Agitatie mare in jurul meu. Dar, imi pare rau (sau imi pare bine), refuz sa ma aliniez. Nu vad decat soarele si nu simt decat aerul de primavara care m-a surprins azi in cele 5 secunde facute de la usa blocului la metrou. M-am uitat cu placere la manusi: sunteti inutile? Nu-mi pare rau ca sunt inchisa in iglu pana diseara, ca nu pot sa ies in parc sa fac jogging langa camarazii de (semi)maraton. Important e ca soarele da la lopata, ca-mi va dezgropa masina condamnata la o luna de meditatie langa bloc. Sunt sigura ca va iesi din incercarea asta mai inteleapta, la fel cum si eu ma dezmortesc doar uitandu-ma pe geam si incarcatura iernii se topeste. Simtiti si voi cum va dezgroapa soarele?
“Intelligent people talk about ideas, mediocre people talk about events, dumb people talk about people”, spusa de Eleanor Roosevelt, potrivit google.
Adina imi spune citatul asta over coffee and cigarettes. Si mi-l spune ca urmare a unor discutii despre discutii pe care le-am tot avut in ultimul timp. “Ce s-a intamplat cu noi?”, ne intrebam. De ce nu mai vorbim despre vise, SF-uri, de ce nu mai aberam pe toate temele posibile, asa cum faceam acum zece ani. Ceea ce-ti promiteai la 15 ani ca nu o sa se intample, ca nu o sa te pierzi in lumea adultilor insipizi, se intampla. Rutina, placuta sau nu, ne mananca zilele si “lasa ca o sa” devine prefixul-de-constiinta-linistitor al oricarei fraze legata de orice presupune ceva mai putina comoditate. Obisnuinta e calduta si sedativa.
2 zile mai tarziu
Venit pe jos de la Victoriei la Casa Presei. Udat papuci, udat sosete, scos sufletul din om. Water! Pe drum, am trecut pe langa un parc mare si, uneori, plin de caini. Pe la jumatea drumului dintre Victoriei si Arcul de Triumf, niciun om in fata, niciun om in spate, doar un ghetus infinit si un parc incetosat. Si mi s-a facut frica. Daca ma intalnesc cu o haita de caini? Daca, daca, daca? “You’re gonna stay or you’re gonna go?”
Asa si cu chestia de mai sus. Tre sa-mi dau creierul jos din metroul rapid si comod. Sa-l pun sa faca drumul pe jos prin ceata, sa se dezmorteasca, sa se alerteze. Asa-i!
De fiecare data cand imi adun fortele si reusesc dupa multe incurajari sa o iau dintr-un capat al casei pana-n celalalt si sa fac curat, imi propun sa pastrez ordinea. Sa spal farfuria dupa ce mananc, sa-mi pun hainele in dulap si nu pe scaun, etc. Si reusesc sa fac asta cateva zile. Apoi, out of nowhere, apare haosul. Nu stiu cand, cum si de ce, dar ma trezesc ca jumate din dulap e prin casa si nu mai am nicio farfurie de pe care sa infulec ceva. Nu e un motiv de lauda, evident, dar se intampla – de obicei, dupa cateva zile lucrate, cu seri in oras si dimineti contra cronometru. Sau atunci cand lenea gets the best of me. Azi ar fi trebuit sa fac curat. Seemed like a must in the morning. Seems like a “maybe tomorrow” acum. Simtindu-ma usor vinovata pentru dezordinea din jur, m-am apucat de citit, doar ca sa gasesc pasajul urmator. M-a amuzat coincidenta si ma simt mai bine.
“She had a collection of matchbooks from extravagant places, dropped here and there on tables in the dingy apartment she still shared with Gregg. They made it look like she lived a gay, mad life. What a typical picture for anyone from out of New York: career girl’s apartment, stockings drying over the shower rod, clothes flung helter-skelter in the rush to get to the office on time, to a date on time, a scrap of cheese and some canned orange juice in the icebox, perhaps a bottle of wine there too, wads of dust lying under the studio couch because you couldn’t clean except on weekends and sometimes not even then, and all those brightly colored matchbooks with names of well-known eating places, so that even if one managed only two good and sufficient meals a week one could still light one’s cigarettes for the rest of the week with the memory” (Rona Jaffe – The Best of Everything)
Povestea incepe intr-o zi de iarna. Fata iese de la metrou, se fereste de doi maidanezi, verifica ora pe mobil si o ia la fuga spre autobuz. Nu vede nimic in jur, singura grija e graba de-a ajunge undeva. In vajul pe care il lasa in urma e un baiat. Nu e suficient de inalt, asa ca nu i-a atras atentia. Nici el nu o vede. E prea grabita si, evident, si el la fel. Cine nu e? S-ar fi placut, daca ar fi stat intr-o zi la cafea. Poate se vad la vara, in Vama. Povestea va continua, daca va fi cazul.
Pentru Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.
Am un var de varsta mea (buna, Marius! – daca nimeresti vreodata pe aici). Si eu cu varul meu ne-am petrecut jumatate din copilarie impreuna, fiind amandoi singuri la parinti eram ce aveam mai aproape de frate/sora. Printre toate jocurile inventate si rasinventate, aveam si asa numitele “actiuni”. De exemplu, mergeam in fiecare weekend de iarna la patinoar si am observat la un moment dat ca oamenii isi cam pierdeau banii pe gheata. Nu stiam cine ii pierdea, erau in general monede, dar de ce sa nu ii adunam noi? Activitatea a primit numele de “actiunea MaSa money”. E cam singurul nume de actiune pe care mi-l amintesc, dar au fost muuulte.
Revenind la “actiunea” din seara asta, din pacate nu mai sunt suficient de copil incat sa-mi vina in cap un nume mai original. Asa, usa blocata. Sa fii fata si sa stai singura in Bucuresti nu e cel mai simplu lucru. Plecand de la faptul ca instalatorii au impresia ca vorbesc cu un sac de fan si pot sa te pacaleasca cum vor, pana la acela ca atunci cand trebuie sa desurubezi un surub nu ai intotdeauna forta necesara. Blocata fiind in spatele proprie-mi usi de la garsoniera, cu trei buni foarte buni minunati prieteni pe partea cealalta, mi s-a cerut sa scot niste suruburi de la yala, respectiv clanta. Din 5 am scos 2, iar la restul de 3 mi-am demonstrat feminitatea. N-am putut.
Intre desurubat si sunat prieteni, am zis sa lansez si eu o intrebare in lumea virtuala, ca deh, s-o gasi vreunul sa-mi sara in ajutor c-o informatie. Daca vreti sa invatati din greselile mele, atunci cand sunteti un pachet de nervi nu-i intrebati pe internauti “Stie cineva un lacatus?”. Veti primi acelasi raspuns pe care mi l-a dat si google 10 minute mai tarziu: Marius Lacatus! (cu mici variatiuni: am primit si-un George Lacatus si-un Stefan Banica Jr.).
Cautarea pe care vreti s-o faceti pe google in caz de usa blocata nu este “lacatus” (d’ooooh, nu?) ci “usa blocata”. Si sa nu cumva sa vi se blocheze usa inainte sa luati salariul sau ceva. Costa cam 120-150 de RON sa vina baietii meseriasi sa salveze printesa din turn. Unde e romantismul de altadata? Moving on, am aflat cu ocazia asta ca afacerea cu deblocatul usii e una in familie. Primul tip la care am sunat mi-a cerut 150 lei. Am sunat si la al doilea care mi-a cerut 120 si “mai ieftin nu gasiti si ajung in 10 min”. N-am mai avut rabdare si nici inima sa mai tin oamenii in fata usii, asa ca i-am zis sa vina. Mi-a marturisit meseriasul ca numarul ala cu 877 la capat la care am sunat prima data era fra’su, ba! Si ca sa va dovedesc ca lumea e mica, meseriasu’ il cunostea pe vecinu’ de vizavi la care a batut sa ia curent pentru bormasina.
O seara plina de invataminte. Si toata drama putea fi amanat pana maine dimineata daca nu ma hotaram sa duc gunoiul. Cum ti se poate schimba seara intr-o secunda!
Pai cine in toate facultatile mintale ar putea sa nu voteza asa ceva?
Sa va zic. Se facea ca ninsese prima oara mai serios pe iarna asta si am facut ce-am putut: imprumutat manusi, sacrificat pauza de masa, degerat degete, dar ne-am bulgarit! A, si am facut si ingerasi, dar asta in alta poza. Si pentru ca mi-a placut mica aventura inghetata, desi nu sunt fan al temperaturilor sub 30 de grade, i-am trimit poza lui Piticu pentru concurs. De ce ati vota poza asta si nu alta? Simplu! Pentru ca printre atatea poze cu trafic blocat si natura moarta, trebuie sa ne mai amintim ca iarna vine si pentru distractia noastra, nu doar pentru a ne face viata mai dificila.
Nota: “Fetele in zapada” nu e absolut corect. “2 fete in zapada si un baiat ciuruit” ar fi in concordanta cu realitatea.
Azi mi-a fost dor de Caragiale si de umorul inteligent in toate formele lui. S-a intamplat in RATB, unde am avut deosebita placere de a sta cu urechea lipita de cabina soferului, unde urla emisiunea de dimineata a Carcotasiolor de la radio nu stiu care. Huidu prezenta oaresice stiri. Si incerca totodata sa fie amuzant. Eu cred ca i-a cam obosit umorul, pentru ca faimosul Carcotas n-a gasit alta gluma decat sa se ia de limba romana. La modul stalcirii pluralelor si comiterii de dezacorduri, cate trei bucati pe propozitie. Domnule Carcotas, cam cata lume care te asculta intelege ca faci greselile alea intentionat? Da-le apa la moara celor pentru care acordul subiectului cu predicatul e un mister total. Da-le un exemplu de “inteligenta” gramaticala, in speranta ca masele vor hahai isteric la discursul tau altminteri fad.
Glumele astea cu “succesuri” si “baietii vrea fetele” ma irita ingrozitor. A fost comic fix primele doua dati. Dup-aia a fost tragic. Pentru ca foarte multa lume vorbeste gresit, si nu in gluma. De la EBA la jurnalisti, bloggeri si tanti care vinde flori. Si sunt convinsa ca jumate din cei care zic in mod constant “succesuri” nici nu mai stiu care e pluralul corect al cuvantului. Stiti cum e vorba aia “Stramba-te mult, ca o sa ramai stramb”.
Criticam manelele intr-un snobism infatuat, dar nu ne dam in laturi din a folosi versurile lor pline de bombe lexicale in conversatiile de zi cu zi. E comic sa te iei de ignoranta altora, nu? Am putea arata ca ne duce capul ceva mai mult dand dovada de un umor care nu este atat de la indemana si de uzat. Dar e greu, frate, presupune un mic efort denumit gandire.
Asa cum au ajuns Mircea Geoana si Ecaterina Andronescu sa fie “garantati Vanghelie”, asa o sa ajungem si noi “mediocritate garantata”.
Huidu nu e, evident, singurul din imaginea asta. Televizorul e plin de emisiuni de divertisment si personaje care se chinuie sa fie comice. Umorul lor frizeaza penibilul. E atat de simplu, redus la glumite de nivelul clasei a 8-a, in cele mai fericite cazuri, si lipsit de orice sare si piper incat ma intreb cine naiba scrie scenariile si daca e cineva in lumea asta care s-ar putea distra vazand asa ceva.
Daca ni se ofera in mod constant greseli gramaticale, sub forma de umor, si simplitate in gandire, sub forma de divertisment, ne putem si obisnui pana la urma, nu? Ca doar in lumea asta conteaza numai țâțele, bă!
Azi a fost una din zilele alea cand am putut sa dorm pana la 11 jumate. Sweet! Deschid laptopul, fac o cafea si-mi amintesc ca la 12 anuntase Remus Cernea o intalnire la TNB. Sa ma duc? Sa nu ma duc? Ok, ma duc. Am ajuns pe la 12 jumate, liniste. Cativa tineri, unul cu un aparat atarnat de gat, se invarteau pe acolo, parand ca asteapta ceva. Vad lumea iesind de la metrou cu fluturasi verzi, caut sursa, gasesc un impartitor de fluturasi. “Unde-i Remus?”, zic. “Trebuie sa apara”, zice.
