Pluralelilelor

Reintoarcerea in Romania e o experienta complicata care are multe aspecte. Aspectul caini. Aspectul „Da’ de ce te-ai intors?”. Tonul usor critic al intrebarii si judecata de apoi „Eu nu m-as fi intors niciodata”. Aspectul muzicii din cluburi care nu e doar bumtzi-bumtzi. Explicatia data dupa om si situatie: „Asa am avut chef”, „Asa am simtit acum”, „Pleaca si tu trei ani si vorbim dupa”. Aspectul intalnirii unor fosti sau actuali expati care iti spun, din vorbe sau priviri, „Te inteleg”. Nerabdarea cronica a romanilor de a intra in metrou, de a ajunge la ghiseu sau in fata la coada, de a fi primii undeva, oriunde, de a sta inghesuiti de frica sa nu piarda ceva, nu stiu ce. Transformarea pretului din lei in euro sa vezi daca merita sa cumperi. Aspectul stalcirii pluralelor (al carui plural tocmai l-ai verificat in dex) si anxietatea momentelor cand nu ai un dex la indemana „La naiba, o sa sun ca un fotbalist care s-a ajuns pe la un club din Italia si o da in ‘Como se dice?'”.

Etapa regasirii locului in cercurile pe care le-ai lasat in urma. Aspectul bratelor deschise si cel al bratelor inchise. Plimbarile de toamna prin Herastrau care-ti amintesc de imprejurimile Berlinului si iti plac chiar un pic mai mult pentru ca, uite, avem si noi lacuri si verde si oameni pe bitze. Aspectul bitzelor cu care te intersectezi tot mai des si al stirii optimiste ca in Romania se cumparat mai multe bicilete decat masini, chiar daca si doar pentru o zi. Magazinele deschise duminica si la 12 noaptea, masinile parcate unele peste altele si mirosul de canal, pescarusii din Dristor si lifturile de la metrou, automatul de taxiuri din Otopeni si 20 de lei dati pe o sacosa legume.

Aceasta insiruire este subiectiva si nu se doreste a fi exhaustiva. Sunt in „reverse culture shock”, cum se povesteste in tratatele de analiza a psihologiei imigrantilor. I am a passenger singin’ la la la la la-la-la la.

Pic pic, poc poc

 

Si cum stau cu picioarele sub mine si admir nuantele violete ale apusului acoperite ca niste vene de crengile astea negre si batrane, ma gandesc, pentru a suta mia oara, ca nu e moment mai frumos in zi decat acum. Ploua si ar putea, foarte bine, sa fie toamna. Ploua de ieri de la ora asta. Incet, pic pic, poc poc, mai trosneste un calorifer.

Mi se pare ciudat cum uitam sa respiram. Asa, sa respiram din tot sufletul, cu cavitatea toracica extinsa la maxim, cu plamanii dureros de plini de oxigen. Cu spatele drept, privirea inainte.

O instructoare de aerobic ne-a spus odata: „Fetelor, nu uitati sa respirati!” Si atunci mi-am dat seama ca eram atat de concentrata sa duc la bun sfarsit exercitiul, ca aproape-mi tineam respiratia. Pai si cum sa faca saracul corpul ceva fara oxigen? Cum sa fuga sangele spre creier si sa ne dea solutii salvatoare? Cum cum cum?

Ne nastem cu o gramada de porniri minunate. Sa respiram corect, sa ne apropiem de orice alt suflet fara frica, sa spunem lucrurilor pe nume (spre amuzamentul nesfarsit al adultilor), sa fim noi insine. Apoi aflam ca nu e bine sa spunem asta si aia si ca unii oameni sun asa si pe dincolo si ca trebuie sa avem grija si mai aflam ca avem (mult mai) mult de castigat daca invatam sa ne comportam pe placul altora. Daca suntem team players. Si in corporatie, si in viata. Si ne strofocam atat de tare sa ne iasa exercitiul bine, ca nu-i de mirare ca uitam sa respiram.

Dar fara oxigen, fara oxigen viata este trist. Ati auzit voi de viata pe Marte?

Fetelor, nu uitati sa respirati.

in apa

Vreau sa va dau intalnire. Pe un camp cu maci, in miros de iarba, cu soarele pe piele. Pe o plaja cu trei palmieri, intr-o lumina difuza, cu stele intre luni. In zbor deasupra unor paduri. In jurul unei amintiri si-a unui zambet melancolic. Pe o cladire de 100 de etaje cand soarele e obosit si creste consumul de energie electrica. La mine in casti cand ascult piesa asta. Sub o ploaie torentiala intre aburi de beton. La niste cartofi prajiti la 4 dimineata. In apa.
So why don’t we go? Somewhere only we know.

Vreau sa va dau intalnire. Pe un camp cu maci, in miros de iarba, cu soarele pe piele. Pe o plaja cu trei palmieri, intr-o lumina difuza, cu stele intre luni. In zbor deasupra unor paduri. In jurul unei amintiri si-a unui zambet melancolic. Pe o cladire de 100 de etaje cand soarele e obosit si creste consumul de energie electrica. La mine in casti cand ascult piesa asta. Sub o ploaie torentiala intre aburi de beton. La niste cartofi prajiti la 4 dimineata. In apa.

So why don’t we go? Somewhere only we know.

four three

Intr-un fel suntem aceleasi, intr-un fel suntem altele. Suntem aceleasi fete, zece ani mai tarziu. Doar ca am mai trecut prin niste dezamagiri, niste succese, niste monotonii si rutine. Ne-am mai tinut de mana prin una rea si una buna, dar tot alea suntem in esenta. Am mai uitat din vise. Ne-am facut vise noi, iar pe altele le-am ajustat. Unele vise au ramas intacte in ciuda. Sau tocmai datorita. Cea mai mare diferenta e ca acum nu doar auzim, ci stim pe pielea noastra in ce hal de repede trec anii. Si vedem schimbari. Suntem tinere. Si-o sa mai fim mult si bine. Dar acum stim. Acum am vazut cu ochii nostri. N-am vazut mult. Am vazut putin. Suficient cat sa simtim un imperceptibil fior de panica de fiecare data cand soarele merge spre apus.