Pe la pagina 50 m-am gândit că nu o să o termin. Credeam că voi citi o carte despre conștiință și deja mă plictisisem de detaliile tehnice. Adică biologice. Dar tocmai asta e una dintre esențele cărții lui Antonio Damasio, Sinele: corpul și mintea sunt una și aceeași. Pare simplu și evident, dar nu e. Ne-am obișnuit să vedem mintea ca ceva separat, un fel de software care controlează hardware-ul. Avem senzația că suntem aici, undeva sus, iar restul e o mașinărie gata să răspundă comenzilor noastre.

Damasio intră în (extrem de multe) detalii legate de cum se formează conștiința – sau cel puțin cum teoretizează el că se întâmplă. El diferențiază între trei niveluri de conștiință: protosinele, sinele-nucleu și sinele-autobiografic. Adică nu am avut de la început genul de sine și de conștiință pe care le avem azi. Întâi am avut niște sentimente elementare existenței (frică, plăcere, dezgust etc.), apoi am început să vedem (în sensul procesării imaginilor) mediul înconjurător și să înregistrăm interacțiunile cu el, iar abia apoi, recent în istorie, filmul din capul nostru a căpătat și un protagonist: fiecare cu el însuși.

Aceste trei niveluri încă există în minte și procesele se coordonează, de cele mai multe ori, fără ca noi să putem face diferența. Dar gândiți-vă la momentele când vă treziți brusc și aveți nevoie de câteva secunde să vă dați seama cine sau unde sunteți. Atunci sinele-autobiografic încă nu a venit la serviciu.

Toate aceste niveluri ale conștiinței se desfășoară printr-o serie de procese cerebrale extrem de complexe. Înainte să citesc Sinele, credeam că știu ce înseamnă complex. M-am înșelat. Cu greu am urmărit explicațiile lui Damasio legate de cum circulă informația în creier. Sunt atâtea structuri specializate care lucrează împreună pentru ca eu să mă bucur în timp ce scriu cuvintele astea de Clair de Lune în căști, încât pare ireal. Pare ireal că evoluția biologică a putut crea ceva atât de frumos și complicat.

Una dintre ideile care mi-au rămas întipărite în minte (ha!), e că noi procesăm obiectele nu așa cum sunt ele, ci ca interacțiuni cu ele. Adică le luăm cu tot cu context, cu sunet, miros, textură. Și învățăm despre tot ce e în jurul nostru în context. De aici și madlena lui Proust. Sau faptul că dacă ai uitat ceva ajută să te gândești ce făceai în momentul ăla pentru a-ți reaminti: informațiile nu sunt stocate de sine stătătoare, ci sunt înregistrate într-un film (simplist vorbind).

Altă idee e legată de sentimente. Damasio se întreabă de ce avem sentimente, care e scopul lor? Aici răspunsul vine în legătura strânsă dintre minte și corp. Orice trăire mintală atrage după ea și o reacție în corp – și invers, evident. Inversul a fost, de fapt, primul. Corpul alertează mintea când ceva nu e în regulă – durere (schimbă ceva!), sau când lucrurile merg minunat – plăcere (ține-o tot așa!). E un mecanism de supraviețuire de bază. Sentimentele sunt reversul medaliei. Legătura asta siameză între minte și corp face ca sinele să poată crea senzații în corp – unele plăcute, altele nu prea, chiar și atunci când lucrurile sunt “doar în capul tău”.

Teza lui Damasio e că tot ce face creierul nostru are ca scop menținerea unei stări de echilibru, pe care noi o percem ca o stare de bine (în biologie, procesul e numit homeostază). Vrem un echilibru interior (sănătate), dar și exterior. De aceea creierele umane au dat naștere culturilor și societăților care pedepsesc elementele care creează dezechilibru și răsplătesc comportamentele care contribuie la starea de bine.

Care e scopul conștiinței? Damasio spune că sinele nu e un accident cosmic, ceva menit să ne facă să ne punem întrebări și să ne facă viața mai grea/mai frumoasă – în funcție de cât de fatalist sau idealist vrei să vezi lucrurile. El crede că sinele a apărut pentru că ne crește șansele de a supraviețui. Conștiința ne ajută să învățăm, să creștem ca ființe, să ne protejăm mai bine, să ținem minte și să plănuim. Să renunțăm la o recompensă imediată pentru una viitoare mai importantă. Toate acestea sunt unelte care ne-au permis, ca oameni, să avem traiul pe care îl avem azi, unul în care nevoile de bază ne sunt satisfăcute fără prea mult efort.

Citind cartea lui Antonio Damasio, un proiect ambițios de a explica inexplicabilul, dar și concluzia lui că toate sunt încă ipoteze (asupra cărora s-a mai răzgândit deja de câteva ori de-a lungul carierei), nu poți să nu te simți mic. Adică mică, să nu vorbesc în numele nimănui. Simt că am între urechi o chestie miraculoasă, dincolo de puterea mea de înțelegere. Eu, sinele meu, sunt o mică parte dintr-o galaxie. Sinele meu e Pământul și creierul, Calea Lactee sau poate chiar Universul. Cum aș putea să încep să-l înțeleg când tot ce zăresc sunt marginile? Și trăiesc tot timpul sub amenințarea unei posibile comete.

Damasio spune că nu suntem la cheremul subconștientului (cum ne-a păcălit prietenul Freud). Că sinele conștient poate educa subconștientul – și că face asta tot timpul. Așa că stă la latitudinea noastră să hotărâm ce plantăm și ce culegem mai încolo.

Când eram copil, până prin adolescență cred, aveam uneori un sentiment (sau gând) ciudat. Se făcea că, pentru câteva secunde, mă detașam de sinele meu. Realizam că sunt un individ independent, care ia parte la ceea ce numim viață, căruia i se întâmplă lucruri și poate influența lumea. “Eu sunt eu, eu sunt eu,” îmi repetam, ușor sceptică și surprinsă. Ce ciudat că eu sunt eu. Îmi amintesc senzația, dar nu o pot replica și nici nu a mai revenit la maturitate.

Sinele lui Damasio m-a dus înapoi copilărie și mi-a explicat, oarecum, dedublarea. Cred că sinelui meu autobiografic i-a luat ceva să-și accepte poziția de team player. Întotdeauna am preferat să fiu de capul meu.