar relația mea cu Amster van Dam, ca bicicleta. Mergea, de voie, de nevoie. Printre cursuri, examene, freelancing, beri cu colegii, vizite ocazionale de la prieteni și familie, puneam o pedală în fața celeilalte. Mă plimbam des prin oraș, prin parcuri, mă minunam mereu de frumusețe și așteptam să recuperez ceva. Ceva care să mă lege de locul ăla, mai mult decât o amintire. Pentru că voiam să-mi placă și să rămân.

amsterdambicicleta amsterdambiciclete amsterdam

Și te-ai dus, dulce minune

Ce n-a mers? Poate eu, poate tu. Poate dragostea chiar durează trei ani. N-a fost o decizie ușoară, dar când am avut alegerea în față, plecarea mi s-a părut firească. M-am văzut cu Emma la o cafea la Bibliotecă. Eram amândouă puțin meteo-depressed. Ne știam deja de opt ani. Ea tot acolo, eu hai-hui.

“Come visit!”

“You come back soon!”

Sau așa ceva.

Am plecat la final de aprilie. Nu la mult timp după, a trebuie să mă întorc pentru o zi să-mi depun teza de dizertație. Am ajuns devreme și urma să plec seara. În ziua aia, am redevenit turist. Treaba la facultate am terminat-o repede și am avut multe ore la dispoziție să iau la pas. Totul, din nou. Acum că nu mai eram acolo cu dulapul ci doar cu un rucsac, orașul avea altă lumină. Mai prietenoasă, parcă. Dar noi știam, ne cunoșteam. Ne-am zâmbit, dar nu mai eram aceiași. Mi-am petrecut după-amiaza la Muzeul Van Gogh și am adormit zece minute pe peluza din fața I amsterdam. Obosisem.

Și asta a fost tot.

Amsterdamul rămâne cel mai fermecător oraș pe care l-am văzut. Și, oricât aș scrie, nu pot reda tot ce aș vrea. Așa cum vorbești de o (fostă) iubire de se satură prietenii și-ți mai dau o bere poate taci, așa vorbesc și eu, iar și iar, de el. Când am văzut provocarea Tedoo, dintre toate locurile, acolo mi s-a dus gândul. Poate pentru că niciodată un oraș nu e doar un oraș. E un vis, o dezamăgire, o rutină. E spațiul unde ne trăim și spunem poveștile. E locul unde, dacă suntem norocoși, ne simțim acasă. Iar dacă nu, mulțumim de primire și mergem mai departe.

“The city she loves me, lonely as I am.”

i amsterdam

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans.

Undeva in cap s-a aprins o lumina

7 si 10, ochii lacrimeaza in oglinda, asta nu e ora la care tusul sa tina. Fusta lunga fusta scurta? Scurta, e concert. Dar dup-aia e birou. Dar e concert. Fuga la lift, doamna, va rog, sta cainele in usa, zbâr prin metrou. Pe-o lacrima o bate vantul, ce frumos e Bucurestiul dimineata. Am ajuns. Coada. Un grup de studenti vorbeste de matematica. Sau altceva, un curs, imi scapa un aww. Ochii mici, ma bag la intuneric. Ce sa iau de la bar? E ciudat. Control se umple, in difuzoare ciripesc niste vrabiute, un domn solid face tai chi pe scena. Sunt doar eu dezorientata? Trece sat dupa sat, chitarele suna bine, scot demonii, tot. Multimea se leagana, Robin ne indeamna sa sarim pe trambuline, sa dam in sacul de box. In fata scenei e un cort. D-ala mic, de-l iei cu tine la mare si la munte. Stiu ca e zi, dar pare noapte. Cineva din multime striga „Sick day!”. Se aprind luminile, iesim. E soare si cald si parca n-am dormit toata noaptea. Ce s-a intamplat? A fost un concert, la 8 dimineata. Neobisnuit, dar cam atat. Nu? Nu. Undeva in cap mi s-a aprins o lumina. Un reflector.

