SabinaLand

Am inceput sa scriu de mai multe, de haosul legislativ, de plecat, de lasitate si usi inchise, de scari si iesiri. Au facut-o altii mai bine, nu e blog care sa nu rasufle, pufneasca, tranteasca… bine, nu toate, dar multe, prea multe, semn ca nervii au ajuns intinsi rau de tot. Pentru ca acum nu-i mai criticam pentru ce le fac altora. Acum ne fac noua, ne lovesc din toate partile. Ne lovesc pe toti pentru ca noi suntem mici si agitati si ei sunt mari si nu le pasa. Na, uite tocmai asta vroiam sa evit, s-o iau langa-talanga pe drumul nervilor si criticilor si toate astea. Nu ca nu le-as simti, vreau nu vreau, every fucking day, dar nu si aici, in randurile mele. Ceea ce trebuia sa fie o deschidere de 2-3 cuvinte s-a transformat, iata, intr-un paragraf lung si angoasat. Dar de data asta nu-l mai sterg, desi poate e mai putin coerent decat ce incepusem si stersesem inainte. Nu-l sterg pentru ca, asta e, asta simt, o mare dezamagire. Pentru ca am fost naiva si inocenta, pentru ca am avut de cateva ori ocazia sa raman in alta tara, odata chiar cu un job cat se poate de bun, dar am zis: Nu. 1, pentru ca mi se parea ca nu e tocmai ce mi se potrivea. 2, pentru ca vroiam acasa, pentru ca acasa nu e la fel de roz, dar se poate razbate. Nu trebuie decat sa depun ceva mai mult efort, dar ce conteaza? Nu duc lipsa de entuziasm, o sa iasa. Si iata ce rasplata am primit pentru entuziasmul meu, pentru munca de cativa ani, pentru seri, weekenduri si sarbatori sacrificate. Ca mi-au luat din bani? Ca ma pun sa umblu pe la nu stiu cate ghisee? Nu, nu e asta pedeapsa pe care am primit-o. Pedeapsa adevarata si cea care conteaza este ca nu mai vad luminita, ca nu stiu cand si cum va fi mai bine, ca nu mai vad de ce m-as mai entuziasma, ca vad frustrare, dezamagire si disperare in jurul meu, ca am un nod de nervi in stomac care nu se mai dezleaga. Reusesc sa ma calmez si sa ma distantez si atunci pac!, mai vine un upercut.

Eu de fapt incepusem sa scriu despre poezie. Planuiam sa zic ca uite, pe mine nu m-a prea vrajit poezia niciodata, dar ca am totusi o poezie preferata, dintr-o carte preferata, si vreau s-o impartasesc cu voi.

Trepte

Cum tot ce-i tanar si-nflorit apune
Imbatranind, asisderea oricare
Virtute, varsta sau intelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricand rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire.
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
In orice inceput e-o vraja peste fire
Ne apara si sa traim ne-ajuta.

Un spatiu sa schimbam cu celelalte
Si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh in lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi in vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina.
Si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi in fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace…
Hai, inima, la drum si fii voioasa!

(Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse)

Si dupa ce scriam poezia asta vroiam sa spun: sa uitam putin de clipa asta, de ziua asta, de anul asta, de tot ce se intampla urat in jur acum. Sa nu uitam ca exista o imagine de ansamblu, mai mare decat noi, in care nervii de azi se pierd fara urma. O imagine a unui univers sau a unei vieti. Cum va place sa priviti. Si-mi imaginez ca sunt intr-o naveta spatiala, si rasuflu adanc, si ma departez usor de calculator, de cladire si de lume. Trebuie ca-n spatiu e liniste acum. Oceanele si continentele sunt acolo unde sunt in fiecare zi, stelele par nemiscate si nicio misca nu se frunza.

Nu merita Hesse pus laolalta cu nervii. Merita pus laolalta cu pacea, seninatatea, pentru ca, mai mult decat orice, mie mi-a inspirat desprinderea de cotidianul incrancenat, absurd, stupid, comun, repetitiv si naclait. Dar nu am putut scrie ceva mai optimist azi si pur si simplu nu sufar deznadejdea. Asa ca luati poezia ca un strop din optimismul in care cred in general. Si care a pierdut poate batalia azi, dar stiu ca e un adversar puternic.

Am fost recent la un concert foarte frumos. La U2. Bono a cerut la un moment dat sa se stinga toate luminile si sa apindem telefoanele si brichetele. Si, in cerul astfel creat, plin de stele de toate culorile, s-o cautam pe cea mai luminoasa.

Bizi bizi morning, cu treburi de om mare. Ma dusei la Fisc, carevasazica. Am vrut sa trimit declaratia de dragoste pe 2009 prin posta, dar mi-au scris si ei un biletel de amor prin care ma informau ca tre’ sa le dau o mica atentie (bani) pe 2008. N-o sa va zic de cozi, aglomeratie, oameni nervosi, tipete, etc. Ba hai ca va zic. No, pe scurt, cu depunerea declaratiei a mers repede. Acu’ dac-am avut treaba la informatii, am asistat la urletele functionarei. O tanti saraca timida in fata mea vroia si ea sa ridice un contract de chirie, sau ceva. Raspuns/tipat: “Da’ mai lasati-ma in pace ca arunc cu cutiile astea de toti peretii!! De ce va mai faceti contracte???” Ihm, can I have that on the record please? Fiscul te indeamna sa nu faci contracte si sa nu inregistrezi ca nu mai au loc in cutii, bine de stiut.

Ora 13.14. “Unde platesc?”, “La Plati. Da’ se deschide la unu’ jumate. Asteptati”. Astept. Ies. Astept. Ma bate soarele in cap. 13.25. Hai sa intru macar sa fiu prima la coada, daca tot is aici. Un tip e deja pe pozitii. 13.28. Apare o blonda cu toculet, decolteu generos si valseaza printre cozi si cutiile prafuite. Inchide geamul. 13.29 (dupa ceasul oficial de pe perete) Se aseaza la birou. Tot la biroul ‘Plati’ mai e o tanti imbufnata care sta debeaba de la cel putin 13.14. Tipul din fata mea, cu tupeu la blonda: Vreau si eu sa platesc… sictir: “La unu’ jumate se deschide”. “…. Pai e unu’ jumate”. “Mai asteptati un minut”. tipu’ era pornit de acasa: “Da’ cum va permiteti? Nu vedeti ce se intampla la televizor? Noi plangem ca ce patesc bugetarii, da’ nu va e rusine sa ne tratati asa? Din buzunarele noastre va luati banii” etc. paznicu: “Domnu, domnu, ce clanta aveti! (da’ lu’ functionara cu cutiile nu i-o zis de clanta n.red) Se deschide la unu’ jumate, mergeti acolo si asteptati”. Si tot asa, urmeaza schimb de replici acid, tipu’ vrea sa le dea bani, ei zic ca nu vor ca acolo nu apare nimic, tipu pleaca nervos, fac si eu un pas in fata. Paznicu la blonda: “S-a deschis?”. Blonda resemnata: “Na, s-a deschis….”.

In gandul meu, lasa ca la rcs&rds e altfel, aia-s firma privata, dac-ar fi si statul firma privata… Ei, pe naiba. La rcs&rds coada de 10m, sfatul batranilor bordrangindu-le pe fetele de la ghiseu. Urlete, tipete, vreau doar sa pun o intrebare, eram in fata, si eu tot o intrebare vreau sa pun, coada e acolo, hai doamna mai repede, ce nesimtiti!, mai aveti antene, nu aici in spate, urmatorul!….

Ah, ce rotite eficiente suntem.

Am senzatia ca in curand fetele (prea) slabe vor fi privite ca fumatorii. Va exista asa un fel de stigmat social, un fel de “huo!”, un fel de “asa nu!”.

Acum imi vine greu sa cred ca o sa scapam vreodata de imaginea ideala a femeii (aproape) anorexice. Atat timp cat pe revistele de femei din lume vor defila vedete cu coapsele la fel de groase ca incheieturile de la maini, modelul urmat de mase va fi acelasi. Ceea ce e mai trist e ca urmam un model care e oarecum imposibil. Pentru ca femeile din reviste sunt photoshopate. Deci nici macar ele nu sunt asa de perfecte precum par: fara celulita, fara burta, fara sunculite pe solduri – doar os, piele si niste mushi atrofiati intre.

H&M si-a cerut recent scuze pentru ca a folosit intr-o serie de reclame un fotomodel prea slab, care “are conformatia unui copil de 11 ani”. Este vorba de Chanel Iman, o fata frumoasa dar extrem de plapanda. Tind sa cred ca asa e conformatia ei, pentru ca nu inteleg cum s-ar mai putea tine pe picioarele alea cat aschiile, daca s-ar infometa intentionat in asa hal (chiar daca in poza asta nu se vede foarte bine, am googalit-o si e scary skinny).

(foto: kenyasstyle.com)

Faza cu “conformatia unui copil de 11 ani” imi aminteste de Geri Halliwell, care dupa ce a terminat-o cu Spice Girls s-a apucat sa cante singura, dupa ce a scapat de vreo 10 kg. Tin minte ca ma uitam la clipul ei la piesa “It’s raining men”, in care era imbracata doar intr-un top si boxeri, si ma intrebam “Oare ei chiar i se pare ca e sexy?”. Arata ca un copilas, nicio sunca, e drept, dar si nicio forma de femeie. Mai tarziu a recunoscut ca a fost anorexica si ca s-a  pus in pericol de moarte de dragul siluetei.

Apropo de pericol de moarte, am citit ca fetele din Jamaica iau de ani de zile pastile pentru gaini. Ele vor sa se ingrase (stiu, ciudat ca naiba!) pentru ca asa e sexy in cultura lor, sa ai forme ca sa pari instarit/a. Si baga in ele pastile folosite de fermieri ca sa umfle gainile. Numai ca pastilele alea contin cianura (!) si au fost interzise prin lege, atat pentru oameni cat si pentru animale. Nu conteaza, ele le iau in continuare, ce daca fac cancer?

Revenind la obsesiile din cultura locala, ma tot intreb de ce ni se pare urata grasimea? Cand am dezvoltat alergie la un strop de sunculita? Pentru ca sunt multe fete obsedate de slabit, si aici nu vorbesc de cele care au nevoie sa slabeasca. Fete deja slabe, care vor sa “mai scape de cateva kilograme”.

Si-am mai vazut zilele astea niste poze, cu o fata la fel de frumoasa ca schiloada de mai sus, dar cu forme generoase. O cheama Tara Lynn si a fost pozata de Elle Franta, in tot felul de tinute, ba chiar si dezbracata. Suncile Tarei se revarsa la propriu, dar ea are extrem de multa incredere in frumusetea ei.

(foto: wwomenglobally.com)

Elle intentioneaza sa continue cu o serie de pictoriale si articole in care afirma sus si tare “Ne plac femeile rotunjoare!”.

Nu e prima data cand vad femei plinute pe copertele revistelor, in tot felul de pictoriale preluate ca painea calda de site-urile de peste tot: uite, ce chestie, au pozat niste grase! Aveti cumva senzatia ca vi se baga pe gat o noua moda? Sau ca pur si simplu tindem spre normalitate? Pentru ca da, e normal sa poti sa mananci o pizza la 10 seara daca ai chef, fara sa te simti vinovata.

V-as intreba pe cine alegeti, schiloada Chanel sau rotunda Tara, dar nu cred ca e relevant. Va spun in shimb ceva ce-am prins cu varful urechii pe plaja la mare si mi-a placut: “Burta la barbati e ca celulita la femei. E asa… putin sexy”.

publicat pe Pandora’s

Sa stabilim ceva de la inceput. Machiajul nu e photoshop, da? Machiajul nu te transforma din broasca in printesa si nici nu-ti creste IQ-ul si nici nu te face o persoana mai buna sau mai rea sau mai ciudata sau mai placuta sau mai oricum. Cele mai multe femei care se machiaza o fac la ele in baie, cu putin fond de ten, putin blush si nitelus rimel. Cele mai multe femei nu se aseaza dimineata pe scaunul unui make-up artist si nu sufera o transformare ca la “pe muchie de cutit”. Cele mai multe femei care se machiaza sunt frumoase si fara, dar aleg sa fie putin mai cochete pentru ele si pentru lumea din jur.

