all is love. asa zice piesa din winamp si nu am de ce s-o contrazic. bagajele se-astepta facute si soarele razbate printre jaluzele. il astept in toata puterea caldurii lui in numele fustelor si plajelor si noptilor cand lumea sta in loc. am visat ca faceam autostopul. eram prin Franta parca. si mergeam undeva departe. aveam parul lung lung strans intr-o coada si cautam o harta. ma enerveaza oamenii care viseaza ca zboara. pentru ca eu visez doar ca alerg. dar lasa, inchid eu acum ochii si visez ce vreau. one, two, ready, go!
De fiecare data cand imi adun fortele si reusesc dupa multe incurajari sa o iau dintr-un capat al casei pana-n celalalt si sa fac curat, imi propun sa pastrez ordinea. Sa spal farfuria dupa ce mananc, sa-mi pun hainele in dulap si nu pe scaun, etc. Si reusesc sa fac asta cateva zile. Apoi, out of nowhere, apare haosul. Nu stiu cand, cum si de ce, dar ma trezesc ca jumate din dulap e prin casa si nu mai am nicio farfurie de pe care sa infulec ceva. Nu e un motiv de lauda, evident, dar se intampla – de obicei, dupa cateva zile lucrate, cu seri in oras si dimineti contra cronometru. Sau atunci cand lenea gets the best of me. Azi ar fi trebuit sa fac curat. Seemed like a must in the morning. Seems like a “maybe tomorrow” acum. Simtindu-ma usor vinovata pentru dezordinea din jur, m-am apucat de citit, doar ca sa gasesc pasajul urmator. M-a amuzat coincidenta si ma simt mai bine.
“She had a collection of matchbooks from extravagant places, dropped here and there on tables in the dingy apartment she still shared with Gregg. They made it look like she lived a gay, mad life. What a typical picture for anyone from out of New York: career girl’s apartment, stockings drying over the shower rod, clothes flung helter-skelter in the rush to get to the office on time, to a date on time, a scrap of cheese and some canned orange juice in the icebox, perhaps a bottle of wine there too, wads of dust lying under the studio couch because you couldn’t clean except on weekends and sometimes not even then, and all those brightly colored matchbooks with names of well-known eating places, so that even if one managed only two good and sufficient meals a week one could still light one’s cigarettes for the rest of the week with the memory” (Rona Jaffe – The Best of Everything)
peste o saptamana o sa fiu si eu acolo cantand so who’s that girl theeere. nu chiar acolo. la barcelona, dar acolo. happy happy happy. so who’s that girl there? i am, i am!
Povestea incepe intr-o zi de iarna. Fata iese de la metrou, se fereste de doi maidanezi, verifica ora pe mobil si o ia la fuga spre autobuz. Nu vede nimic in jur, singura grija e graba de-a ajunge undeva. In vajul pe care il lasa in urma e un baiat. Nu e suficient de inalt, asa ca nu i-a atras atentia. Nici el nu o vede. E prea grabita si, evident, si el la fel. Cine nu e? S-ar fi placut, daca ar fi stat intr-o zi la cafea. Poate se vad la vara, in Vama. Povestea va continua, daca va fi cazul.
Pentru Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.
Primesc o leapsa de la Madalina prin intermediul careia aflu ca radet-ul fiecaruia e diferit. Adica discrimineaza. Cat de cald e la mine? Fiind o mare iubitoare de vara si temperaturi ridicate, canicula ma deranjeaza numai in punctele ei extreme. Needless to say, iarna e un calvar din punct de vedere climatologic. Afara nu stau prea mult, iar in casa fac si eu ce pot. Radetul meu imi da caldura si repartitoarele inregistreaza ca nebunele, dar degeba. Deci cat de cald e la mine? Nu suficient. Astept vara.
Radetul vostru cum se descurca Elfule, Catalin, Cati?
Nu schimbati canalul, sunteti unde trebuie! Stiu ca nu mai sunt in jur culorile cu care v-ati obisnuit si care m-au fermecat si pe mine mult timp, dar cand mi-a zis cineva ca a intrat pe blogul Bebelusei si a crezut ca a intrat la mine, am decis ca e momentul pentru o schimbare. Pe principiul “less is more”, am ales o tema cat mai simpla si curata. Culorile frumoase raman in cuvinte.
Am un var de varsta mea (buna, Marius! – daca nimeresti vreodata pe aici). Si eu cu varul meu ne-am petrecut jumatate din copilarie impreuna, fiind amandoi singuri la parinti eram ce aveam mai aproape de frate/sora. Printre toate jocurile inventate si rasinventate, aveam si asa numitele “actiuni”. De exemplu, mergeam in fiecare weekend de iarna la patinoar si am observat la un moment dat ca oamenii isi cam pierdeau banii pe gheata. Nu stiam cine ii pierdea, erau in general monede, dar de ce sa nu ii adunam noi? Activitatea a primit numele de “actiunea MaSa money”. E cam singurul nume de actiune pe care mi-l amintesc, dar au fost muuulte.
Revenind la “actiunea” din seara asta, din pacate nu mai sunt suficient de copil incat sa-mi vina in cap un nume mai original. Asa, usa blocata. Sa fii fata si sa stai singura in Bucuresti nu e cel mai simplu lucru. Plecand de la faptul ca instalatorii au impresia ca vorbesc cu un sac de fan si pot sa te pacaleasca cum vor, pana la acela ca atunci cand trebuie sa desurubezi un surub nu ai intotdeauna forta necesara. Blocata fiind in spatele proprie-mi usi de la garsoniera, cu trei buni foarte buni minunati prieteni pe partea cealalta, mi s-a cerut sa scot niste suruburi de la yala, respectiv clanta. Din 5 am scos 2, iar la restul de 3 mi-am demonstrat feminitatea. N-am putut.
Intre desurubat si sunat prieteni, am zis sa lansez si eu o intrebare in lumea virtuala, ca deh, s-o gasi vreunul sa-mi sara in ajutor c-o informatie. Daca vreti sa invatati din greselile mele, atunci cand sunteti un pachet de nervi nu-i intrebati pe internauti “Stie cineva un lacatus?”. Veti primi acelasi raspuns pe care mi l-a dat si google 10 minute mai tarziu: Marius Lacatus! (cu mici variatiuni: am primit si-un George Lacatus si-un Stefan Banica Jr.).
Cautarea pe care vreti s-o faceti pe google in caz de usa blocata nu este “lacatus” (d’ooooh, nu?) ci “usa blocata”. Si sa nu cumva sa vi se blocheze usa inainte sa luati salariul sau ceva. Costa cam 120-150 de RON sa vina baietii meseriasi sa salveze printesa din turn. Unde e romantismul de altadata? Moving on, am aflat cu ocazia asta ca afacerea cu deblocatul usii e una in familie. Primul tip la care am sunat mi-a cerut 150 lei. Am sunat si la al doilea care mi-a cerut 120 si “mai ieftin nu gasiti si ajung in 10 min”. N-am mai avut rabdare si nici inima sa mai tin oamenii in fata usii, asa ca i-am zis sa vina. Mi-a marturisit meseriasul ca numarul ala cu 877 la capat la care am sunat prima data era fra’su, ba! Si ca sa va dovedesc ca lumea e mica, meseriasu’ il cunostea pe vecinu’ de vizavi la care a batut sa ia curent pentru bormasina.
O seara plina de invataminte. Si toata drama putea fi amanat pana maine dimineata daca nu ma hotaram sa duc gunoiul. Cum ti se poate schimba seara intr-o secunda!
Imi place programul meu haotic, desi uneori mi-as dori sa nu trebuiasca sa aleg intre liber de Craciun sau de Revelion. Si chiar daca mai fac pe plangacioasa ca trebuie sa lucrez, sarbatorile legale sunt zilele mele preferate in Bucuresti. Drumurile sunt goale, cate 2-3 masini la semafor, ma relaxez cu piciorul pe acceleratie si, cu un Placebo pe fundal, lumea e a mea. Cand aveam vacante mai lungi la Suceava luam masina si ma plimbam pur si simplu prin jurul orasului. Aveam cateva locuri cu panorama unde opream si fumam o tigara, doua, trei. Ca asa-s eu, mai romantica? Asta o fi cuvantul? Imi place sa ma opresc, sa ma uit si sa ma gandesc. Cam asta a fost si motivul pentru care m-am apucat de fumat cred. Trebuia sa dau un sens uitatului si ganditului in timp ce ascultam muzica. Trei actiuni nu erau suficiente.
Am luat-o prin balarii cu programul pentru ca e vineri seara si trebuie sa stau la munca pana-n miez de noapte. Si m-am plans deja de chestia asta la vreo trei oameni. Dupa care am realizat ca, de fapt, nu ma deranjeaza si am inceput sa ma intreb de ce ma plang degeaba. So I’m done with that.
Si acum poate ceva interesant, Sabina? Poate cineva chiar a citit pana aici asteptand ca randurile sa ia forma unei idei?! Poate. Am pornit sa scriu doar ca sa ma relaxez. M-a certat mama si de la fumat am luat o pauza de cel putin o ora, nu pot sa promit doua. Asa ca alta terapie nu am gasit, decat sa scriu ideile asa cum imi vin in mintea lenesa si usor amortita cum e acum. Incepe sa se dezmorteasca asa ca inchei sedinta de terapie. Ma apuc sa citesc despre Rezonanta Schumann. Leti ne povestea aseara cum din cauza acestei rezonante ni se pare ca trece timpul mai repede. Adina mi-a zis ca poate asa mai gasesc un subiect de scris pe blog. Eu am zis un nuuuuuuuuuuuuuu vehement. Nu stiu de ce. Eram geloasa pe cerceii ei minunat de extraordinari!
Adina imi spune tot timpul sa gandesc pozitiv. Eu o cred. Si o cred cu atat mai mult cu cat vad diferenta dintre gandirea pozitiva si gandirea negativa pe propria-mi piele. Citisem undeva la un moment dat o explicatie pentru asta. Atunci cand gandesti pozitiv lucrul asta se rasfrange direct sau indirect in actiunile tale, in hotararile pe care le ei, in orice spranceana ridicata sau picior tinut cu 2 grade mai la stanga. E la fel ca atunci cand oamenii au o impresie buna despre ei, justificata sau nu, si asta se reflecta pana la urma si in ceea ce cred ceilalti despre ei. Nu e vorba aici de prostia aia ca daca iti doresti ceva cu adevarat, universul te va ajuta sa-l obtii. E vorba ca daca iti doresti ceva cu adevarat si nu iti pui singur/a piedici, actiunile tale, constiente sau nu, te vor ajuta sa-l obtii. Asta e teoria.
Am ajuns acasa destul de repede in seara asta pentru ca au venit la tanc toate mijloacele de transport. Pentru ca imi doream foarte mult sa ajung acasa. Ta-daa! Nu, nu e un exemplu pe bune, vroiam doar sa iau o pauza de la frazele seci de mai sus. Ce m-a apucat acum cu asta? Azi cica a fost, si inca mai este pentru inca vreo cateva ore, cea mai deprimanta zi din an. Imi amintesc ca anul trecut pe vremea asta i-am zis Adinei, tot ei: “Sunt deprimata”. A inceput sa rada nu de tristetea mea, mai ales ca nu era ceva recurent, ci pentru ca auzise ea la radio ca atunci era cea mai deprimanta zi din an si remarca mea a venit la fix.
Am avut la un moment dat un coleg foarte speriat de ziua de maine. Si pe vremea aia nu era criza mare si rea care sa ne intunece vremurile. Ii era foarte frica sa nu fie concediat, era foarte nesigur pe ceea ce facea, desi nu ii lipseau talentul si dedicarea, ba chiar deloc. Dar asta era atitudinea lui. Eu, cu ceva mai putina experienta decat el, nu ma temeam de ziua cand seful o sa vina furtunos sa-mi dea un sut in fund. Si nici de greselile pe care as fi putut sa le fac. Si ce? Invatam treptat, iar daca urma o zi atat de neagra incat sa… nu stiu, nu ma gandeam. Ma gandeam la ce faceam bine si la ce invatam, iar de partile rele urma sa ma ocup if ever necessary. Mie mi-a mers mai bine si sunt destul de convinsa ca din cauza atitudinii.
Booon. Mai exista o parte din mine care nu judeca asa. Si rezultatele, sau lipsa lor, se vede. Atitudinea pozitiva e greu de educat, odata ce nu-ti vine in mod natural. E greu sa te autoconvingi sa gandesti diferit, in primul rand pentru ca nu prea stii cum. Partea din mine care gandeste negativ e ca o negura in care ma impiedic la fiecare colt. Partea din mine care gandeste pozitiv e o zare luminoasa si provocatoare. E foarte ciudat sa vad atat de clar diferenta asta. Daca tot nu prea am avut chef de rezolutii de anul nou, o sa fac o rezolutie de cea mai deprimanta zi din an: sa fie senin peste tot. Cum o fi?
Evident, gandirea pozitiva nu poate fi un panaceu. Sau o sursa infinita de succes. Dar ceva la mijloc este, si-o sa-i dau eu de capat, mama ei!
PS Gaselnita asta cu cea mai deprimanta zi din an este, bineinteles, o prostioara. Dar mi s-a bagat azi in suflet cam ca flacara violeta. Asa ca am exorcizat-o!
