Despre singurătate

Am 32 de ani și, până acum, am avut câteva relații. Nu multe și nu lungi. 1-2 ani, cam așa. Numărul adunat al anilor e mai mic decât cel în care am fost singură. Motive? Explicații? Sigur, există. Poți explica orice uitându-te în urmă.

Mai important de atât, de ce e nevoie de explicații?

Oamenii sunt obișnuiți să fie în relații și să-i știe pe ceilalți cu cineva, de preferat în drum spre căsătorie și mulți copii. Când aveam 7-8 ani, cred, tanti Gica, sora bunicii mele, m-a întrebat ceva de băieți. De cine îmi place, dacă am prieten, nu mai știu. Cred că înțelegeam mai multe despre fizica cuantică la vârsta aia. Dar așteptarea începuse. Tanti Gica era societatea care se uita la codițele mele cu funde albe și aștepta să-mi găsesc perechea, să-și ia de-o grijă.

Ce grijă? Grija că omul umblă singur pe pământ și pune, cumva, în pericol toată turma. Pericolul că e diferit, iar oamenilor le e frică de diferit. Pericolul că un specimen liber e tentant pentru cei care și-au găsit, în sfârșit, liniștea.

A fi într-o relație a devenit, cumva, sinonim cu succesul. Ca jobul stabil, casa și mașina. A fi singur atrage automat cugetări ca „Lasă, apare când te aștepți mai puțin”, „Nici nu știi de unde sare iepurele”, „Trebuie să încerci”. Cugetări și priviri care implică o lipsă, o stare temporară și indezirabilă. Țin-te bine, că trece.

Nu sunt ipocrită. Nu zic că mi-am dorit perioadele de singurătate sau că nu mi-ar fi plăcut să am o relație mai lungă, de preferat pe viață. Îmi place să fiu îndrăgostită, îmi place confortul unei relații. Și admir relațiile reușite.

Un băiat m-a întrebat recent de ce. De ce nu am avut relații mai lungi. Circumstanțe, am răspuns. E răspunsul cel mai bun. Indiferent care ar fi răspunsul, de ce contează? A fost o alegere, în fiecare zi. Între timpul meu și un compromis, poate, prea mare. O alegere între singurătate împlinită și singurătate în cuplu. Sau alegerea altora.

Văd jena. Văd disconfortul și judecata. Le mai scapă și jigniri. Oamenii vor să vadă lumea așa cum au învățat-o. Vor ca valorile și propria identitate să le fie replicate. Și, mai presus de toate, vor să-și justifice propriile alegeri. Ceea ce fac și eu acum.

Realitatea e că divorțurile sunt câtă frunză câtă iarbă. Că normalitatea e ceva temporar în istorie. Că jobul nu mai e ceva stabil, că a avea casa ta nu e neapărat cea mai bună alegere financiară și că, cică, extratereștrii ne vorbesc. Și că, la naiba, să fii singur poate fi fain. Foarte.

Hai să ne facem un update general la software și să nu ne mai uităm la singurătate ca la ceva ce trebuie justificat. Să păstrăm ce e frumos din idealurile romantice, și nu ce e restrictiv. Hai să avem camere single în toate hotelurile, pachete turistice și pentru numere impare și admirație pentru toată lumea. Hai să fim cum suntem fericiți și gata. Să le zicem oamenilor „E ok, ai ocazia să afli cine ești și ce vrei.” Fără iepuri care țopăie când te aștepți mai puțin. Nu? Nu e bine? Ok, am încercat.

Iubirea și relațiile sunt ceva frumos. Nu unelte de opresiune. Nu motive de vinovăție. Nu un jug pus pe o societate și așa obosită. Poate idealismul ăsta m-a băgat în bucluc. Dar nu cred că e idealism. Cred că e devotament față de mine și de oricine vrea să ne zâmbim dincolo de reguli și numere.

N-aș vrea să vă las în suspans cu extratereștrii.

3 Comments on “Despre singurătate”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *