Documentare pe paine

Saptamana trecuta a fost One World Romania, editia a 9-a si prima la care am participat. One World Romania e un festival de documentare care isi propune sa ofere „awareness pills” pe diferite teme, in general legate de drepturile omului. Am vazut in jur de 15 filme, unele foarte bune, si va recomand sa nu ratati evenimentul in anii urmatori.

De vazut daca aveti ocazia:

Robotelul de Aur (Romania, 2015) – Singurul documentar romanesc din festival si unul bun. Filmul este despre Steluta Duta, campioana nationala si europeana la box. Departe de a spune povestea lacrimogena vehiculata prin diverse emisiuni tv, documentarul reuseste sa arate (nu neaparat sa spuna) cum a fost si este viata Stelutei: copilaria si adolescenta prin case de copii si pe strazi, prietenia pastrata cu cei cu care a crescut, relatia cu antrenorul si faramele unei legaturi cu familia. Documentarul este dramatic, prin natura trecutului Stelutei, dar descoperim o persoana calda, buna si dintr-o bucata. Steluta are acum o viata decenta si este apreciata si iubita. O fata autentica, de o putere fantastica, si o poveste despre reusita care poate servi ca exemplu nu doar pentru copiii institutionalizati, ci pentru toti tinerii.

Every Face Has a Name (Suedia, 2015) – Pe 28 aprilie 1945, vapoare cu prizonieri eliberati din lagarele naziste ajungeau la Malmö, in Suedia. 60 de ani mai tarziu, cineva ia filmarile din acea zi si isi propune sa gaseasca chipurile anonime din multime. Un task aproape imposibil, care a dat cu greu roade (regizorul a gasit doi oameni in primii 2-3 ani). Dar apoi au inceput sa vina informatiile si a iesit un documentar impresionant. „De ce as cunoaste pe cineva? Nu cred ca am cum sa stiu pe cineva acolo…”, zic aproape toti, inainte sa tresara si sa arate spre ecran „Eu sunt aia! E mama! Sunt prietenele mele!”. Uimirea de a se descoperi sau de a-si revedea familia dupa zeci de ani, intr-o filmare de care nici nu stiau, este coplesitoare. „Oare eu sunt? Nu stiu cum aratam, ma tunsesera si nu aveam oglinda.” Povestile lor, celor gasiti, imprastiati acum in toate colturile lumii, sunt emotionante. In paralel, in zilele noastre, pe coasta Italiei, ajunge o alta barca, cu chipuri la fel de anonime. Storytelling at its best.

Coups de foudre (Belgia, 2014) – Nu e un awareness pill, e o lovitura in plex. Filmul e facut exclusiv din interviuri cu femei abuzate psihic si fizic, aflate acum intr-un centru, sub protectie. „Tot noi suntem dincolo de gratii”. De la cum i-au cunoscut pe barbati si totul parea minunat, pana la cum apar semnele abuzului si transformarea in cosmar. Si cum reusesc sa evadeze din izolare, rusine si auto-invinuire. E o calatorie pe care au facut-o singure si pe care o povestesc pentru ca, da, „i se poate intampla oricui, indiferent de varsta, educatie, etnie, religie”.

Dreaming of Denmark (Danemarca, 2015) – Wasi e adolescent cand ajunge in Danemarca, ca refugiat afgan. Invata daneza, se formeaza acolo, dar cererea de azil ii este refuzata in repetate randuri. La 18 ani, fata in fata cu deportarea in Kabul (perspectiva care il terifiaza), Wasi decide sa fuga in Italia si sa incerce acolo sa obtina permis de sedere in Europa. Ceea ce urmeaza este o asteptare interminabila si deprimanta. Este nevoit sa-si petreaca iarna pe strazi, bolnav si infometat. Intre timp, autoritatile nu se grabesc sa-i decida soarta. Starea psihica a lui Wasi se degradeaza vizibil, are pierderi de memorie si visul la Danemarca pare sa dispara treptat. O realitate cruda a mii de copii care ajung in fiecare an in Danemarca, in fuga de rau si cautarea de mai bine.

Mi-ar fi placut sa vad si mai multe, pentru ca fiecare film iti aduce ceva, te face un pic mai constient de lume si pune lucrurile putin cate putin in perspectiva. Unele sunt subiective, altele incearca sa prezinte cat mai multe aspecte ale unei probleme. Unele se axeaza pe o poveste, altele pe o cauza intreaga. Unele iti aduc zambetul pe buze, altele hohote de plans. Toate merita timpul nostru, pentru ca sunt, cumva, un strigat de ajutor intr-o lume tot mai ingropata in castile de la smartphone.

Alte recomandari de documentare aici.

