since u been gone

E ora 23:31. De cateva ore ascult muzica si-mi umplu ecranul cu pagini mai mult sau mai putin interesante. Mi-am propus de cateva ori sa fac ceva mai util cum ar fi orice altceva. Dar nu s-a putut. Am nevoie de orele mele in care pur si simplu ascult muzica si imi ocup campul vizual cu ceva. In alte vremuri ma uitam pe fereastra. In fine.

Si dupa cateva ore dintr-astea se deschide, magic, notepadul. Nu e o hotarare constienta. Ma trezesc cu el deschis si scriind si abia apoi realizez faptul. Fumatorii sau fostii fumatori poate recunosc sentimentul de-a se surprinde cu o tigara in mana fara sa stie cand si cum au aprins-o. Si cred ca e la fel cu multe gesturi pe care le avem in rutina. Incuiatul usii, legatul sireturilor.

Cati ma intreaba, pe mine si pe altii, de ce scriu, de ce am scris si, mai ales, de ce scriam odata mai mult, cu haz, cu ironii, cu viata, cu pofta si sarguinta zilnica? De ce viata blogul e pustiu?

Raspunsul simplu ar fi ca scrisul zilnic pe blog a facut parte dintr-un complex de evenimente si obiceiuri pe care le-am lasat, partial, in spate. Am crescut (but don’t believe everything you read), am trecut peste, ne-am schimbat, poate.

Alt raspuns, care nu e neaparat mai complicat, e ca pentru mine scrisul e o terapie. E meditatia, somnul de 8 ore, pastila, deliciul meu social acceptat. Vine si pleaca, cand am nevoie. Nu e nimic artistic, complex sau metamorfofizic. De ce nu-mi tin terapia pentru mine? O parte o tin. Iar restul, nu stiu, exista o dulceata in a sharui si-a primi un feedback. Voi de ce postati pe Facebook?

Asa se intampla. Poate in ultimii doi ani am dormit mai bine. Sau poate am sharuit atat de mult ca a trebuit sa ma retrag si sa tin lucruri si pentru mine. Poate am simtit o ruptura (trista) de Romania si de tot ce am construit acolo.

Dar sa nu ne cuprinda jalea, Cati. E soare si cald si, all in all, it was a pretty nice fairytale :). Si poate exista viata dupa apus.

Blogul: de ce?

Blogul: de ce?
Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. 😀 Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not :)).
Leapsa este dupa cum urmeaza: sa raspund la cateva intrebari despre blog. Perfect.
1. Cand ai început să scrii online?
In 2005, cand eram in Spania cu Erasmus. Am publicat un text prima data pe strabunica blogului meu, Yahoo 360, si era despre cat de frumoasa e Romania.
2. Ce te motivează să scrii pe blog?
Nevoia. Am spus-o de nenumarate ori, prin diferite posturi, de-a lungul anilor. Chiar daca scriu de 3 ori pe zi, odata pe luna sau odata pe an, nevoia de-a scrie revine indubitabil. Scriu pe blog, in jurnal sau pe pereti.
3. Cum reacţionezi la comentarii negative?
Aflu adresa comentatorului, ma duc la el acasa si-i pun o ceapa strivita in cutia postala.
4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?
Sa ma umplu de bani din scris si sa ma plimb pe plaje exotice.
5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?
Prieteni, colegi/fosti colegi si bloguri care m-au impresionat in mod repetat.
6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?
E o chestie de self-development care poate fi greu redata. Trebuie incercata. Unu, scrisul e o terapie. Doi, blogul e platforma prin care impartasesti si primesti feedback. N-as spune ca m-a schimbat, dar am invatat tot felul de lectii de-a lungul anilor despre felul in care ma exprim si despre online.
7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?
Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum. 🙂
8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?
Echo, echo! Ma tem ca i-am cam alungat prin absenta. Nu am asteptari de la ei. Blogul meu este public si fiecare reactioneaza cum vrea. Dar inainte sa comenteze sa vada intrebarea 3.
Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. 😀 Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat. 🙂

Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. 😀 Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, de pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not :)).

Leapsa este dupa cum urmeaza: sa raspund la cateva intrebari despre blog.

1. Cand ai inceput sa scrii online?

In 2005, cand eram in Spania cu Erasmus. Am publicat un text prima data pe strabunica blogului meu, Yahoo 360, si era despre cat de frumoasa e Romania (Alanis Morissette moment).

