Acasă la Rocky

Trei ani mai târziu, m-am întors în Stalele Unite. Cu Trump președinte, uragan în Texas și puțin timp de vizitat.

Am stat în Philadelphia, orașul în care s-a semnat Declarația de Independență a SUA, actul lor de căpătâi. „The first Brexit”, glumește un coleg. E și orașul prin care alerga Rocky când alerga, în toate cele 5 (7?) filme pe care nu le-am văzut.

Nu mi-a lăsat impresia de oraș turistic. Poți vizita diverse muzee, înșirate pe bulevardul Benjamin Franklin. Te poți uita la Libery Bell – clopotul care a marcat semnarea declarației și apoi a crăpat și și-a trăit restul vieții într-o cutie de sticlă. E frumoasă și o plimbare pe malul râului Schuylkill, unde seara se văd niște căsuțe conturate cu beculețe.

Rooftop-uri sunt cu nemiluita. Am ajuns și noi pe unul dintre cele mai înalte, unde era coadă de șpe metri la intrare. Ne-a introdus în față o colegă care le-a zis că suntem români. Dincolo de mine să înțeleg relevanța, dar am câștigat o oră, așa că nu m-am băgat.

philadelphia

Sunt și ceva zgârie-nori, deși nu se compară cu alte orașe mari din State. Cea mai înaltă e clădirea Comcast (un gigant în telecomunicații) și pare a fi un reper local. Oamenii vorbesc de ea constant, alături de mențiunea că plătesc sute de dolari lunar pe servicii de cablu și telefon. „Și construiesc și o clădire nouă!”. Le-am zis de plăcuțele cu „Aici sunt banii dumneavoastră”.

Ce m-a frapat încă din primele zile a fost numărul mare de persoane fără adăpost care cerșesc pe la colțuri, în intersecții și care dorm peste tot. Iar multe dintre ele sunt veterani – sau cel puțin așa scrie pe pancartele pe care le țin.

Am mai fost de două ori în SUA, dar parcă primele dăți nu am văzut atât de multă sărăcie. Și nici nu m-a lovit discrepanța mare dintre clasa mijlocie care își vede bine mersi de viață și lasă $100 pe masă la restaurant și parcul de lângă, plin de cerșetori.

În weekend, am tras o fugă la New York, care e la doar o oră cu trenul de Philly. Pe NY l-am văzut cu adevărat pe îndelete acum trei ani. L-am admirat din nou de pe acoperișul Rockefeller Center, o priveliște la care m-aș putea uita ani.

new york

Am văzut Statuia Libertății de la distanță, de pe ferry-ul care leagă Manhattan de Staten Island și am ajuns și la capătul Brooklyn-ului, pentru o plimbare prin Coney Island. Și, bineînțeles, am băut o cafea liniștită în Central Park.

statuia libertatii

Dacă ajungeți în zonă, vă recomand să mergeți la un spectacol pe Broadway. Noi am văzut Wicked și, deși nu sunt mare fan musical, mi-a plăcut mult. O piesă care pune în context Vrăjitorul din Oz, cu umor, decoruri, coregrafie și tot ce vrei.

Altfel, toată lumea merge cu mașina peste tot. Nimeni n-a zis deschis că l-ar susține pe Trump, deși trebuie să fie și votanții lui pe undeva. Subiectul de rasă apare destul de des și în fraze cu „yes, but”. Știți voi, „dar”-ul ăla care strică toată intenția bună dinaintea lui. Și e frig rău. Peste tot, în afară de afară. Aerul condiționat nu e rece, e gheață. Am avut la mine pulover, dar mi-ar fi trebuit o șubă.

Noroc cu soarele că m-a mai dezmorțit.

central park

Aș mai vizita America. Și-aș vedea și lucruri mai diverse, nu doar Coasta de Est. Poate data viitoare. Asta dacă nu face taica Trump vreo bubă mare.

Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?

Pana data viitoare

Imi amintesc verile asa cum nu imi amintesc toamnele. Fiecare poveste de iubire sau singuratate, de mare sau munte, de prietenie innodata sau abandonata. In fiecare an stiu ca se apropie, si totusi traiesc primavara intr-o ignoranta verde, de geci de blugi, planuri vagi si uitare. Uitarea iernii si a verilor trecute.

Inainte de prima mea vacanta de vara, mamaia mi-a spus ca ma asteapta 90 de zile libere. Parea o eternitate de julit genunchii, biciclit, jucat Urmarirea. A fost o eternitate, eternitate minus unu, eternitate minus doi.

Vara e o tornada. Periculoasa si fascinanta. Apare din seninul primaverii, iti darama casa sau te ameteste ca o balerina. Intre t0 si t1, orice e posibil. Chiar si calatoria in spatiu, cu naveta personala. Si-apoi, puf! Intr-o seara de 28 august, faci poza apusului si-ti dai seama ca a trecut, din nou. Ca a fost o eternitate minus treizeci. S-a dus si s-a asezat langa restul, incrustate una cate una intr-un jurnal de calatorie, intr-o pereche de sandale, intr-un rid fin. In poza mov din dreapta, facuta in Mauerpark, band o Berliner Kindl si mijindu-mi ochii spre orizont. Sa vaz viitorul.

Si viitorul statea pe un deal de data viitoare.

Sector 3 se crede New York

Si bine face. Daca am scris una neagra despre Primaria sectorului in care stau, a venit timpul sa scriu si una alba – sau pastel.

Am gasit azi in cutia postala o epistola de la stimatul R. Negoita si stimata Primarie a Sectorului 3. Cineva acolo a lucrat un pic la branding. Si miroase si a marketing. Plicul arboreaza ceea ce pare a fi un nou logo al Primariei, copie fidela a brandului I *inimioara* New York. Nu stiu ce-or intelege babutele din bloc din „I love sector 3”, dar macar avem un mesaj vizual pozitiv. (Cineva a invatat de la domnu’ Iohannis. Numa’ spun.)

sector 3

Iaca, frumos colorat, cu un soare care parjoleste niste blocuri (tot de prin New York, ca una seamana cu Empire State si alta cu ceva ce sigur n-am vazut prin Dristor). Dar e simpatic, parol ca nu sunt carcotasa! Cineva se straduieste sa faca ceva – sper doar ca nu pe bani publici foarte multi, ca atunci chiar as insista pe nitica originalitate si niste ilustratii mai de la noi din cartier.

Asa. Dar stati ca n-ati vazut scrisoarea. In patru puncte sunt descrise o serie de probleme din 2014, iar in alte 10, realizarile. Si-acu’ i-acu: 15 puncte de „Ce vom face in 2015”. Scurt si la obiect, asa cum place ochiului cititor de internet cu atentia limitata. V-am spus ca miroase a marketing.

Bordura peste copacel, dom’ primar ma anunta ca se va pastra taxa zero pentru gunoiul menajer. Nu inteleg exact cum, dar stiu ca la Suceava se plateste 60 lei/persoana/an, asa ca sunt multumita. Cica va fi wi-fi in toate parcurile din sector, se vor pune cismele in IOR ceea ce ma bucura ca pe-acolo alerg, noi locuinte sociale, noi crese, un spital, reabilitari si tot asa.

Deci se poate ca o primarie sa comunice frumos cu cetatenii. Se poate ca o administratie publica sa incerce sa fie mai user-friendly. Aplaud si sper la o continuare si perfectionare a eforturilor.

Cand primaria doarme

Update 1: Am depus sesizare la Primarie (online) si am primit mail de confirmare/inregistrare a sesizarii. Sa vedem ce urmeaza si in cat timp. 

Update 2: Pe 16 februarie, am primit raspuns la sesizare de la Directa Generala de Politie Locala Sector 3 in care se explica demersurile facute pentru rezolvarea problemei (pe care o au in atentie de doi ani). Proprietarul, Administratia Fondului Imobiliar, are un plan din 2014, pe care insa nu l-a pus in aplicare, iar Politia face presiuni in acest sens, spune, pe scurt, raspunsul.

Update 3: La doar jumate de ora dupa ce am primit mailul cu raspunsul la sesizare, am trecut pe trotuarul cu pricina si am observat ca zidul afectat a fost partial daramat si pare a fi securizat provizoriu.

Problema partial rezolvata, kudos Primariei pentru reactia prompta si informatiile detaliate oferite. 

In timp ce Primaria Sectorului 3 betoneaza tot ce prinde (parcuri, spatii verzi dintre blocuri), o casa darapanata sta sa cada peste un trotuar intens circulat de pe strada Dristorului. Si nu sta sa cada de ieri, de azi, ci de ani de zile. In ultimele luni, zidul se inclina destul de amenintator peste trecatori. Cu zapezile, ploile si alti factori corozivi din ultima vreme, echilibrul e precar.

Primaria a pus traditionalul „Atentie, cade zidul” si timp de cateva saptamani in toamna cineva venea si lipea o banda galbena de ocolire a zonei care disparea in fiecare dimineata. Cam atat a facut, desi are in administrare cladirea, iar proprietar pare a fi Primaria Generala.

Domnu’ Negoita, se aude? Se vede? Cum e posibil sa nu se faca nimic sa se asigure zona? Asteptam sa cada in cap cuiva pana ne apucam de treaba la fel cum a trebuit sa moara un copil sa se adune cainii de pe strazi?

DSC_0081

a cup of iced magic mocha

Si, cum a fost?

Frumos.

Ce ti-a placut cel mai mult?

Nu stiu.

(ok, trebuie sa-mi fi placut ceva cel mai mult)

Cred ca au fost cladirile. Tot peisajul urban. E impresionant.