Lectii de la comedieni

M-am delectat de curand cu o discutie intre cativa dintre cei mai talentati comici din ultimii (zeci) de ani. Seinfeld, care uraste sa i se spuna ca e cel mai bun comedian din lume, Louis CK, care are puterea sa faca cele mai ofensatoare glume fara sa ofenseze, Chris Rock, „who’s got black”, si Ricky Gervais care are probabil cele mai bune glume la adresa vedetelor. Si altele, la fiecare. E interesant sa urmaresti niste oameni pe care ti-e greu sa-i iei in serios vorbind despre meseria lor. Cateva chestii cu care am ramas:

  • Nu si-au dorit sa fie cei mai buni, sa fie celebri sau sa faca bani; s-au apucat de comedie pentru asta li se parea cel mai tare lucru din lume. Seinfeld povesteste cum primul lui show a fost un esec. Ingrozitor. Dar nu conta, tot ce-si dorise era sa ajunga acolo si asta facuse. He was in.
  • Oamenii astia muncesc mult la o gluma. O testeaza de sute de ori, schimba elemente si interpretarea. Chiar daca par spontane, glumele au o structura clara, bine gandita si indelung repetata.
  • Ricky Gervais e foarte vehement in privinta calitatii glumelor. Nu e ok daca face o gluma usoara, pe care o poate face oricine. Si el si ceilalti scot din rutina fazele care, chiar daca aduc hohote de ras, nu sunt pe deplin de gustul lor.
  • Fotbal. Toata lumea joaca fotbal, asta nu inseamna ca e vreun pericol ca lumea sa nu se mai uite la meciuri. In contextul „everybody can tell jokes” (desi „no, not everyone can”).
  • Fiecare are alt stil. Seinfeld e cel mai „curat”, Louis e la extrema cealalta si are showuri despre „piles of sh*t”. Seinfeld chiar spune la un moment dat o gluma de-a lui Louis, dar felul in care o povesteste ii schimba total sensul. Amandoua interpretarile sunt comice, altfel.
  • Chris Rock are o regula: sa te iei de ce face omul, nu de ce este omul.

Vedeti si voi:

din spatiu lumea e mai mica

Ma intreb daca lumea ar fi un loc mai pasnic si binevoitor daca fiecare om ar merge in spatiu pentru o zi. Daca ai putea sa vezi Pamantul de la 500 de km altitudine si sa pierzi zgomotul de zi cu zi in favoarea unei intinderi albastre intr-un univers nesfarsit. Inspira, expira. Avem nevoie, cu totii, de o schimbare de perspectiva. Pentru ca ne grabim, ne impiedicam, ne plangem, ne uram, dam vina, simtim vina. Ne suspectam in loc sa ne zambim. Ne facem rau unul altuia, la o scara mai mare sau mai mica, de frica, de actiune sau reactiune. Uitam ca suntem parte din aceeasi poveste, pe o planeta mica, protejata de vid de un strat subtire de atmosfera. Uitam de oameni. In loc sa-i schingiuim la Guantanamo sau sa-i bombardam, hai sa-i ducem in spatiu. Zic si eu, ca e clar ca ce facem acum nu functioneaza.

Luati si ascultati: Radiolab

L-am recomandat celor din jur cu diferite ocazii, prietenii s-au mai trezit cu linkuri de la mine la cate un episod, dar e genul de podcast care trebuie luat cap-coada, cause it’s that good. Cum zic uneori „Stii episodul ala din Seinfeld?”, as putea probabil vorbi si despre episoade Radiolab. Radiolab e un podcast descoperit acum 2-3 ani in timpul unui drum infernal de lung cu autocarul. Radiolab e curios, isi baga coada in toate si pune multe intrebari. Descopera povesti fascinante si le leaga magic in jurul unor subiecte care, foarte bine, ar putea fi banale.

Maestrii din spatele microfonului sunt Jad Abumrad si Robert Krulwich, iar chimia dintre ei e perfecta. Pe Robert l-am vazut anul asta la Power of Storytelling si m-am fastacit ca o scolarita, dar tot mi-am facut curaj sa schimb cateva idei cu el. Are o voce foarte calda si sfatoasa si a fost ciudat ca dupa zeci de ore in casti, sa o aud live.

Cat despre Radiolab, ascultati cateva episoade si va lamuriti singuri. Puteti incepe cu astea:

Dark Side of the Earth

After Life

Colors

Time

Mirror, Mirror

What’s Up, Doc?

Double Blasted

Bun la drumuri lungi, la alergari sau oricand si oriunde aveti castile pe/in urechi si chef sa vedeti lumea cu alti ochi.