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Nevoia. Am spus-o de nenumarate ori, prin diferite posturi, de-a lungul anilor. Chiar daca scriu de 3 ori pe zi, odata pe luna sau odata pe an, nevoia de-a scrie revine indubitabil. Scriu pe blog, in jurnal sau pe pereti.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

Aflu adresa comentatorului, ma duc la el acasa si-i pun o ceapa strivita in cutia postala.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Sa ma umplu de bani din scris si sa ma plimb pe plaje exotice.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

Prieteni, colegi/fosti colegi si bloguri care m-au impresionat in mod repetat.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

E o chestie de self-development care poate fi cu greu redata. Trebuie incercata. Unu, scrisul e o terapie. Doi, blogul e platforma prin care impartasesti si primesti feedback. N-as spune ca m-a schimbat, dar am invatat tot felul de lectii de-a lungul anilor despre felul in care ma exprim si despre online.

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum. 🙂

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Echo, echo! Ma tem ca i-am cam alungat prin absenta. Nu am asteptari de la ei. Blogul meu este public si fiecare reactioneaza cum vrea. Dar inainte sa comenteze, sa vada intrebarea 3.

Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. 😀 Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari mai aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat. 🙂

biletel


Draga blogule, simt ca te-am neglijat si tradat, intr-o anumita masura. I-am dat pandorei mai multa atentie. Si am dat atentie unei carti minunate si andrelelor si a trebuit sa fac si eu curat si jogging si sa ma mai intalnesc cu niste oameni, intelegi, nu? Dar relatia noastra a fost intotdeauna una cu pauze si pasiuni abrupte, asa ne intelegem noi si nu ne suparam. Pentru ca mie inca imi place sa scriu, mai bine mai rau mai cum o fi, si am nevoie de tine sa ma primesti, cu toate toanele si mofturile mele. Acestea fiind zise, vroiam sa te mai anunt ca a venit primavara, am vazut chiar muguri in copaci azi dimineata si o sa fie cald si bine weekendul asta. Atat, ne scriem!

Cat e prea mult?

Oricine si-a facut sau a scris vreodata pe un blog stie ca la un moment dat te opresti si te intrebi: e prea mult? Blogurile personale sunt un fel de jurnal pe internet. Daca unii se cenzureaza intr-o anumita masura, altii aleg sa dea din casa ce au mancat, cum a mers intalnirea romantica de aseara sau cat au stat la WC. Pentru ca simt nevoia sau pentru ca nu gasesc alte subiecte. Si daca te tii sa scrii des sau foarte des, la un moment dat ajungi sa te iei de tot ce faci.

In ultimul episod din House M.D.,  pacienta e o bloggerita care pune pe net tot. Ca s-a certat cu prietenul, ca n-a avut chef de sex, ca o sa moara si ia decizia privind operatia sfatuindu-se cu cititorii ei. Uitandu-ma la film, imi zic “Ei, hai, ca e prea mult!”.

Poate unii dintre voi o stiti pe Curvette, care isi descrie experientele de prostituata. Ca este o lume imaginata sau autoarea chiar a trait experientele respective, nu stiu. Ceea ce mi se pare esential in exemplul asta este pseudonimul. E simplu sa spui cele mai mai indecente lucruri sau sa-ti expui cele mai adanci ganduri cand te protejeaza anonimatul, cand lumea nu va asocia vorbele cu un chip si-un nume. Pentru ca internetul nu iarta. Citeam zilele trecute un articol in care se explica cum raman forever and ever pe internet lucrurile pe care le postezi (tu sau altii) despre tine. E ca atunci cand iti faci un tatuaj. Te intrebi ce te faci daca peste zece ani n-o sa-l mai vrei. Poti sa-l scoti, dar e o procedura a naibii de complicata si incomoda.

Un blogger spunea ca scrie pentru fiul lui, pentru ca el sa-i vada gandurile si experientele cand va creste. (sorry, n-am reusit sa gasesc postul) Poate e cam devreme sa ne punem probleme dintr-astea, dar ce lasam pentru eternitate in online?

Discutiile pot trece in uitare. Ce scrii ramane acolo, cu virgula, punct, la indemana oricui. Si atunci, pana unde mergi pentru cateva clickuri in plus? Pentru ca oamenii vor citi picanterii sexuale, scandaloase. Avem un apetit crescut pentru a intra in vietile altora. De aici si succesul tabloidelor, a expunerii fara limite a celor mai insignifiante detalii din viata persoanelor publice (cu poze si video! nu rata!).

Uneori ma lovesc de anumite texte destul de intime si-mi zic: eu n-as putea sa scriu asta. Pentru ca nu pot sa-mi expun viata in totalitate decat prietenilor apropiati si poate si atunci cu unele rezerve. Un psiholog spunea “Nici prietenul tau cel mai bun nu trebuie sa-ti stie toate secretele. Nu e sanatos”.