M-am tot lovit in ultimul timp de articole despre “frumusetea naturala”. Nu le mai tin minte pe toate, dar iata trei exemple aici, aici si aici.

Sunt de acord cu argumentele lor, nu ai nevoie de fond de ten pentru a fi mai frumoasa si pe cei de langa tine, de care chiar iti pasa, oricum nu ai cum sa-i pacalesti permanent. Nu sunt pentru a-ti pune pe fata trei degete de machiaj sperand ca asa o sa arati mai bine. O sa arati ca un clovn si nimic mai mult. Dar imi plac femeile care se aranjeaza, care nu ies din casa asa cum se ridica din pat. Cand ai grija de modul in care arati, ai grija de tine per ansamblu. Machiajul, la fel ca hainele sau accesoriile, este un truc. Unul care poate fi aplicat cu bun gust si discretie, de nici nu-ti dai seama ca e acolo. Fondul de ten e o mana cereasca pentru orice femeie care se trezeste cand i-e lumea mai draga cu un cos sau cand nu vrea sa arate cearcanele unei nopti nedormite sau a unei zile proaste. De ce trebuie sa stie toata lumea ca nu suntem perfecte? De ce sa nu fim putin mai frumoase daca putem?

Repet, nu sunt pro machiaj cu tona si nu mi se pare nimic neinregula cu o femeie care nu se machiaza. Spun doar ca puterea machiajului este supraestimata (nu schimba pe nimeni radical, nu te trezesti dimineata cu alta persoana in pat), dar este si subestimata (te poate face sa te simti un pic mai bine in pielea ta). Mai spun ca femeile care se machiaza nu au un plan machiavelic sau nu incearca sa treaca drept ceva ce nu sunt. Pur si simplu e un mod de-a arata ca-ti pasa de tine si de cum te percep cei din jur. Nu mi se pare nimic gresit sau de condamnat in asta.

Asa ca sa lasam machiajul acolo unde e el de mii de ani ca n-o sa dispara. Si frumusetea “naturala” oricum are ceva munca dedesubt.

Nu in ultimul rand, respect celor care sunt atat de eliberati de puterea imaginii exterioare, incat reusesc sa aprecieze femeile fix pentru ceea ce sunt.

text publicat pe Pandora’s

Mah, voi stiati ca Adelina si Liviu s-au despartit? Cum care Adelina? Dar mai ales, cum care Liviu? Pai fostu’ solist de la LA, pe muzica lui dadeati din behind la discoteca in scoala generala… “ochii tai imi amintesc una si alta”. Poate va intrebati de ce sunt la curent cu aceasta stire si, mai ales, de ce m-am apucat sa scriu in miez de noapte despre asta. In primul rand, pentru ca eu in miez de noapte nu dorm, asta e regula din clasa a 5-a. In al doilea rand, pentru ca ale muncii valuri m-au adus acasa in ultimele seri la ora la care pe Antena 1 e o emisiune, stati sa ma apropii de tv sa vad cum se cheama ca nu vad la distanta, la naiba, a intrat publicitate. Nu stiu cum se cheama. E dintr-aia mondena, can can, tabloid. Si eu cum deschid televizorul si nu ma mai ating de el pana nu-l inchid, a tot ramas pe emisiunea asta. Bai, si ieri seara, o fata Adelina, aranjata, frumoasa si pozata de FHM (i googled ), era intr-o mare drama ca s-a despartit de Liviu pen’ c-a inselat-o. Nu asta e problema mea. In seara asta o vad din nou, cu aceiasi cercei!! Apai, fata draga, chiar daca esti trista, no se poate sa apari doua seri la rand cu aceeasi pereche de cercei. Pana si eu care traiesc in anonimat imi shimb cerceii la fiecare aparitie publica. Maaaaai ales cand sunt niste gablonturi cat roata de la bicicleta si-s mai mari decat logo-ul emisiunii (ca pe ei i-am vazut foarte bine, qed). Atat am avut de transmis.

PS Asa un subiect de frivol am abordat incat nici nu stiu in ce categorie sa-l incadrez. Io care mi-s toata intelectuala, of of! Na, l-am pus la Societate. Inalta societate!