Documentare pe paine

Saptamana trecuta a fost One World Romania, editia a 9-a si prima la care am participat. One World Romania e un festival de documentare care isi propune sa ofere „awareness pills” pe diferite teme, in general legate de drepturile omului. Am vazut in jur de 15 filme, unele foarte bune, si va recomand sa nu ratati evenimentul in anii urmatori.

De vazut daca aveti ocazia:

Robotelul de Aur (Romania, 2015) – Singurul documentar romanesc din festival si unul bun. Filmul este despre Steluta Duta, campioana nationala si europeana la box. Departe de a spune povestea lacrimogena vehiculata prin diverse emisiuni tv, documentarul reuseste sa arate (nu neaparat sa spuna) cum a fost si este viata Stelutei: copilaria si adolescenta prin case de copii si pe strazi, prietenia pastrata cu cei cu care a crescut, relatia cu antrenorul si faramele unei legaturi cu familia. Documentarul este dramatic, prin natura trecutului Stelutei, dar descoperim o persoana calda, buna si dintr-o bucata. Steluta are acum o viata decenta si este apreciata si iubita. O fata autentica, de o putere fantastica, si o poveste despre reusita care poate servi ca exemplu nu doar pentru copiii institutionalizati, ci pentru toti tinerii.

Every Face Has a Name (Suedia, 2015) – Pe 28 aprilie 1945, vapoare cu prizonieri eliberati din lagarele naziste ajungeau la Malmö, in Suedia. 60 de ani mai tarziu, cineva ia filmarile din acea zi si isi propune sa gaseasca chipurile anonime din multime. Un task aproape imposibil, care a dat cu greu roade (regizorul a gasit doi oameni in primii 2-3 ani). Dar apoi au inceput sa vina informatiile si a iesit un documentar impresionant. „De ce as cunoaste pe cineva? Nu cred ca am cum sa stiu pe cineva acolo…”, zic aproape toti, inainte sa tresara si sa arate spre ecran „Eu sunt aia! E mama! Sunt prietenele mele!”. Uimirea de a se descoperi sau de a-si revedea familia dupa zeci de ani, intr-o filmare de care nici nu stiau, este coplesitoare. „Oare eu sunt? Nu stiu cum aratam, ma tunsesera si nu aveam oglinda.” Povestile lor, celor gasiti, imprastiati acum in toate colturile lumii, sunt emotionante. In paralel, in zilele noastre, pe coasta Italiei, ajunge o alta barca, cu chipuri la fel de anonime. Storytelling at its best.

Coups de foudre (Belgia, 2014) – Nu e un awareness pill, e o lovitura in plex. Filmul e facut exclusiv din interviuri cu femei abuzate psihic si fizic, aflate acum intr-un centru, sub protectie. „Tot noi suntem dincolo de gratii”. De la cum i-au cunoscut pe barbati si totul parea minunat, pana la cum apar semnele abuzului si transformarea in cosmar. Si cum reusesc sa evadeze din izolare, rusine si auto-invinuire. E o calatorie pe care au facut-o singure si pe care o povestesc pentru ca, da, „i se poate intampla oricui, indiferent de varsta, educatie, etnie, religie”.

Dreaming of Denmark (Danemarca, 2015) – Wasi e adolescent cand ajunge in Danemarca, ca refugiat afgan. Invata daneza, se formeaza acolo, dar cererea de azil ii este refuzata in repetate randuri. La 18 ani, fata in fata cu deportarea in Kabul (perspectiva care il terifiaza), Wasi decide sa fuga in Italia si sa incerce acolo sa obtina permis de sedere in Europa. Ceea ce urmeaza este o asteptare interminabila si deprimanta. Este nevoit sa-si petreaca iarna pe strazi, bolnav si infometat. Intre timp, autoritatile nu se grabesc sa-i decida soarta. Starea psihica a lui Wasi se degradeaza vizibil, are pierderi de memorie si visul la Danemarca pare sa dispara treptat. O realitate cruda a mii de copii care ajung in fiecare an in Danemarca, in fuga de rau si cautarea de mai bine.

