Cândva demult eu și Florence eram pe aceeași lungime de undă. Îmi citea gândurile și le transforma în muzică. Nu știu dacă mergea și ea în Vamă, dacă mânca humus pe pâine, dacă avea o bicicletă ruginită și șoareci în casă, dar mă înțelegea ca și cum era acolo. Ca și cum vedea soarele rar, printre crengi și acoperișuri de turtă dulce.…
Aveam doar câteva zile de concediu prenatal când au fost declarate, pe rând, pandemie și stare de urgență. Stare care mi-a anulat orice plimbare, în afara vizitelor la medic – nu că aș fi făcut ture de parc, în alte condiții. Deja mă mișcam greu și pe suprafețe mici, plângându-mă la fiecare pas.
Cu stresul pandemiei pe umerii apăsați de burtă, am început să număr zilele până la naștere și să-mi stresez bărbatul: spălă-te pe mâini, pune papucii mai aproape ușă, caută o soluție cu clor, stai nu le pune în frigider că le dau cu spirt, mi-e foame, trebuie făcut curat în baie, spală-te pe mâini, da, știu, dar ai pus mâna pe clanță, dezinfectează și telefonul.…
Știți momentele alea când ai un pic emoții? Când te lovește nițel anxietatea? Nici nu contează de ce. Se întâmplă, oameni suntem. Oameni moderni, duși la doctor, citiți pe internet, loviți de probleme precum „n-am ieșit bine în poză” sau „nu mi-au pus nuci în salată!”. Așa, și când mă lovește un moment dintr-ala, nu neapărat fără nuci în salată, ci unul cu emoții pentru că mă întâlnesc cu cineva nou, am un interviu sau o prezenare importantă, atunci îmi pun piesa asta de la Katy Perry.…
La mulți ani, acum când ne uităm în oglindă și știm că o zi proastă nu e capătul lumii, când (ne) judecăm mai puțin – sau măcar încercăm. Când emigratul nu e o fugă, ci o alegere, când nu mai spunem ‘plozi’, ci ‘copii’, și când suntem la fel de leneșe, dar avem noroc cu mașinile de spălat orice. Acum zece ani îmi imaginam că nu o să mai bem bere vinerea seara și că nu o să mai avem un teanc de cărți pe noptieră.…
Un semimaraton are un pic peste 21 de kilometri, pe care trebuie să-i faci în maxim trei ore (poate mai mult dacă e un traseu greu). O tură de lac în IOR, actualul Parc Alexandru Ioan Cuza care deservește suprapopulatele cartiere Dristor și Titan, are un pic peste 3 kilometri. Tura de IOR a devenit etalonul după care-mi măsor efortul și-mi încurajez sufletul.…
Părinții mei se mută din apartamentul cu trei camere de lângă Școala Generală nr. 8, unde n-am studiat. Am fost elevă la nr. 4, peste Bulevardul George Enescu, lângă Piața Mică. În apartamentul de la etajul patru am stat vreo 5-6 ani, din Generală până când am încărcat VW-ul ochi și-am plecat în București.
Camera mea de la patru m-a văzut în toată splendoarea adolescenței.…
Am 32 de ani și, până acum, am avut câteva relații. Nu multe și nu lungi. 1-2 ani, cam așa. Numărul adunat al anilor e mai mic decât cel în care am fost singură. Motive? Explicații? Sigur, există. Poți explica orice uitându-te în urmă.
Mai important de atât, de ce e nevoie de explicații?
Oamenii sunt obișnuiți să fie în relații și să-i știe pe ceilalți cu cineva, de preferat în drum spre căsătorie și mulți copii.…
Eu și Amsterdamul suntem într-o relație complicată.
Am primit telefonul în iunie 2006. Fusesem acceptată la o școală de vară pe drepturile omului și urma să petrec o lună în capitala Olandei. Tocmai încheiasem o bursă Erasmus în Madrid și eram entuziasmată să descopăr locuri noi. Iar Amsterdamul mi-a zâmbit. Printre canale, biciclete, băieți înalți și mori de vânt, m-am îndrăgostit.…