Documentarul Food Matters poate sa-ti provoace o mica revelatie sau poate sa te lase rece cu totul. Depinde cat de sceptic esti. Cand ti se prezinta o solutie miraculoasa care poate sa-ti schimbe viata, ai toate sansele sa spui: hai, sa fim seriosi, nu exista solutii miraculoase! Asa am fost invatati. Nu poti face bani peste noapte, nu exista un elixir al tineretii, vreo planta care sa te scape de chelie in doua saptamani sau vreun aparat care sa-ti dea abdomenul perfect in trei zile. Si toti care zic ca ar exista vreun “miracol” de genul asta sunt niste sarlatani care vor sa scoata profit din iluziile tale. Eu asa am sentimentul ca am fost educata de contemporaneitate.

Miracolul din Food Matters este prea simplu pentru a fi adevarat: alimentatia. Cei care au realizat documentarul si cei invitati sa vorbeasca in el sustin sus si raspicat: o alimentatie sanatoasa si corecta nu numai ca iti asigura o viata sanatoasa si te fereste de boli, dar poate fi un tratament pentru bolile de inima, pentru cancer, diabet sau alte afectiuni cronice. Medicina clasica e foarte buna cand vine vorba sa te “lipesca” la loc dupa un accident de motocicleta, de exemplu, dar cand vine vorba de prevenirea si tratarea bolilor nu se pricepe – e varza, mai pe romaneste. Corpul nostru e plin de toxine, pe care le acumulam cu stoicism in fiecare zi a vietii si pe care nu stim cum sa le eliminam. Iar atunci cand corpului i-a ajuns si dezvolta o boala de toata uratenia, primim pastile.

Pastilele sunt si ele toxice si au o varietate de efecte adverse, printre care si moartea. Statisticile din documentar nu pot sa nu-ti ridice un semn de exclamare: sute de mii de oameni din SUA au murit de la tratamentele care le-au fost administrate, in mod corect, de doctori. Iar mortile astea nu sunt o surpriza pentru producatorii de medicamente, din contra, ele fac parte din rata de esec calculata inainte de lansarea lor pe piata. Deci, din perspectiva medicinii, sunt normale.

Se pare ca in Statele Unite procentul de femei care fac cancer la san este de 13%. In Japonia, sub 1%. Diferenta? Stilul de viata si alimentatia.

Dar astea sunt lucruri de bun simt, nu? Tocmai aici am avut eu o problema. Ma uitam la film si mi se spuneau lucruri pe care le stiu si eu, undeva, in adancul gramezii de informatii cu care sunt bombardata zilnic. E firesc sa ai o viata mai buna daca mananci sanatos. Stiu si eu ca trebuie sa mananc fructe si legume, peste, nuci si sa beau suficienta apa, ca as putea sa inlocuiesc zaharul cu mierea si cafeaua cu ceai verde. Mai mult, mi s-a spus ceva ce eu am realizat de mult timp: corpul tau stie ce este bun pentru tine, iti transmite, daca il asculti. Ei au mers mai departe: esti si ar trebui sa fii propriul tau doctor, ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea pentru corpul tau.

Cand deja imi incolteau mugurii unei vieti mai sanatoase in minte (ma si vedeam cu cosul in piata – nu la supermarket – cumparand fructe din plin), s-au bagat peste muguri crengile bine dezvoltate ale neincrederii. Pai, ok, probabil ca am sanse sa ma simt mai bine, mai plina de energie, mai toate alea bune, daca imi impun o alimentatie sanatoasa. Dar, chiar o fi asa? Oricum mediul e plin de factori nocivi, oricum si alimentele alea “sanatoase” au fost injectate cu tot felul de substante si stropite cu otravuri. Am auzit eu de un prieten de-al unui unchi care a trait sanatos, n-a pus o tigara in viata lui in gura si a murit de cancer la plamani.

Nu stiu daca e o descurajare pe care o simt numai eu. Acum cativa ani eram mult mai constienta de sanatate, de ce si cum mananc. Ceva s-a intamplat pe parcurs si a ajuns sa nu-mi mai pese. Cineva mi-a soptit ca nu conteaza, iei un algocalmin sau paracetamol si trece. Cine-o fi fost?

