Daca

– Ce ai face daca nu ai lucra?

– Tot as scrie.

Probabil altceva, poate altfel. Oamenii zic sa-ti gasesti pasiunea si sa ti-o transformi in job, ca atunci e minunat, te-ai scos. Mai e si partea ailalta, ca atunci cand pasiunea devine job nu mai e pasiune. Tind mai mult spre partea minunata, desi jobul iti schimba pasiunea pe ici, pe colo, in parti esentiale. Perfectiune n-avem (azi, dar incercati maine) asa ca, una peste alta, ma bucur ca pot scrie for a living.

Ce ai face daca nu ai lucra?

Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?

Lectii de la comedieni

M-am delectat de curand cu o discutie intre cativa dintre cei mai talentati comici din ultimii (zeci) de ani. Seinfeld, care uraste sa i se spuna ca e cel mai bun comedian din lume, Louis CK, care are puterea sa faca cele mai ofensatoare glume fara sa ofenseze, Chris Rock, „who’s got black”, si Ricky Gervais care are probabil cele mai bune glume la adresa vedetelor. Si altele, la fiecare. E interesant sa urmaresti niste oameni pe care ti-e greu sa-i iei in serios vorbind despre meseria lor. Cateva chestii cu care am ramas:

  • Nu si-au dorit sa fie cei mai buni, sa fie celebri sau sa faca bani; s-au apucat de comedie pentru asta li se parea cel mai tare lucru din lume. Seinfeld povesteste cum primul lui show a fost un esec. Ingrozitor. Dar nu conta, tot ce-si dorise era sa ajunga acolo si asta facuse. He was in.
  • Oamenii astia muncesc mult la o gluma. O testeaza de sute de ori, schimba elemente si interpretarea. Chiar daca par spontane, glumele au o structura clara, bine gandita si indelung repetata.
  • Ricky Gervais e foarte vehement in privinta calitatii glumelor. Nu e ok daca face o gluma usoara, pe care o poate face oricine. Si el si ceilalti scot din rutina fazele care, chiar daca aduc hohote de ras, nu sunt pe deplin de gustul lor.
  • Fotbal. Toata lumea joaca fotbal, asta nu inseamna ca e vreun pericol ca lumea sa nu se mai uite la meciuri. In contextul „everybody can tell jokes” (desi „no, not everyone can”).
  • Fiecare are alt stil. Seinfeld e cel mai „curat”, Louis e la extrema cealalta si are showuri despre „piles of sh*t”. Seinfeld chiar spune la un moment dat o gluma de-a lui Louis, dar felul in care o povesteste ii schimba total sensul. Amandoua interpretarile sunt comice, altfel.
  • Chris Rock are o regula: sa te iei de ce face omul, nu de ce este omul.

Vedeti si voi:

din spatiu lumea e mai mica

Ma intreb daca lumea ar fi un loc mai pasnic si binevoitor daca fiecare om ar merge in spatiu pentru o zi. Daca ai putea sa vezi Pamantul de la 500 de km altitudine si sa pierzi zgomotul de zi cu zi in favoarea unei intinderi albastre intr-un univers nesfarsit. Inspira, expira. Avem nevoie, cu totii, de o schimbare de perspectiva. Pentru ca ne grabim, ne impiedicam, ne plangem, ne uram, dam vina, simtim vina. Ne suspectam in loc sa ne zambim. Ne facem rau unul altuia, la o scara mai mare sau mai mica, de frica, de actiune sau reactiune. Uitam ca suntem parte din aceeasi poveste, pe o planeta mica, protejata de vid de un strat subtire de atmosfera. Uitam de oameni. In loc sa-i schingiuim la Guantanamo sau sa-i bombardam, hai sa-i ducem in spatiu. Zic si eu, ca e clar ca ce facem acum nu functioneaza.

Luati si ascultati: Radiolab

L-am recomandat celor din jur cu diferite ocazii, prietenii s-au mai trezit cu linkuri de la mine la cate un episod, dar e genul de podcast care trebuie luat cap-coada, cause it’s that good. Cum zic uneori „Stii episodul ala din Seinfeld?”, as putea probabil vorbi si despre episoade Radiolab. Radiolab e un podcast descoperit acum 2-3 ani in timpul unui drum infernal de lung cu autocarul. Radiolab e curios, isi baga coada in toate si pune multe intrebari. Descopera povesti fascinante si le leaga magic in jurul unor subiecte care, foarte bine, ar putea fi banale.

Maestrii din spatele microfonului sunt Jad Abumrad si Robert Krulwich, iar chimia dintre ei e perfecta. Pe Robert l-am vazut anul asta la Power of Storytelling si m-am fastacit ca o scolarita, dar tot mi-am facut curaj sa schimb cateva idei cu el. Are o voce foarte calda si sfatoasa si a fost ciudat ca dupa zeci de ore in casti, sa o aud live.