Mi-ar fi placut sa vad si mai multe, pentru ca fiecare film iti aduce ceva, te face un pic mai constient de lume si pune lucrurile putin cate putin in perspectiva. Unele sunt subiective, altele incearca sa prezinte cat mai multe aspecte ale unei probleme. Unele se axeaza pe o poveste, altele pe o cauza intreaga. Unele iti aduc zambetul pe buze, altele hohote de plans. Toate merita timpul nostru, pentru ca sunt, cumva, un strigat de ajutor intr-o lume tot mai ingropata in castile de la smartphone.

Alte recomandari de documentare aici.

unde mai scriu

Dragi cititori vechi si noi,

De ceva timp imi doream sa scriu si despre ceea ce fac: copywriting, content marketing, comunicare & co. Dar parca subiectele astea nu-si gaseau locul aici, pe blogul cu iz de panselute si limonada, nu de cafea. Asa ca le-am facut un loc special, care se cheama blacusens.ro. Va invit sa ma vizitati si acolo (si pe Facebook). Din cand in cand, imi mai dau cu parerea si in engleza pe LinkedIn Pulse.

Atat din lumea reala, back to sabinaland :).

Daca

– Ce ai face daca nu ai lucra?

– Tot as scrie.

Probabil altceva, poate altfel. Oamenii zic sa-ti gasesti pasiunea si sa ti-o transformi in job, ca atunci e minunat, te-ai scos. Mai e si partea ailalta, ca atunci cand pasiunea devine job nu mai e pasiune. Tind mai mult spre partea minunata, desi jobul iti schimba pasiunea pe ici, pe colo, in parti esentiale. Perfectiune n-avem (azi, dar incercati maine) asa ca, una peste alta, ma bucur ca pot scrie for a living.

Ce ai face daca nu ai lucra?

Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?

Lectii de la comedieni

M-am delectat de curand cu o discutie intre cativa dintre cei mai talentati comici din ultimii (zeci) de ani. Seinfeld, care uraste sa i se spuna ca e cel mai bun comedian din lume, Louis CK, care are puterea sa faca cele mai ofensatoare glume fara sa ofenseze, Chris Rock, „who’s got black”, si Ricky Gervais care are probabil cele mai bune glume la adresa vedetelor. Si altele, la fiecare. E interesant sa urmaresti niste oameni pe care ti-e greu sa-i iei in serios vorbind despre meseria lor. Cateva chestii cu care am ramas:

  • Nu si-au dorit sa fie cei mai buni, sa fie celebri sau sa faca bani; s-au apucat de comedie pentru asta li se parea cel mai tare lucru din lume. Seinfeld povesteste cum primul lui show a fost un esec. Ingrozitor. Dar nu conta, tot ce-si dorise era sa ajunga acolo si asta facuse. He was in.
  • Oamenii astia muncesc mult la o gluma. O testeaza de sute de ori, schimba elemente si interpretarea. Chiar daca par spontane, glumele au o structura clara, bine gandita si indelung repetata.
  • Ricky Gervais e foarte vehement in privinta calitatii glumelor. Nu e ok daca face o gluma usoara, pe care o poate face oricine. Si el si ceilalti scot din rutina fazele care, chiar daca aduc hohote de ras, nu sunt pe deplin de gustul lor.
  • Fotbal. Toata lumea joaca fotbal, asta nu inseamna ca e vreun pericol ca lumea sa nu se mai uite la meciuri. In contextul „everybody can tell jokes” (desi „no, not everyone can”).
  • Fiecare are alt stil. Seinfeld e cel mai „curat”, Louis e la extrema cealalta si are showuri despre „piles of sh*t”. Seinfeld chiar spune la un moment dat o gluma de-a lui Louis, dar felul in care o povesteste ii schimba total sensul. Amandoua interpretarile sunt comice, altfel.
  • Chris Rock are o regula: sa te iei de ce face omul, nu de ce este omul.

Vedeti si voi: