ceas romanesc

Bizi bizi morning, cu treburi de om mare. Ma dusei la Fisc, carevasazica. Am vrut sa trimit declaratia de dragoste pe 2009 prin posta, dar mi-au scris si ei un biletel de amor prin care ma informau ca tre’ sa le dau o mica atentie (bani) pe 2008. N-o sa va zic de cozi, aglomeratie, oameni nervosi, tipete, etc. Ba hai ca va zic. No, pe scurt, cu depunerea declaratiei a mers repede. Acu’ dac-am avut treaba la informatii, am asistat la urletele functionarei. O tanti saraca timida in fata mea vroia si ea sa ridice un contract de chirie, sau ceva. Raspuns/tipat: “Da’ mai lasati-ma in pace ca arunc cu cutiile astea de toti peretii!! De ce va mai faceti contracte???” Ihm, can I have that on the record please? Fiscul te indeamna sa nu faci contracte si sa nu inregistrezi ca nu mai au loc in cutii, bine de stiut.

Ora 13.14. “Unde platesc?”, “La Plati. Da’ se deschide la unu’ jumate. Asteptati”. Astept. Ies. Astept. Ma bate soarele in cap. 13.25. Hai sa intru macar sa fiu prima la coada, daca tot is aici. Un tip e deja pe pozitii. 13.28. Apare o blonda cu toculet, decolteu generos si valseaza printre cozi si cutiile prafuite. Inchide geamul. 13.29 (dupa ceasul oficial de pe perete) Se aseaza la birou. Tot la biroul ‘Plati’ mai e o tanti imbufnata care sta debeaba de la cel putin 13.14. Tipul din fata mea, cu tupeu la blonda: Vreau si eu sa platesc… sictir: “La unu’ jumate se deschide”. “…. Pai e unu’ jumate”. “Mai asteptati un minut”. tipu’ era pornit de acasa: “Da’ cum va permiteti? Nu vedeti ce se intampla la televizor? Noi plangem ca ce patesc bugetarii, da’ nu va e rusine sa ne tratati asa? Din buzunarele noastre va luati banii” etc. paznicu: “Domnu, domnu, ce clanta aveti! (da’ lu’ functionara cu cutiile nu i-o zis de clanta n.red) Se deschide la unu’ jumate, mergeti acolo si asteptati”. Si tot asa, urmeaza schimb de replici acid, tipu’ vrea sa le dea bani, ei zic ca nu vor ca acolo nu apare nimic, tipu pleaca nervos, fac si eu un pas in fata. Paznicu la blonda: “S-a deschis?”. Blonda resemnata: “Na, s-a deschis….”.

In gandul meu, lasa ca la rcs&rds e altfel, aia-s firma privata, dac-ar fi si statul firma privata… Ei, pe naiba. La rcs&rds coada de 10m, sfatul batranilor bordrangindu-le pe fetele de la ghiseu. Urlete, tipete, vreau doar sa pun o intrebare, eram in fata, si eu tot o intrebare vreau sa pun, coada e acolo, hai doamna mai repede, ce nesimtiti!, mai aveti antene, nu aici in spate, urmatorul!….

Ah, ce rotite eficiente suntem.

slip, slipped, slipping

eram in masina, ploua torential, cautam din coltul ochiului copaci cazuti si din coltul degetului un post de radio mai prietenos. (btw, ce naiba se intampla cu muzica de la guerrilla noaptea? sefu Mihaiu, sunteti pe receptie?) am fredonat, cantat de fapt, urlat ’she’s the one’ la doua semafoare. la urmatorul post de radio incercat, am regretat instant ca m-am oprit la Robbie. se pierdea ca un ecou o piesa draga mie, pe care in genere evit s-o ascult, ca brings back a shitload of memories. dar acum ca era asa de aproape as fi vrut s-o ascult, m-am intins dupa ea dar firul era alunecos de la ploaie si mi-a scapat. si ramasesem fara tigari. atat. acum am tigari si am si piesa. dar nu e totuna.

Merge si fara soare

Si stiti de ce? Pentru ca maine, cand o sa se opreasca ploaia, copacii vor fi mult mai infloriti decat azi. Ati observat ca au inflorit in noaptea de Paste? Sambata erau doar niste frunzulite amarate pe garduri, duminica in aer mirosea a flori. Imi place la nebunie explozia primaverii. Atunci cand ridici ochii si iti dai seama ca totul e verde in jur si nici nu-ti dai seama ce, cand si cum.

Si traficul s-a miscat bine azi, in ciuda ploii. Nu stiu cati oameni nu s-au intors la munca, dar orasul n-a mai fost gol. Ceva cozi pe la semafoare, ceva aglomeratie prin statii. Si am mai observat ceva azi dimineata. Soferii erau mai ingaduitori unii cu altii. O fi de la pasca, de la vinul rosu? De la noaptea smerita din biserica? Nu. Doar ne-am relaxat putin si am uitat ca, in mod normal, suntem nervosi si agasati. In mod ne-normal, de fapt (dar despre asta intr-un episod mai pesimist).

Daca ne enerveaza apa care se insinueaza prin papuci, zic sa ne amintim de flescaraia de acum vreo luna-doua, de dupa zapada. Acu’ e floare la ureche.

Nu e vreme urata. E ploaie de primavara. Si nu mai ninge, gata! Si o sa-ti fie dor de putina ploaie in curand. O sa fie cald, mult cald, si mult verde si ploicica asta doar spala putin praful ca sa iasa la suprafata, stralucitoare si colorata, promisiunea vacantelor si-a marii si-a muntelui si-a soarelui. Smile!

PS Tocmai m-am contrat cu Oana pe aceasta tema, ea sustinand ca vremea e inacceptabil de urata. Caut sustinatori pentru optimismul meu!

publicat si pe Pandora’s

Raiul sinucigasilor

Ca tot e invierea subiectul principal al zilelor astora, va recomand un film: “Wristcutters: A love story” (2006). O romantare a sinuciderii si a lumii de dupa ea. Daca e rai, iad sau purgatoriu hotarati voi. Eu i-am zis rai pentru iubire si pentru plaja.

Si o melodie care se potriveste cu linistea din Bucuresti, parcarea pe care n-am mai vazut-o atat de goala de nu mai stiu cand, soarele care se rasfira printre jaluzele, peronul gol de la metrou.

Soarele da cu lopata

Agitatie mare in jurul meu. Dar, imi pare rau (sau imi pare bine), refuz sa ma aliniez. Nu vad decat soarele si nu simt decat aerul de primavara care m-a surprins azi in cele 5 secunde facute de la usa blocului la metrou. M-am uitat cu placere la manusi: sunteti inutile? Nu-mi pare rau ca sunt inchisa in iglu pana diseara, ca nu pot sa ies in parc sa fac jogging langa camarazii de (semi)maraton. Important e ca soarele da la lopata, ca-mi va dezgropa masina condamnata la o luna de meditatie langa bloc. Sunt sigura ca va iesi din incercarea asta mai inteleapta, la fel cum si eu ma dezmortesc doar uitandu-ma pe geam si incarcatura iernii se topeste. Simtiti si voi cum va dezgroapa soarele?

Chasing

“Intelligent people talk about ideas, mediocre people talk about events, dumb people talk about people”, spusa de Eleanor Roosevelt, potrivit google.

Adina imi spune citatul asta over coffee and cigarettes. Si mi-l spune ca urmare a unor discutii despre discutii pe care le-am tot avut in ultimul timp. “Ce s-a intamplat cu noi?”,  ne intrebam. De ce nu mai vorbim despre vise, SF-uri, de ce nu mai aberam pe toate temele posibile, asa cum faceam acum zece ani. Ceea ce-ti promiteai la 15 ani ca nu o sa se intample, ca nu o sa te pierzi in lumea adultilor insipizi, se intampla. Rutina, placuta sau nu, ne mananca zilele si “lasa ca o sa” devine prefixul-de-constiinta-linistitor al oricarei fraze legata de orice presupune ceva mai putina comoditate. Obisnuinta e calduta si sedativa.

2 zile mai tarziu

Venit pe jos de la Victoriei la Casa Presei. Udat papuci, udat sosete, scos sufletul din om.  Water! Pe drum, am trecut pe langa un parc mare si, uneori, plin de caini. Pe la jumatea drumului dintre Victoriei si Arcul de Triumf, niciun om in fata, niciun om in spate, doar un ghetus infinit si un parc incetosat. Si mi s-a facut frica. Daca ma intalnesc cu o haita de caini? Daca, daca, daca? “You’re gonna stay or you’re gonna go?”

Asa si cu chestia de mai sus. Tre sa-mi dau creierul jos din metroul rapid si comod. Sa-l pun sa faca drumul pe jos prin ceata, sa se dezmorteasca, sa se alerteze. Asa-i!

Pus piesa asta pe repeat.

what a typical picture

De fiecare data cand imi adun fortele si reusesc dupa multe incurajari sa o iau dintr-un capat al casei pana-n celalalt si sa fac curat, imi propun sa pastrez ordinea. Sa spal farfuria dupa ce mananc, sa-mi pun hainele in dulap si nu pe scaun, etc. Si reusesc sa fac asta cateva zile. Apoi, out of nowhere, apare haosul. Nu stiu cand, cum si de ce, dar ma trezesc ca jumate din dulap e prin casa si nu mai am nicio farfurie de pe care sa infulec ceva. Nu e un motiv de lauda, evident, dar se intampla – de obicei, dupa cateva zile lucrate, cu seri in oras si dimineti contra cronometru. Sau atunci cand lenea gets the best of me. Azi ar fi trebuit sa fac curat. Seemed like a must in the morning. Seems like a “maybe tomorrow” acum. Simtindu-ma usor vinovata pentru dezordinea din jur, m-am apucat de citit, doar ca sa gasesc pasajul urmator. M-a amuzat coincidenta si ma simt mai bine.

“She had a collection of matchbooks from extravagant places, dropped here and there on tables in the dingy apartment she still shared with Gregg. They made it look like she lived a gay, mad life. What a typical picture for anyone from out of New York: career girl’s apartment, stockings drying over the shower rod, clothes flung helter-skelter in the rush to get to the office on time, to a date on time, a scrap of cheese and some canned orange juice in the icebox, perhaps a bottle of wine there too, wads of dust lying under the studio couch because you couldn’t clean except on weekends and sometimes not even then, and all those brightly colored matchbooks with names of well-known eating places, so that even if one managed only two good and sufficient meals a week one could still light one’s cigarettes for the rest of the week with the memory” (Rona Jaffe – The Best of Everything)

Zilnic

Povestea incepe intr-o zi de iarna. Fata iese de la metrou, se fereste de doi maidanezi, verifica ora pe mobil si o ia la fuga spre autobuz. Nu vede nimic in jur, singura grija e graba de-a ajunge undeva. In vajul pe care il lasa in urma e un baiat. Nu e suficient de inalt, asa ca nu i-a atras atentia. Nici el nu o vede. E prea grabita si, evident, si el la fel. Cine nu e? S-ar fi placut, daca ar fi stat intr-o zi la cafea. Poate se vad la vara, in Vama. Povestea va continua, daca va fi cazul.

Pentru Concursul de Proza Arhiscurta organizat de Trilema.

Actiunea “usa blocata”

Am un var de varsta mea (buna, Marius! – daca nimeresti vreodata pe aici). Si eu cu varul meu ne-am petrecut jumatate din copilarie impreuna, fiind amandoi singuri la parinti eram ce aveam mai aproape de frate/sora. Printre toate jocurile inventate si rasinventate, aveam si asa numitele “actiuni”. De exemplu, mergeam in fiecare weekend de iarna la patinoar si am observat la un moment dat ca oamenii isi cam pierdeau banii pe gheata. Nu stiam cine ii pierdea, erau in general monede, dar de ce sa nu ii adunam noi? Activitatea a primit numele de “actiunea MaSa money”. E cam singurul nume de actiune pe care mi-l amintesc, dar au fost muuulte.

Revenind la “actiunea” din seara asta, din pacate nu mai sunt suficient de copil incat sa-mi vina in cap un nume mai original. Asa, usa blocata. Sa fii fata si sa stai singura in Bucuresti nu e cel mai simplu lucru. Plecand de la faptul ca instalatorii au impresia ca vorbesc cu un sac de fan si pot sa te pacaleasca cum vor, pana la acela ca atunci cand trebuie sa desurubezi un surub nu ai intotdeauna forta necesara. Blocata fiind in spatele proprie-mi usi de la garsoniera, cu trei buni foarte buni minunati prieteni pe partea cealalta, mi s-a cerut sa scot niste suruburi de la yala, respectiv clanta. Din 5 am scos 2, iar la restul de 3 mi-am demonstrat feminitatea. N-am putut.

Intre desurubat si sunat prieteni, am zis sa lansez si eu o intrebare in lumea virtuala, ca deh, s-o gasi vreunul sa-mi sara in ajutor c-o informatie. Daca vreti sa invatati din greselile mele, atunci cand sunteti un pachet de nervi nu-i intrebati pe internauti “Stie cineva un lacatus?”. Veti primi acelasi raspuns pe care mi l-a dat si google 10 minute mai tarziu: Marius Lacatus! (cu mici variatiuni: am primit si-un George Lacatus si-un Stefan Banica Jr.).

Cautarea pe care vreti s-o faceti pe google in caz de usa blocata nu este “lacatus” (d’ooooh, nu?) ci “usa blocata”. Si sa nu cumva sa vi se blocheze usa inainte sa luati salariul sau ceva. Costa cam 120-150 de RON sa vina baietii meseriasi sa salveze printesa din turn. Unde e romantismul de altadata? Moving on, am aflat cu ocazia asta ca afacerea cu deblocatul usii e una in familie. Primul tip la care am sunat mi-a cerut 150 lei. Am sunat si la al doilea care mi-a cerut 120 si “mai ieftin nu gasiti si ajung in 10 min”. N-am mai avut rabdare si nici inima sa mai tin oamenii in fata usii, asa ca i-am zis sa vina. Mi-a marturisit meseriasul ca numarul ala cu 877 la capat la care am sunat prima data era fra’su, ba! Si ca sa va dovedesc ca lumea e mica, meseriasu’ il cunostea pe vecinu’ de vizavi la care a batut sa ia curent pentru bormasina.

O seara plina de invataminte. Si toata drama putea fi amanat pana maine dimineata daca nu ma hotaram sa duc gunoiul. Cum ti se poate schimba seara intr-o secunda!

Votati fetele in zapada! :)

Pai cine in toate facultatile mintale ar putea sa nu voteza asa ceva?

Sa va zic. Se facea ca ninsese prima oara mai serios pe iarna asta si am facut ce-am putut: imprumutat manusi, sacrificat pauza de masa, degerat degete, dar ne-am bulgarit! A, si am facut si ingerasi, dar asta in alta poza. Si pentru ca mi-a placut mica aventura inghetata, desi nu sunt fan al temperaturilor sub 30 de grade, i-am trimit poza lui Piticu pentru concurs. De ce ati vota poza asta si nu alta? Simplu! Pentru ca printre atatea poze cu trafic blocat si natura moarta, trebuie sa ne mai amintim ca iarna vine si pentru distractia noastra, nu doar pentru a ne face viata mai dificila.

Nota: “Fetele in zapada” nu e absolut corect. “2 fete in zapada si un baiat ciuruit” ar fi in concordanta cu realitatea.