Cat despre Radiolab, ascultati cateva episoade si va lamuriti singuri. Puteti incepe cu astea:

Dark Side of the Earth

After Life

Colors

Time

Mirror, Mirror

What’s Up, Doc?

Double Blasted

Bun la drumuri lungi, la alergari sau oricand si oriunde aveti castile pe/in urechi si chef sa vedeti lumea cu alti ochi.

#prayforeveryone

In Aeroportul Otopeni. Azi oamenii au culori diferite. In aer e o ceata greu de definit. Daca ma uit cu atentie, dispare. E soare in Bucuresti. Frunzele adie si se intreaba cum e posibil. Cum poate o lume atat de de frumoasa sa nasca atata ura? Ma uit la oameni incercand sa ghicesc cine stie, cine se gandeste. E cineva preocupat? Citeam ca nu trebuie sa cautam motive, ca nu exista rationalitate. Ba cred ca exista si ca trebuie sa cautam. In actele de violenta ale guvernelor, fizice sau psihologice. In educatie. In lipsa ei. In felul in care ne uitam unii la altii. In felul in care ridicam din umeri de fiecare data cand vedem „Un atentat s-a soldat cu x morti intr-o parte a lumii care iti pare straina”. Doar pentru ca unii s-au obisnuit cu violenta zilnica nu inseamna ca sufera mai putin. Doar pentru ca am hotarat noi cu rigla ca intr-o parte e estul si intr-alta e vestul nu inseamna nimic. Nu vedem ca suntem incrancenati intr-un joc ridicol si ca depinde doar de noi nu sa schimbam regulile, ci sa aruncam tabla de joc cu totul? (14.11.15)

TEDxBucharest 2015: We’re interconnected

TEDxBucharest 2015

„The only way to predict the future is to invent it.” Adriana Istrate a vorbit despre un reality check, atunci cand lucra in noaptea de Revelion si s-a enervat pe un coleg care i-a dat vestea ca sistemele vor cadea la miezul noptii. Cine cred ca sunt si cine sunt de fapt? O intrebare care a alergat-o pe Adriana la ultramaratoane pe sapte continente. Si daca pot asta, ce altceva mai pot face? You can „run the extra mile, it’s never crowded there.”

Despre ‘running the extra mile’ a vorbit si Cristiana Stancu, prima femeie din Romania campioana mondiala de Kickboxing. La cantarirea dinaintea luptei pentru titlu avea 67 kg, nu 65, cat trebuia, desi nu mai mancase de saptamani si nu mai bea apa de doua zile. A trecut la exercitii intense, avea trei ore sa scape de 2 kg. A plans si a lesinat, dar a reusit. „How much to you want it? Because when you’re really close to reaching your goal, your faith might get tried. If you only want it so and so, you’re not going to get it. So how much do you want it?”. Mesajul Cristianei a fost simplu: toti suntem campioni. Daca nu o credeti, revizitati copilul de 3-4 ani din voi, care poate face orice. Si inca ceva: nu invidiati, admirati. Competitia trebuie sa fie cu noi cei de ieri, nu cu altii.

Diagnosticat cu scleroza multipla la 19 ani, paralizat si destinat unui scaun cu rotile, Miguel A. Castillo a intrat pe scena nu in scaun, ci impingand scaunul. Este un barbat inalt, tras prin inel, cu un zambet larg si increzator. Arata a ceea ce este: om de stiinta si astronaut NASA. „Your body never lies to you. What is your body saying? What was my body trying to tell me?” De aici a pornit vindecarea. „I never felt like a victim, I always kept a positive mindset.” Miguel ne sfatuieste sa nu ne grabim. „Life is meaningless without stillness.”

Gratian Sonu are 12 ani si a fost probabil cea mai carismatica prezenta. Calm, cu un mesaj clar, a facut publicul sa rada si sa reevalueze relatia cu copiii. „Nu exista copii. Exista o lume de oameni mari si una de oameni mici. Dar doar oamenii mari au putere. […] Copiii nu mint niciodata. Ei spun doar ce vor parintii sa auda. De ce? De teama. […] Copiii si parintii vor deopotriva sa fie apreciati. Doar ca parintii sunt cei care sunt in masura sa-si exprime aprecierea.” Sfatul lui Gratian? Oricati ani ai avea, esti un copil. Si vor fi intotdeauna copii mai mari si mai mici decat tine. Joaca-te cu toti!

Poti trai in lux cu foarte putin. Andrei Lupse construieste case din pamant si pietre – „hobbit houses”, face permacultura, gaseste metode alternative de a tine alimentele proaspete si de a incalzi locuintele. La Baza Ulmu, le arata si altora cum sa faca acelasi lucru, iar invataturile lui fac pui in diferite colturi ale lumii. „Don’t be the end user. Teach other people about it.”

Sau „Give it away!” (give it away, now). Paul J.R. Renaud s-a trezit la 40 de ani dat afara de la locul de munca pentru care facuse sacrificii, cu increderea de sine la pamant. Ce ai facut pana la varsta asta? Ai 40 de ani si tot nu stii ce vrei sa fii cand o sa cresti mare? „When in doubt, network!” Vorbind cu diversi oameni, si-a reconstruit carierea si viata. „The fundamental law of networking is altruism. It’s okay to help people!” It really is.

„Cel mai frumos lucru pe care il lasam in urma in viata asta este sentimentul de dragoste.” Visinel Balan si-a petrecut mare parte din viata in case de copii si pe strazi. Ne-a povestit cu aparenta seninatate momentul cand, la 11 ani, si-a cunoscut parintii dupa ce a mers pe jos, descult, 17 km. Sau cand a fost abuzat intr-o gara unde-si facuse culcus. „Tot ce-ti doresc copiii din casele de copii sunt libertate si familie.” Visinel a studiat teatrul si este activist pentru drepturilor celor care, asemenea lui in copilarie, au nevoie de ajutor. „Singura iesire e scoala. Eu am avut noroc, mi-a placut scoala.” Isi datoreaza viata de azi mentorilor lui – peste 50 de oameni care au crezut in el si l-au sfatuit. „Ajutati-ma sa ii ajutam. Chiar daca mergeti la ei o data pe luna, daca doar va interesati de soarta lor, inseamna enorm. Copiii astia va vor multumi intr-o zi.”

Roxanei Marin, „Profa de la Cosbuc”, nu-i place scoala. Sau cel putin nu scoala romaneasca. „Sunt profesoara de 23 de ani si a mers din rau in mai rau.” Roxana ne roaga sa nu fim profesori, ci educatori. „Prima conditie este sprijinul neconditionat. A doua este sa te pozitionezi ferm intre sistem si copil.” Roxana isi sustine neconditionat elevii, iar acestia ii multumesc. Gesturile vin si la multi ani dupa terminarea scolii. Ca avocatul care a avut grija ca un om cu o functie foarte importanta sa fie sanctionat disciplinar pentru o remarca rasista.

Vijay Raju a vorbit despre leadership, dar a inceput prin a pune sub semnul intrebarii ceea ce intelegem prin lider. Ne folosim cumva de concept pentru a le da oamenilor mai mult de munca? Vijay vede leadershipul diferit. „The opposite of leadership is not followship, but cinicism.”

„Leadership is not about the individual. Leadership is a space for people to come together to realize their potential.” Asta este TEDxBucharest si asta este Piata Universitatii. Spatii in care oamenii se aduna si-si dau seama de ce pot face impreuna. „We are all responsible for everyone else”, amintea Cristiana.

We are. It’s okay to help people. Give it away. Admire others and compete with yourself. Invent the future. Si hai la un cocktail si o prajitura ca am obosit. Receptie finala unde am cunoscut cativa oameni cu idei foarte interesante, cu care sper sa tin legatura.

Nu am acoperit toti speakerii, desi toti au avut un mesaj frumos de transmis. Au fost speechurile care azi, intr-o duminica cetoaso-insorita de noiembrie, mi-au rasunat cel mai sonor. Si Cosmin a fost si el foarte simpatic :).

Stele neastamparate

Ce nu ne-a zis nimeni a fost ca te simti la fel. Undeva, acolo, sub straturile de educatie, norme, amintiri si responsabilitati mai mult sau mai putin necesare, sub toate e acelasi pui de univers. O fiinta cu antenele ridicate, care incearca sa inteleaga ce i se intampla si care se lupta intr-una pentru adaptare. Un omulet condamnat de evolutie sa prioritizeze panica, pentru ca a lasa garda jos nu e chiar intelept. Un copil fricos si neajutorat, cu iluzia temporara a controlului. Care acum plange ca a cazut si s-a lovit si intr-o secunda uita nefericirea si continua sa alerge razand. Spre alti copii, spre capatul strazii unde nu are voie. Ce ne-a zis toata lumea a fost sa ne bucuram de azi, acum, aici. Dar nimeni nu intelege pana nu intelege. Nu-i asa? Asa ca, un pic juliti in genunchi, sa alergam pe strada din fata blocului bunicilor, spre aleea cu tei, nuci si biciclete. Ce nu ne-a zis nimeni pentru ca nu stie e ce e cu puiul asta. Daca e ceva sau altceva sau nimic sau toate la un loc. Suntem niste copii neintelegatori si neintelesi, norocosi sau nu sa stim de noi insine. Suficient de norocosi sa avem o memorie neastamparata si un creier egoist.