Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie.
Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.
Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrala o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?
In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghoAmsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie.
Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie.
Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.
Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrale o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?
In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghost.
Later edit: 3 ore mai tarziu, hotul e arestat si televizorul e inapoi in bucatarie. now that’s what I call efficiency!
Bizi bizi morning, cu treburi de om mare. Ma dusei la Fisc, carevasazica. Am vrut sa trimit declaratia de dragoste pe 2009 prin posta, dar mi-au scris si ei un biletel de amor prin care ma informau ca tre’ sa le dau o mica atentie (bani) pe 2008. N-o sa va zic de cozi, aglomeratie, oameni nervosi, tipete, etc. Ba hai ca va zic. No, pe scurt, cu depunerea declaratiei a mers repede. Acu’ dac-am avut treaba la informatii, am asistat la urletele functionarei. O tanti saraca timida in fata mea vroia si ea sa ridice un contract de chirie, sau ceva. Raspuns/tipat: “Da’ mai lasati-ma in pace ca arunc cu cutiile astea de toti peretii!! De ce va mai faceti contracte???” Ihm, can I have that on the record please? Fiscul te indeamna sa nu faci contracte si sa nu inregistrezi ca nu mai au loc in cutii, bine de stiut.
Ora 13.14. “Unde platesc?”, “La Plati. Da’ se deschide la unu’ jumate. Asteptati”. Astept. Ies. Astept. Ma bate soarele in cap. 13.25. Hai sa intru macar sa fiu prima la coada, daca tot is aici. Un tip e deja pe pozitii. 13.28. Apare o blonda cu toculet, decolteu generos si valseaza printre cozi si cutiile prafuite. Inchide geamul. 13.29 (dupa ceasul oficial de pe perete) Se aseaza la birou. Tot la biroul ‘Plati’ mai e o tanti imbufnata care sta debeaba de la cel putin 13.14. Tipul din fata mea, cu tupeu la blonda: Vreau si eu sa platesc… sictir: “La unu’ jumate se deschide”. “…. Pai e unu’ jumate”. “Mai asteptati un minut”. tipu’ era pornit de acasa: “Da’ cum va permiteti? Nu vedeti ce se intampla la televizor? Noi plangem ca ce patesc bugetarii, da’ nu va e rusine sa ne tratati asa? Din buzunarele noastre va luati banii” etc. paznicu: “Domnu, domnu, ce clanta aveti! (da’ lu’ functionara cu cutiile nu i-o zis de clanta n.red) Se deschide la unu’ jumate, mergeti acolo si asteptati”. Si tot asa, urmeaza schimb de replici acid, tipu’ vrea sa le dea bani, ei zic ca nu vor ca acolo nu apare nimic, tipu pleaca nervos, fac si eu un pas in fata. Paznicu la blonda: “S-a deschis?”. Blonda resemnata: “Na, s-a deschis….”.
In gandul meu, lasa ca la rcs&rds e altfel, aia-s firma privata, dac-ar fi si statul firma privata… Ei, pe naiba. La rcs&rds coada de 10m, sfatul batranilor bordrangindu-le pe fetele de la ghiseu. Urlete, tipete, vreau doar sa pun o intrebare, eram in fata, si eu tot o intrebare vreau sa pun, coada e acolo, hai doamna mai repede, ce nesimtiti!, mai aveti antene, nu aici in spate, urmatorul!….
eram in masina, ploua torential, cautam din coltul ochiului copaci cazuti si din coltul degetului un post de radio mai prietenos. (btw, ce naiba se intampla cu muzica de la guerrilla noaptea? sefu Mihaiu, sunteti pe receptie?) am fredonat, cantat de fapt, urlat ’she’s the one’ la doua semafoare. la urmatorul post de radio incercat, am regretat instant ca m-am oprit la Robbie. se pierdea ca un ecou o piesa draga mie, pe care in genere evit s-o ascult, ca brings back a shitload of memories. dar acum ca era asa de aproape as fi vrut s-o ascult, m-am intins dupa ea dar firul era alunecos de la ploaie si mi-a scapat. si ramasesem fara tigari. atat. acum am tigari si am si piesa. dar nu e totuna.
Si stiti de ce? Pentru ca maine, cand o sa se opreasca ploaia, copacii vor fi mult mai infloriti decat azi. Ati observat ca au inflorit in noaptea de Paste? Sambata erau doar niste frunzulite amarate pe garduri, duminica in aer mirosea a flori. Imi place la nebunie explozia primaverii. Atunci cand ridici ochii si iti dai seama ca totul e verde in jur si nici nu-ti dai seama ce, cand si cum.
Si traficul s-a miscat bine azi, in ciuda ploii. Nu stiu cati oameni nu s-au intors la munca, dar orasul n-a mai fost gol. Ceva cozi pe la semafoare, ceva aglomeratie prin statii. Si am mai observat ceva azi dimineata. Soferii erau mai ingaduitori unii cu altii. O fi de la pasca, de la vinul rosu? De la noaptea smerita din biserica? Nu. Doar ne-am relaxat putin si am uitat ca, in mod normal, suntem nervosi si agasati. In mod ne-normal, de fapt (dar despre asta intr-un episod mai pesimist).
Daca ne enerveaza apa care se insinueaza prin papuci, zic sa ne amintim de flescaraia de acum vreo luna-doua, de dupa zapada. Acu’ e floare la ureche.
Nu e vreme urata. E ploaie de primavara. Si nu mai ninge, gata! Si o sa-ti fie dor de putina ploaie in curand. O sa fie cald, mult cald, si mult verde si ploicica asta doar spala putin praful ca sa iasa la suprafata, stralucitoare si colorata, promisiunea vacantelor si-a marii si-a muntelui si-a soarelui. Smile!
PS Tocmai m-am contrat cu Oana pe aceasta tema, ea sustinand ca vremea e inacceptabil de urata. Caut sustinatori pentru optimismul meu!
Ca tot e invierea subiectul principal al zilelor astora, va recomand un film: “Wristcutters: A love story” (2006). O romantare a sinuciderii si a lumii de dupa ea. Daca e rai, iad sau purgatoriu hotarati voi. Eu i-am zis rai pentru iubire si pentru plaja.
Si o melodie care se potriveste cu linistea din Bucuresti, parcarea pe care n-am mai vazut-o atat de goala de nu mai stiu cand, soarele care se rasfira printre jaluzele, peronul gol de la metrou.
Agitatie mare in jurul meu. Dar, imi pare rau (sau imi pare bine), refuz sa ma aliniez. Nu vad decat soarele si nu simt decat aerul de primavara care m-a surprins azi in cele 5 secunde facute de la usa blocului la metrou. M-am uitat cu placere la manusi: sunteti inutile? Nu-mi pare rau ca sunt inchisa in iglu pana diseara, ca nu pot sa ies in parc sa fac jogging langa camarazii de (semi)maraton. Important e ca soarele da la lopata, ca-mi va dezgropa masina condamnata la o luna de meditatie langa bloc. Sunt sigura ca va iesi din incercarea asta mai inteleapta, la fel cum si eu ma dezmortesc doar uitandu-ma pe geam si incarcatura iernii se topeste. Simtiti si voi cum va dezgroapa soarele?
“Intelligent people talk about ideas, mediocre people talk about events, dumb people talk about people”, spusa de Eleanor Roosevelt, potrivit google.
Adina imi spune citatul asta over coffee and cigarettes. Si mi-l spune ca urmare a unor discutii despre discutii pe care le-am tot avut in ultimul timp. “Ce s-a intamplat cu noi?”, ne intrebam. De ce nu mai vorbim despre vise, SF-uri, de ce nu mai aberam pe toate temele posibile, asa cum faceam acum zece ani. Ceea ce-ti promiteai la 15 ani ca nu o sa se intample, ca nu o sa te pierzi in lumea adultilor insipizi, se intampla. Rutina, placuta sau nu, ne mananca zilele si “lasa ca o sa” devine prefixul-de-constiinta-linistitor al oricarei fraze legata de orice presupune ceva mai putina comoditate. Obisnuinta e calduta si sedativa.
2 zile mai tarziu
Venit pe jos de la Victoriei la Casa Presei. Udat papuci, udat sosete, scos sufletul din om. Water! Pe drum, am trecut pe langa un parc mare si, uneori, plin de caini. Pe la jumatea drumului dintre Victoriei si Arcul de Triumf, niciun om in fata, niciun om in spate, doar un ghetus infinit si un parc incetosat. Si mi s-a facut frica. Daca ma intalnesc cu o haita de caini? Daca, daca, daca? “You’re gonna stay or you’re gonna go?”
Asa si cu chestia de mai sus. Tre sa-mi dau creierul jos din metroul rapid si comod. Sa-l pun sa faca drumul pe jos prin ceata, sa se dezmorteasca, sa se alerteze. Asa-i!
De fiecare data cand imi adun fortele si reusesc dupa multe incurajari sa o iau dintr-un capat al casei pana-n celalalt si sa fac curat, imi propun sa pastrez ordinea. Sa spal farfuria dupa ce mananc, sa-mi pun hainele in dulap si nu pe scaun, etc. Si reusesc sa fac asta cateva zile. Apoi, out of nowhere, apare haosul. Nu stiu cand, cum si de ce, dar ma trezesc ca jumate din dulap e prin casa si nu mai am nicio farfurie de pe care sa infulec ceva. Nu e un motiv de lauda, evident, dar se intampla – de obicei, dupa cateva zile lucrate, cu seri in oras si dimineti contra cronometru. Sau atunci cand lenea gets the best of me. Azi ar fi trebuit sa fac curat. Seemed like a must in the morning. Seems like a “maybe tomorrow” acum. Simtindu-ma usor vinovata pentru dezordinea din jur, m-am apucat de citit, doar ca sa gasesc pasajul urmator. M-a amuzat coincidenta si ma simt mai bine.
“She had a collection of matchbooks from extravagant places, dropped here and there on tables in the dingy apartment she still shared with Gregg. They made it look like she lived a gay, mad life. What a typical picture for anyone from out of New York: career girl’s apartment, stockings drying over the shower rod, clothes flung helter-skelter in the rush to get to the office on time, to a date on time, a scrap of cheese and some canned orange juice in the icebox, perhaps a bottle of wine there too, wads of dust lying under the studio couch because you couldn’t clean except on weekends and sometimes not even then, and all those brightly colored matchbooks with names of well-known eating places, so that even if one managed only two good and sufficient meals a week one could still light one’s cigarettes for the rest of the week with the memory” (Rona Jaffe – The Best of Everything)
Sabina: @Ioana pai ti-am dat, poate scosul din letargeala functionea za...
Ioana: Te-am scos din letargeala bine ca mi-ai dat link, alt blog pe...
bine ca mi-ai dat link, alt blog pe...