#prayforeveryone

In Aeroportul Otopeni. Azi oamenii au culori diferite. In aer e o ceata greu de definit. Daca ma uit cu atentie, dispare. E soare in Bucuresti. Frunzele adie si se intreaba cum e posibil. Cum poate o lume atat de de frumoasa sa nasca atata ura? Ma uit la oameni incercand sa ghicesc cine stie, cine se gandeste. E cineva preocupat? Citeam ca nu trebuie sa cautam motive, ca nu exista rationalitate. Ba cred ca exista si ca trebuie sa cautam. In actele de violenta ale guvernelor, fizice sau psihologice. In educatie. In lipsa ei. In felul in care ne uitam unii la altii. In felul in care ridicam din umeri de fiecare data cand vedem „Un atentat s-a soldat cu x morti intr-o parte a lumii care iti pare straina”. Doar pentru ca unii s-au obisnuit cu violenta zilnica nu inseamna ca sufera mai putin. Doar pentru ca am hotarat noi cu rigla ca intr-o parte e estul si intr-alta e vestul nu inseamna nimic. Nu vedem ca suntem incrancenati intr-un joc ridicol si ca depinde doar de noi nu sa schimbam regulile, ci sa aruncam tabla de joc cu totul? (14.11.15)

TEDxBucharest 2015: We’re interconnected

TEDxBucharest 2015

„The only way to predict the future is to invent it.” Adriana Istrate a vorbit despre un reality check, atunci cand lucra in noaptea de Revelion si s-a enervat pe un coleg care i-a dat vestea ca sistemele vor cadea la miezul noptii. Cine cred ca sunt si cine sunt de fapt? O intrebare care a alergat-o pe Adriana la ultramaratoane pe sapte continente. Si daca pot asta, ce altceva mai pot face? You can „run the extra mile, it’s never crowded there.”

Despre ‘running the extra mile’ a vorbit si Cristiana Stancu, prima femeie din Romania campioana mondiala de Kickboxing. La cantarirea dinaintea luptei pentru titlu avea 67 kg, nu 65, cat trebuia, desi nu mai mancase de saptamani si nu mai bea apa de doua zile. A trecut la exercitii intense, avea trei ore sa scape de 2 kg. A plans si a lesinat, dar a reusit. „How much to you want it? Because when you’re really close to reaching your goal, your faith might get tried. If you only want it so and so, you’re not going to get it. So how much do you want it?”. Mesajul Cristianei a fost simplu: toti suntem campioni. Daca nu o credeti, revizitati copilul de 3-4 ani din voi, care poate face orice. Si inca ceva: nu invidiati, admirati. Competitia trebuie sa fie cu noi cei de ieri, nu cu altii.

Diagnosticat cu scleroza multipla la 19 ani, paralizat si destinat unui scaun cu rotile, Miguel A. Castillo a intrat pe scena nu in scaun, ci impingand scaunul. Este un barbat inalt, tras prin inel, cu un zambet larg si increzator. Arata a ceea ce este: om de stiinta si astronaut NASA. „Your body never lies to you. What is your body saying? What was my body trying to tell me?” De aici a pornit vindecarea. „I never felt like a victim, I always kept a positive mindset.” Miguel ne sfatuieste sa nu ne grabim. „Life is meaningless without stillness.”

Gratian Sonu are 12 ani si a fost probabil cea mai carismatica prezenta. Calm, cu un mesaj clar, a facut publicul sa rada si sa reevalueze relatia cu copiii. „Nu exista copii. Exista o lume de oameni mari si una de oameni mici. Dar doar oamenii mari au putere. […] Copiii nu mint niciodata. Ei spun doar ce vor parintii sa auda. De ce? De teama. […] Copiii si parintii vor deopotriva sa fie apreciati. Doar ca parintii sunt cei care sunt in masura sa-si exprime aprecierea.” Sfatul lui Gratian? Oricati ani ai avea, esti un copil. Si vor fi intotdeauna copii mai mari si mai mici decat tine. Joaca-te cu toti!

Poti trai in lux cu foarte putin. Andrei Lupse construieste case din pamant si pietre – „hobbit houses”, face permacultura, gaseste metode alternative de a tine alimentele proaspete si de a incalzi locuintele. La Baza Ulmu, le arata si altora cum sa faca acelasi lucru, iar invataturile lui fac pui in diferite colturi ale lumii. „Don’t be the end user. Teach other people about it.”

Sau „Give it away!” (give it away, now). Paul J.R. Renaud s-a trezit la 40 de ani dat afara de la locul de munca pentru care facuse sacrificii, cu increderea de sine la pamant. Ce ai facut pana la varsta asta? Ai 40 de ani si tot nu stii ce vrei sa fii cand o sa cresti mare? „When in doubt, network!” Vorbind cu diversi oameni, si-a reconstruit carierea si viata. „The fundamental law of networking is altruism. It’s okay to help people!” It really is.

„Cel mai frumos lucru pe care il lasam in urma in viata asta este sentimentul de dragoste.” Visinel Balan si-a petrecut mare parte din viata in case de copii si pe strazi. Ne-a povestit cu aparenta seninatate momentul cand, la 11 ani, si-a cunoscut parintii dupa ce a mers pe jos, descult, 17 km. Sau cand a fost abuzat intr-o gara unde-si facuse culcus. „Tot ce-ti doresc copiii din casele de copii sunt libertate si familie.” Visinel a studiat teatrul si este activist pentru drepturilor celor care, asemenea lui in copilarie, au nevoie de ajutor. „Singura iesire e scoala. Eu am avut noroc, mi-a placut scoala.” Isi datoreaza viata de azi mentorilor lui – peste 50 de oameni care au crezut in el si l-au sfatuit. „Ajutati-ma sa ii ajutam. Chiar daca mergeti la ei o data pe luna, daca doar va interesati de soarta lor, inseamna enorm. Copiii astia va vor multumi intr-o zi.”

Roxanei Marin, „Profa de la Cosbuc”, nu-i place scoala. Sau cel putin nu scoala romaneasca. „Sunt profesoara de 23 de ani si a mers din rau in mai rau.” Roxana ne roaga sa nu fim profesori, ci educatori. „Prima conditie este sprijinul neconditionat. A doua este sa te pozitionezi ferm intre sistem si copil.” Roxana isi sustine neconditionat elevii, iar acestia ii multumesc. Gesturile vin si la multi ani dupa terminarea scolii. Ca avocatul care a avut grija ca un om cu o functie foarte importanta sa fie sanctionat disciplinar pentru o remarca rasista.

Vijay Raju a vorbit despre leadership, dar a inceput prin a pune sub semnul intrebarii ceea ce intelegem prin lider. Ne folosim cumva de concept pentru a le da oamenilor mai mult de munca? Vijay vede leadershipul diferit. „The opposite of leadership is not followship, but cinicism.”

„Leadership is not about the individual. Leadership is a space for people to come together to realize their potential.” Asta este TEDxBucharest si asta este Piata Universitatii. Spatii in care oamenii se aduna si-si dau seama de ce pot face impreuna. „We are all responsible for everyone else”, amintea Cristiana.

We are. It’s okay to help people. Give it away. Admire others and compete with yourself. Invent the future. Si hai la un cocktail si o prajitura ca am obosit. Receptie finala unde am cunoscut cativa oameni cu idei foarte interesante, cu care sper sa tin legatura.

Nu am acoperit toti speakerii, desi toti au avut un mesaj frumos de transmis. Au fost speechurile care azi, intr-o duminica cetoaso-insorita de noiembrie, mi-au rasunat cel mai sonor. Si Cosmin a fost si el foarte simpatic :).

Cand primaria doarme

Update 1: Am depus sesizare la Primarie (online) si am primit mail de confirmare/inregistrare a sesizarii. Sa vedem ce urmeaza si in cat timp. 

Update 2: Pe 16 februarie, am primit raspuns la sesizare de la Directa Generala de Politie Locala Sector 3 in care se explica demersurile facute pentru rezolvarea problemei (pe care o au in atentie de doi ani). Proprietarul, Administratia Fondului Imobiliar, are un plan din 2014, pe care insa nu l-a pus in aplicare, iar Politia face presiuni in acest sens, spune, pe scurt, raspunsul.

Update 3: La doar jumate de ora dupa ce am primit mailul cu raspunsul la sesizare, am trecut pe trotuarul cu pricina si am observat ca zidul afectat a fost partial daramat si pare a fi securizat provizoriu.

Problema partial rezolvata, kudos Primariei pentru reactia prompta si informatiile detaliate oferite. 

In timp ce Primaria Sectorului 3 betoneaza tot ce prinde (parcuri, spatii verzi dintre blocuri), o casa darapanata sta sa cada peste un trotuar intens circulat de pe strada Dristorului. Si nu sta sa cada de ieri, de azi, ci de ani de zile. In ultimele luni, zidul se inclina destul de amenintator peste trecatori. Cu zapezile, ploile si alti factori corozivi din ultima vreme, echilibrul e precar.

Primaria a pus traditionalul „Atentie, cade zidul” si timp de cateva saptamani in toamna cineva venea si lipea o banda galbena de ocolire a zonei care disparea in fiecare dimineata. Cam atat a facut, desi are in administrare cladirea, iar proprietar pare a fi Primaria Generala.

Domnu’ Negoita, se aude? Se vede? Cum e posibil sa nu se faca nimic sa se asigure zona? Asteptam sa cada in cap cuiva pana ne apucam de treaba la fel cum a trebuit sa moara un copil sa se adune cainii de pe strazi?

DSC_0081

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.