SabinaLand

Mi-e dor sa scriu. Si aici, pe blog, si oriunde. Pe foi albe, goale, in jurnal, la final de zi, la un ceai, in bucatarie, in timp ce soarele apune si de fiecare data cand ridic ochii luminile din blocuri sunt mai multe. Sau noaptea, renuntand sa ma chinui sa adorm si cedand in fata insomniei dulci, cea cu muzica, fum, cuvinte, privit in gol, gandit, muzica, muzica, cuvinte. Mi-e dor sa-mi fie greu sa pun pe foaie prima fraza si apoi sa treaca paginile fara sa-mi dau seama, sa ma opresc, sa zambesc si sa ma simt mai bine, doar pentru ca am scris. Mi-e dor de scrisori, trimise sau netrimise, ascunse intr-un caiet, in spatele cartilor, sau asumate, in folderul de ’sent’. Scrisori care se leaga, care cer, care dau, care prind franturi din muzica din momentul ala, musai sa prinda muzica. Sau scrisori care nu spun nimic, doar ca sunt acolo si ca, in momentul ala, vreau sa stie cineva de mine. Si momentul trece, trece prin cuvinte, ramane acolo ca sa-l regasesc cativa ani mai tarziu si sa rad sau sa-mi amintesc cu nostalgie si sa pun piesa pe care o ascultam atunci, musai sa pun piesa. Mi-e dor sa scriu, pentru mine, pentru cineva care conteaza, pentru amuzamentul si invatatura de minte a viitoarei eu. Si-mi place, dar uit. Sa-mi pun un post-it sa-mi aduc aminte sau sa-mi pun un reminder pe telefon sau sa iau lecitina? Ridicol.

Pe mine nu m-a prins febra Farmville-ului de pe Facebook. Am primit milioane de invitatii, dar n-am vrut. Uite-asa, mi s-a parut o pierdere de vreme! Dar in seara asta, dand un refresh la google analytics, mi-am dat seama ca am si eu Farmville-ul meu: blogul. Plantez posturi, le gadil pe toate partile, ma asigur ca au destul soare si destula umbra, imi cultiv parerile si simtirile in ferma blogosferei. Ce cuvant pompos! Sa lasam blogosfera la o parte. Eu sunt un mic fermier care se bucura de fiecare cititor rasarit la recolta de seara. Intru pe analytics si ma uit de unde vine lumea si cam cat sta. Ma incanta fiecare vizitare a blogului mai lunga de un minut sau fiecare vizitator care a dat mai mult de un click pe site. Deschid cu emotie fiecare comentariu primit si faptul ca am un feedback ma inveseleste. E greu sa fii relevant pentru altcineva, mai ales atunci cand esti subiectiv si singurul mod de comunicare sunt frazele. E usor sa pici in plasa posturilor scrise odata pe zi, doar pentru a fi scrise si a bifa. De multe ori ma intreb daca ce tocmai am publicat merita publicat. Uneori un feedback pozitiv ma incurajeaza. Alteori lipsa reactiilor ma face sa stramb din nas. Dar realitatea e ca intotdeauna mi-a placut sa scriu si am acceptat faptul ca deocamdata nu ma pot opri. E o nevoie, o eliberare, o forma de punere a gandurilor in ordine si placerea unui text final… acceptabil.

Ma rog, nu planuiam sa scriu randurile de mai sus. Eram la un pas de a inchide laptopul si de-a ma pune pe citit. Dar am dat un ultim refresh la analytics si-au mai aparut cateva vizite. Si atunci am vazut analogia si nu m-am putut abtine sa nu iau laptopul in brate sa ma apuc sa tastez. Vedeti ce spun? Nu ma pot abtine, asta e. Si le multumesc pe aceasta cale celor care vin si revin, care comenteaza si care imi arata ca le pasa de unele dintre textele mele, intr-un fel sau altul, pentru ca ei sunt roadele mele. Atat am avut de zis la finalul unei zile de arat si plivit.

Am fost acuzata recent ca scriu prea… rezervat, rece, fara (cum era?)… nu mai stiu, vibratie? Well, okay. Nu ar fi prima data. Cel mai mult mi-a placut aia cu gutuia. Acum ceva timp, sa tot fie o vreme, acuza suna altfel: nu inteleg nimic! Acum ma acuz eu pe mine: nu mai scrii! De ce nu mai scrii? Si nu ma refer numai aici, pe blog. Scrisul poate fi o terapie extraordinara. Ca sa nu mai zic ca atunci cand citesti back ai ocazia delicioasa de a te amuza pe seama ta.

Lasand acuzele la o parte, ca nu-s mi-a placute la auz, am iesit aseara. Expirat. Foarte expirat, dar m-am sfatuit indelung cu Leti in frig si nu ne-a venit o idee mai buna. La garderoba: 3 lei. 3 lei? Pentru ce 3 lei? Pentru 3 articole. Ok, geaca si hanorac…?! Si esarfa?? Trecem mai departe la bar, unde restul de la 10 lei se face asteptat si uitat pana la urma. Cu ocazia asta ne amintim de un taximetrist care ne-a povestit intr-o seara cum la nu stiu ce club de fitze el nu pleaca niciodata cu aparat, ca ce? Daca aia au bani sa bea, n-au sa lase 500 de mii la taxi? Aaaa, si unu’ i-a dat odata lu’ fra’su, tot taximetrist, 2.000 de euro pentru o cursa. Si daca tot vorbim de dolari, Abramovici a luat masa in oras vineri cu 50.000 de dolari, circa, iar bacsisul – 5.000.

Bon. Eu acuma de fapt imi omor ultima jumate de ora la munca sambata seara. Sssst, sa nu ziceti la nimeni, ca va zic si eu pe voi. Gata, ma duc sa ma costumez in emo sa serbez Halloweenul.

Stiti cum e cand te gandesti la o piesa si exact aia porneste in winamp? Interesanta treaba. Imi tot zice lumea ca nu mai scriu, ca de ce nu mai scriu, ca-s lenesa si alte alea. Scriu frate, scriu. Putintica rabdare. E primavara, sau ceva de genu’, ma uit si eu la coltu’ ierbii cum rasare, renunt la bocanci, treburi de astea soft. Little pleasures, adica. Acum dupa ce postez asta o sa mi se spuna ca scriu aberatii. Nimic nu va multumeste!