Aseara m-am uitat la documentar si am adormit cu ideile astea contradictorii: sa ma mobilizez sa-mi schimb stilul de alimentatie vs. degeaba m-as chinui, ca tot aia e. Si m-am trezit racita, pentru a treia oara anul asta. A treia oara in trei luni cand corpul meu cedeaza in fata unei raceli. Si acum imi rasuna in minte grupul mancatorilor de mere care ma saluta si-mi spune “Noi n-am racit de cativa ani”.

Esti ceea ce mananci, propovaduieste filmul. Merita vazut, nu neaparat pentru a deveni un adept al solutiei miraculoase care te va salva de la un infarct sau cancer, dar pentru a ne reaminti de cateva lucruri de bun simt legate de modul in care traim.

Articol publicat si pe Pandora’s

Sa fie relevanta in blogosfera, dar sa stim si noi! Cum stim? Pai e simplu. E relevant daca e scris de un blogger “mare”. Mai e relevant daca e scris de o persoana din anturajul tau. Devine relevant pentru scurt timp daca injura un blogger… ia ghici! “Mare”. Bravo! Poate deveni relevant daca autorul a emis in repetate randuri, vreme de luni de zile si ani, texte pertinente, pline de imaginatie si perspicacitate, umor si inteligenta si, macar pe alocuri, informatie.

Vedeti, ultima fraza e mai lunga. Pentru ca dintre toate criteriile de relevanta, cea dobandita prin munca si talent presupune si  perseverenta, Dorele! Nu doar articole de 3 randuri despre orice e in ziua aia la televizor. Aia se cheama o laba trista, ma scuzati de expresie.

Umbla zvonul prin targ ca din bloguri s-ar putea face bani. Uau, iei, vreau si eu! E ca unul din anunturile alea care apar tot timpul in ziare si in cutia postala: “Munca la domiciliu, program flexibil, castiguri intre 1.000 si 3.000 de euro lunar”. Stim cu totii ca e prea frumos sa fi adevarat. Daca ar exista asemenea joburi, am fi cu totii acum in Tahiti, cu un cocktail in mana, spalandu-ne privirile cu bunaciunile de pe plaja, luand pranzul pe yacht, cu urmatoarea destinatie… limitele imaginatiei. Da ma, se fac bani din bloguri. Cred, io nu m-am facut pana acum decat cu un costum de baie si 2 jocuri Wall-e. Da’ se fac. Si atunci fiecare gigel e un mic antreprenor cu mica lui afacere, care isi freaca mainile machiavelic in spatele monitorului gandindu-se ca are si el pareri, a invatat si el sa scrie in clasa a 4-a, ce-i mai lipseste sa se faca bloagher dă succes?

Acum e momentul sa fac o precizare pentru ca simt ca alunec pe panta punerii tuturor in aceeasi oala. Sunt oameni care se apuca sa scrie pentru ca le place sa faca asta. Pentru au ceva de zis sau daca n-au nimic de zis, pot sa faca din orice banalitate o minunatie literara. Ei sunt relevanti, cel putin pentru mine, pentru ca pot fi oricand o sursa de inspiratie si incantare.

Blogurile de tip ghiveci fara gust, facut din ciuperci aparute dupa ploaie, astea ne sufoca! Nu ca m-ar deranja in vreun fel ca unii oameni n-au nimic mai bun de facut decat sa tranteasca banalitati pe o pagina web. Whateveeer, treaba lor, sanatate maxima la copii! Ceea ce ma deranjeaza e ca ma pierd in atata irelevanta. Tre’ sa stai sa cauti, nenica, mult si bine  pana dai de ceva mai de doamne ajuta. Abia ai de unde alege. Si ma si enervez uneori, desi…

…nici eu nu sunt un cal breaz. Scriu cum pot, cand pot, ce-mi vine in cap. Mai am multe de invatat in materie de scris si bloguri, multe multe! Dar macar atunci cand decid sa apas butonul de “publish”, ma intreb inainte: are vreo importanta cat de mica, macar pentru 2-3 persoane, ce am scris aici? E o balarie banala sau aduc in plus macar cat negru sub unghie? Are coerenta? Are cap si coada? Are un fir logic?