(atat poti?)

Si zonele hip din Manhattan, SoHo, Greenwich Village. Pline de baruri, cu cladirile alea dragute cu scari de incendiu pe-afara pe care le vezi in toate sitcomurile.

New York-ul e ciudat de familiar. Si nu pentru ca l-am mai vazut odata, ci pentru ca l-am vazut de mii de ori la televizor, in filme, in imagini de umplutura care ruleaza aproape subliminal printre actiune, scene de umor sau amor, prin reality show-uri si jurnale de stiri.

Cum sa nu-ti placa un oras in care te simti ca acasa, casa ta din televizor? Un oras care te domina cu umbre lunguiete si-o urzeala haotica de beton si lumini. Mirosul de hot dog, aerul conditionat care te ingheata dincolo de orice usa, alergatorii care se intrec in numar si trasee numai cu taxiurile galbene, si probabil castiga. Oamenii prietenosi, parcurile cu sunete de saxofon.

E o lume ca oricare alta. Mi-am invatat deja lectia ca a fi vizitator intr-un loc e total diferit de a trai in acelasi loc. Mirajul unei vizite, cand vezi tot ce e mai frumos si mananci unde e mai bun, nu e acelasi lucru cu viata de zi cu zi. Poleiala Manhattanului tine pana la poduri. Dincolo, sunt zone industriale, blocuri gri si sarace, case darapanate si multe, multe depozite de self-storage. Ba chair si-n Manhattan. Din cladiri coboara oameni la costum la 9, 10 seara. Da, si ei lucreaza mult. Dar au salariu mai bun, o viata mai frumoasa. Au? Nu stiu. Poate.

Am alergat in Central Park. Am gasit un lac si m-am simtit c-an IOR. Un pic, nu chiar. Am fost la Comedy Cellar, pe care l-am recunoscut din multe filmulete cu comedieni. Peretele de caramida, scena mica. Am baut cafea buna de la Starbucks si de la un „little French place around the corner, it’s pretty good”. Am fost Liz Lemon prin Rockefeller Center, Rose cand vede Statuia Libertatii prin ploaie si descopera colierul in buzunar, Seinfeld in drum spre Coney Island.

A fost ca un vis complicat, pe alt fus orar. E un oras ca-n cantece, e un miraj si-o realitate. As vrea sa-l mai vad, din cand in cand, si-as vrea sa mai vad din America. Pentru ca e familiara si fascinanta, ca-ntr-un cliseu care se potriveste.

arta contemporana

Nu-i asa? Cand trebuie sa te trezesti in cateva ore scurte si te grabesti si tu, odata pe luna, spre taramul viselor, tocmai atunci conspira universul sa-ti muste din somn. Taximetristul intarzie. – 8 minute. Mai tarziu, incepi sa intelegi de unde intarzierea initiala. Te afli in prezenta unui taximetrist creativ. El nu alege bulevardele, ca tot muritorul de rand. El stie stradutele laterale, scurtaturile de dupa blocuri, el fenteaza trei semafoare in linie dreapta cu cinci in linie franta. Pentru ca ce e viata fara un pic de fantezie? – 15 minute. Si cand ti se pare ca fantezia devine de-a dreptul SF si-l intrebi, de fapt, unde merge, afli ca ne vom opri sa cumparam o paine. „Oricum n-am ocolit mai mult de 3 minute”. – 8 minute (era coada la brutaria nocturna). Ridici din maini lipsita de ajutor in fata universului care a ales acest moment sa-ti dea o lectie si spui „asta e”. Dar nu e asta. Cand in sfarsit iti zaresti blocul, esti cu o mana pe cheie si cu cealalta pe manerul de la portiera, pensula lasa o ultima dara pe tabloul noptii. Taximetristul creativ face dreapta neasteptat si foarte sigur pe el. „Nu va suparati, acum unde mergem?”. „Pai n-ati zis…?” E, a trecut mult timp de cand am zis, mai uita omul. – 2 minute. A, si ca sa visez frumos la noapte, mi-am luat si o replica inceputa cu „Voi, femeile”. Poate ca noi, femeile. – 10 minute.

cu portita si cismea

Se intampla un lucru ciudat. Am calatorit in timp. E ora 9:37 am, sunt la birou cu un 3 in 1, se aude zgomotul de tsunami care se apropie al ever-fermecatorului Dristor, guerrila in boxe si munca incepe la ora 16. La un site de stiri. Si, de parca toate astea n-ar fi suficiente, acum ma ridic sa-mi fac inca un 3 in 1. Nu o sa va plictisesc cu lista de deosebiri. Vreau doar sa va anunt ca pe strada Dristorului circula, din nou, tramvaiul. Du-ma acasa, mai tramvai, du-ma, du-ma, ce mai stai?