Dupa 10 minute vine si prezidentiabilul. Sub geaca, un sacoul raiat peste tricou. Se pare ca s-a hotarat sa-si ia sacoul peste tot sa nu-i mai zica lumea ca n-are tinuta. Aflam si povestea sacoului, pe care l-a cumparat cu o reducere semnificativa pentru ca tipul de la magazin l-a recunoscut. Oamenii de pe strada se opresc, il mai intreaba una alta, omul raspunde serios asupra problemelor tarii. Vine si un mosulica si schimba cateva vorbe. Se pare ca i-a cerut bani, Cernea scoate din buzunar niste bancnote si i le da “Atat am la mine”.
In timp ce scriu, la tv se asteapta marea dezbatere intre marii candidati, iar Vadim tine un discurs anti-Basescu undeva afara. Cernea anunta pe twitter si facebook o noua intalnire la TNB, la ora 19. Fiecare lupta cu armele pe care le are. Si toti se pare incearca sa ingrase porcul in ajun.
L-am intrebat pe Cernea care e imnul lui de campanie. A zambit, eschivandu-se. “Ok, care ai vrea sa fie?”. “Metallica – Orion“. Se opreste un tip student la Stiinte Politice care ii spune ca a lucrat la un sondaj in care ar avea 5-7%. Cernea e incantat. “Ati auzit ce a zis?”
Un baietas mai nespalat, cu o punga de aurolac in mana se apropie de agitatie. Ma intreaba daca asta e de la primarie. Ii zic “nu, candideaza la presedintie”. Nu ma intelege. “Vrea sa fie presedinte”. “Presedintele cui?”. “Presedintele tarii”. Se uita, asa, lung la mine. “Si are voturi?”. “Nu stiu”, zic, “vedem duminica”. “Duminica-s alegeri?”. “Da. Dar tu ce politicieni stii?”. Nu stie. Mai sta putin. “Da’cine are voturi, Basescu?”. Rade. Da, probabil ca are mai multe.
Stafful de campanie se invarte timid prin jur. Unii impart fluturasi si vin cu impresii “de pe teren”. Sunt incantati de orice om care le-a luat fluturasul si s-a aratat interesat. Se vede ca fac ceea ce fac din convingere.
In drum spre casa vad oameni cu pungi de la PSD. Si peste tot fluturasi cu referendumul, cu poza lui Basescu in colt. Ma intalnesc cu un grup de tinerei care impart dintr-astia. Se distreaza, o tipa din grup primeste amuzata o palma peste fund de la un coleg. Nu stiu daca au mult peste 18 ani. Am in mana un fluturas cu Cernea si mi se ofera un schimb pentru el “Iti dau unul de la mine”. Ii zic ca nu vreau. “Neinteresant”. Eh, ce sa-i faci, nu pot fi interesanta 24/24.
In scara blocului, vreau sa las fluturasul langa cutiile postale, spre informarea publicului. “Da-mi si mie, mamica”. Il vrea o babuta. Se uita curioasa la fluturas. “Sa stiti ca e baiat bun”, ii zic, si cu asta basta. Caci am ajuns la lift si aici se incheie povestea noastra. Pentru ca incepe dezbaterea cu zmeii la tv si cred ca va fi distractiv.
Dimineata, la metrou. Inghesuiala mare, stau inevitabil cu urechea lipita de conversatia dintre doi barbati.
- Mergi la vot?
- Nu merg ma nicaieri! La ce sa merg?
- Sa vezi ce m-am certat aseara cu nevasta-mea. Ca cica sa merg la vot. I-am zis ca nu merg.
- Ha,ha!
- Sa merg, sa-l dam jos pe Basescu! O apucase, a inceput sa planga! Io m-am dus in bucatarie si mi-am aprins o tigara, ca m-am enervat de n-am mai putut.
- Iti dai seama c-a sunat toata familia: sa-l dam jos pe Basescu. Ha,ha!
- Nu ma duc ma nicaieri, ca daca ma duc ii votez pe toti si ma duc degeaba. Si poate ma mai calca si masina pe drum spre scoala aia.