E asa de greu? Fac un apel la relevanta si coerenta! Tu’i mama ma’sii de viata.

RELEVÁNT, -A, relevanti, -te, adj. Care releva, care scoate sau iese in evidenta.
RELEVÁ,  relév, vb. I. Tranz. A pune în lumină, a scoate în evidenta; a evidentia, a observa, a remarca, a sublinia.
RELEVÁ vb. 1. v. accentua. 2. v. semnala. 3. v. sesiza. 4. v. denota.
IMAGINÁTIE,  imaginatii, s.f. Capacitate omeneasca de a crea noi reprezentări sau idei pe baza perceptiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. reprezentare produsa de această facultate; inchipuire, fantezie.
COERÉNT, -A adj. Constituit din parti care sunt strans legate intre ele si se succeda in mod logic; strans, inchegat, unit; coeziv.
TALÉNT, talente, s.n. Aptitudine, inclinare innascută intr-un anumit domeniu; capacitate deosebita, innascută sau dobandita, intr-o ramura de activitate, care favorizeaza o activitate creatoare.
INFORMÁTIE,  informatii, s.f. 1. Comunicare, veste, stire care pune pe cineva la curent cu o situatie. 2. Lamurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate a materialului de informare si de documentare; izvoare, surse. 3. Fiecare dintre elementele noi, in raport cu cunostintele prealabile.
LITERATÚRA Creatie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba literara.

Azi mi-a fost dor de Caragiale si de umorul inteligent in toate formele lui. S-a intamplat in RATB, unde am avut deosebita placere de a sta cu urechea lipita de cabina soferului, unde urla emisiunea de dimineata a Carcotasiolor de la radio nu stiu care. Huidu prezenta oaresice stiri. Si incerca totodata sa fie amuzant. Eu cred ca i-a cam obosit umorul, pentru ca faimosul Carcotas n-a gasit alta gluma decat sa se ia de limba romana. La modul stalcirii pluralelor si comiterii de dezacorduri, cate trei bucati pe propozitie. Domnule Carcotas, cam cata lume care te asculta intelege ca faci greselile alea intentionat? Da-le apa la moara celor pentru care acordul subiectului cu predicatul e un mister total. Da-le un exemplu de “inteligenta” gramaticala, in speranta ca masele vor hahai isteric la discursul tau altminteri fad.

Glumele astea cu “succesuri” si “baietii vrea fetele” ma irita ingrozitor. A fost comic fix primele doua dati. Dup-aia a fost tragic. Pentru ca foarte multa lume vorbeste gresit, si nu in gluma. De la EBA la jurnalisti, bloggeri si tanti care vinde flori. Si sunt convinsa ca jumate din cei care zic in mod constant “succesuri” nici nu mai stiu care e pluralul corect al cuvantului. Stiti cum e vorba aia “Stramba-te mult, ca o sa ramai stramb”.

Criticam manelele intr-un snobism infatuat, dar nu ne dam in laturi din a folosi versurile lor pline de bombe lexicale in conversatiile de zi cu zi. E comic sa te iei de ignoranta altora, nu? Am putea arata ca ne duce capul ceva mai mult dand dovada de un umor care nu este atat de la indemana si de uzat. Dar e greu, frate, presupune un mic efort denumit gandire.

Asa cum au ajuns Mircea Geoana si Ecaterina Andronescu sa fie “garantati Vanghelie”, asa o sa ajungem si noi “mediocritate garantata”.

Huidu nu e, evident, singurul din imaginea asta. Televizorul e plin de emisiuni de divertisment si personaje care se chinuie sa fie comice. Umorul lor frizeaza penibilul. E atat de simplu, redus la glumite de nivelul clasei a 8-a, in cele mai fericite cazuri, si lipsit de orice sare si piper incat ma intreb cine naiba scrie scenariile si daca e cineva in lumea asta care s-ar putea distra vazand asa ceva.

Daca ni se ofera in mod constant greseli gramaticale, sub forma de umor, si simplitate in gandire, sub forma de divertisment, ne putem si obisnui pana la urma, nu? Ca doar in lumea asta conteaza numai țâțele, bă!