Dupa toata lalaiala de mai sus, mi se contureaza doua linii dinstincte. Prima, cat de relevante sunt detaliile vietii tale pentru ceilalti? Sunt oameni care pot face din orice banalitate o opera, cu figuri se stil, cu umor, cu tot. Pot sa citesc 5 paragrafe despre cum ai mancat cartofi la pranz, iar textul sa fie admirabil. Dar cei mai multi nu au talentul asta si atunci nu fac decat sa se expuna de dragul de-a mai scrie ceva. Nu e relevant pentru nimeni, nu e literar, e doar viata ta pe taraba.

A doua, cat te lasa constiinta sa spui? Aici nu conteaza relevanta. Conteaza libertatea pe care ti-o acorzi, gradul de expunere cu care te simti confortabil. Din punctul meu de vedere, daca SIMTI ca trebuie si poti sa spui ceva, parerea altora e mai putin importanta. Textele scrise din inima sau din nevoia de a exprima ceva sunt relevante pentru tine, cel care scrii, iar scrisul poate fi o forma de terapie. Iar experientele personale, un mod excelent de a dovedi un argument sau de a porni o discutie.

Am deschis Pandoras la cafeaua de dimineata si am vazut textul Nebuloasei despre virginitate. Si atunci m-am intrebat: pentru mine ar fi prea mult?

Articol publicat pe Pandoras

Blogul, micul meu Farmville

Pe mine nu m-a prins febra Farmville-ului de pe Facebook. Am primit milioane de invitatii, dar n-am vrut. Uite-asa, mi s-a parut o pierdere de vreme! Dar in seara asta, dand un refresh la google analytics, mi-am dat seama ca am si eu Farmville-ul meu: blogul. Plantez posturi, le gadil pe toate partile, ma asigur ca au destul soare si destula umbra, imi cultiv parerile si simtirile in ferma blogosferei. Ce cuvant pompos! Sa lasam blogosfera la o parte. Eu sunt un mic fermier care se bucura de fiecare cititor rasarit la recolta de seara. Intru pe analytics si ma uit de unde vine lumea si cam cat sta. Ma incanta fiecare vizitare a blogului mai lunga de un minut sau fiecare vizitator care a dat mai mult de un click pe site. Deschid cu emotie fiecare comentariu primit si faptul ca am un feedback ma inveseleste. E greu sa fii relevant pentru altcineva, mai ales atunci cand esti subiectiv si singurul mod de comunicare sunt frazele. E usor sa pici in plasa posturilor scrise odata pe zi, doar pentru a fi scrise si a bifa. De multe ori ma intreb daca ce tocmai am publicat merita publicat. Uneori un feedback pozitiv ma incurajeaza. Alteori lipsa reactiilor ma face sa stramb din nas. Dar realitatea e ca intotdeauna mi-a placut sa scriu si am acceptat faptul ca deocamdata nu ma pot opri. E o nevoie, o eliberare, o forma de punere a gandurilor in ordine si placerea unui text final… acceptabil. 🙂

Ma rog, nu planuiam sa scriu randurile de mai sus. Eram la un pas de a inchide laptopul si de-a ma pune pe citit. Dar am dat un ultim refresh la analytics si-au mai aparut cateva vizite. Si atunci am vazut analogia si nu m-am putut abtine sa nu iau laptopul in brate sa ma apuc sa tastez. Vedeti ce spun? Nu ma pot abtine, asta e. Si le multumesc pe aceasta cale celor care vin si revin, care comenteaza si care imi arata ca le pasa de unele dintre textele mele, intr-un fel sau altul, pentru ca ei sunt roadele mele. 😀 Atat am avut de zis la finalul unei zile de arat si plivit.

une petite explication

Mai tineti minte de yahoo 360? Aa, ce vremuri! 🙂 S-a desfiintat acum vreo cateva luni. Puf! Vanished. Si pentru ca nu m-a lasat inima sa dau uitarii toate textele alea, pentru ca in fiecare am lasat putin din suflet, le-am importat aici. Si, bineinteles, am trecut prin ele. Scriam (mult) mai personal, (mult) mai ambiguu, dar si mult mai sincer. Nu stiu ce-am patit pe drum. Sageti in sus. Sageti in sus. Mi-am amintit cum ma zgaiam ore intregi la cateva randuri, stiu la fiecare ce melodie am ascultat pe repeat. Sageti in sus, am spus!
Astfel, arhiva 2006 si 2007 (pana prin noiembrie) apartin copilariei de pe 360.
Stay tuned, s-ar putea sa mai scriu odata luna asta si poate n-o sa fie in totalitate sec! 😀