Hoti si Frank Sinatra

Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie. 😀
Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.
Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrala o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?
In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghoAmsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie. 😀

Amsterdamul e un oras sigur, sau cel putin asa ni s-a zis in timpul zilelor de deschidere de la facultate. Politia e pe la toate colturile, sunt camere de filmat pe strazi si lumea e pur si simplu pasnica. Mi-a placut ce ne-a zis o spanioloaica noilor studenti internationali: in cel mai rau caz se poate lua dupa tine un junkie, si oricum poti sa fugi mai repede decat un junkie sau esti pe bicicleta si-o iei la sanatoasa. Si desi ma simt mult mai in siguranta pe strazile de-aici decat in Bucuresti, iata ca se intampla si lucruri ciudate. Aseara cineva ne-a spart apartamentul si ne-a furat televizorul nou nout, o plasma cu diagonala… mare. Si eu am auzit zgomote si mi s-a parut ceva putin bizar in atmosfera, dar nu m-am dus in bucatarie sa vad ce se intampla. Am pus totul pe seama vecinilor de jos care se distrau la un fel de petrecere. Dimineata, galagie pe hol si politie. Pe langa televizor, au luat o sticla de vin din frigider. Eu m-am bucurat ca nu au luat filtrul de cafea, aia da tragedie. 😀

Cu vreo doua saptamani in urma, eram prin Dam Square, unul dintre cele mai aglomerate puncte din oras, si ma chinuiam sa-mi dezleg bicicleta legata sanitar de un cos de gunoi. Si aud niste tipete. La vreo 20 de metri vad un om care izbucneste in flacari. Oamenii sar sa-l stinga, tona de turisti si localnici din jur de uita cu figuri socate la scena, iar in doua minute locul se umple de politie si pompieri.

Stiu ca incidente d-astea si spargeri de apartamente se pratica peste tot. Dar aici am dat nas in nas cu ele. Si ca sa se incline balanta, dau nas in nas si cu momente foarte frumoase. La o zi sau doua dupa incidentul din Dam Square, la cateva strazi mai incolo, aud din turnul unei catedrale o melodie cunoscuta. Clopotele cantau My Way a lui Frank Sinatra. Si suna atat de bine, incat m-am oprit pe marginea unui canal si-am stat 20 de minute in soare si-am ascultat. Pe canal treceau barci, pe strazi biciclete si versurile din My Way imi rasunau in cap, peste clopote. Cum sa nu fie lumea mai pasnica si mai relaxata?

In concluzie nu am nicio concluzie. Astept mai multe momente Frank Sinatra si mai putine zgomote ciudate venind din bucatarie. Buhuhu. Is that paper, is that snow, oh, no, it’s a ghost.

Later edit: 3 ore mai tarziu, hotul e arestat si televizorul e inapoi in bucatarie. now that’s what I call efficiency! 😀

Acomodare

Acomodare
Saracul blogul meu, cum primea el atentie in fiecare zi intr-o vreme, si acu’ abia abia il mai bag in seama odata pe luna. Dar asta e soarta lui, sa fie la discretia stapanei dupa cum bate vantul chefului. Si nu am crezut niciodata in scrisul fortat. Lasand la o parte introducerea asta inutila, ce mai face a Romanian girl in Amsterdam? 🙂 Se acomodeaza. Inca. Si o sa mai dureze acomodarea. Dupa entuziasmul si emotiile initiale, vine intrarea in rutina unei noi lumi. Si nu te poti simti comfortabil intr-un loc nou, oricat ar fi el de frumos (desi asta ajuta :D), cu una, cu doua. Ba chiar nici nu-ti vine sa iesi din casa o perioada. Cum, esti intr-un loc nou, magnific, cu magie si miraje la toate colturile, si vrei sa stai in casa? Da. Iesi cate putin, cu baby steps, ca atunci cand intri in mare si apa e putin cam rece. Intai te plimbi pe mal, doar cu picioarele in apa, apoi mai intri cate putin, te gandesti ca e mai cald pe plaja si poate ar fi bine sa iesi, dar iti faci curaj si, before you know it, inoti de zor si apa e minunata. Cam asa e si cu mutatul meu la Amsterdam. In fiecare zi, dar mai ales in alea cu soare, ma simt putin mai relaxata. Dar o sa mai dureze cateva luni pana o sa ma simt „ca acasa”. E dificil sa intalnesti oameni cu care te simti bine, dar nu e imposibil. E dificil sa pedalezi pe bicileta 2 ore in ploaie si vant, dar cand ajungi acasa te simti ca si cum ai cucerit un Everest mai mic. E dificil sa vrei sa dai din cap pe Prodigy (parca) si sa nu prea ai cu cine, dar pentru asta exista Skype :)). E frumos sa traiesti printre oameni relaxati, sa intri in bicycle jams, sa incepi sa intelegi olandeza 😀 si sa simti miros de mare cand deschizi geamul dimineata. Asa… frumosul se simte, dificilul se articuleaza. Nu o sa mai insist nici cu primul, nici cu al doilea. Per ansamblu, e o provocare. Cand traiesti mult timp intr-un loc, ai oameni si locuri pe care te sprijini fara sa-ti dai seama. Cand esti intr-un loc complet nou, trebuie sa-ti regasesti punctele de sprijin din tine.
Everybody’s got a story, everybody’s got their own
Do you feel any better when you find you’re not alone?
As you lay on down and look into the sun
And you see somebody that reminds you of where you’re coming froSaracul blogul meu, cum primea el atentie in fiecare zi intr-o vreme, si acu’ abia abia il mai bag in seama odata pe luna. Dar asta e soarta lui, sa fie la discretia stapanei dupa cum bate vantul chefului. Si nu am crezut niciodata in scrisul fortat. Lasand la o parte introducerea asta inutila, ce mai face a Romanian girl in Amsterdam? 🙂 Se acomodeaza. Inca. Si o sa mai dureze acomodarea. Dupa entuziasmul si emotiile initiale, vine intrarea in rutina unei noi lumi. Si nu te poti simti comfortabil intr-un loc nou, oricat ar fi el de frumos (desi asta ajuta :D), cu una, cu doua. Ba chiar nici nu-ti vine sa iesi din casa o perioada. Cum, esti intr-un loc nou, magnific, cu magie si miraje la toate colturile, si vrei sa stai in casa? Da. Iesi cate putin, cu baby steps, ca atunci cand intri in mare si apa e putin cam rece. Intai te plimbi pe mal, doar cu picioarele in apa, apoi mai intri cate putin, te gandesti ca e mai cald pe plaja si poate ar fi bine sa iesi, dar iti faci curaj si, before you know it, inoti de zor si apa e minunata. Cam asa e si cu mutatul meu la Amsterdam. In fiecare zi, dar mai ales in alea cu soare, ma simt putin mai relaxata. Dar o sa mai dureze cateva luni pana o sa ma simt „ca acasa”. E dificil sa intalnesti oameni cu care te simti bine, dar nu e imposibil. E dificil sa pedalezi pe bicileta 2 ore in ploaie si vant, dar cand ajungi acasa te simti ca si cum ai cucerit un Everest mai mic. E dificil sa vrei sa dai din cap pe Prodigy (parca) si sa nu prea ai cu cine, dar pentru asta exista Skype :)). E frumos sa traiesti printre oameni relaxati, sa intri in bicycle jams, sa incepi sa intelegi olandeza 😀 si sa simti miros de mare cand deschizi geamul dimineata. Asa… frumosul se simte, dificilul se articuleaza. Nu o sa mai insist nici cu primul, nici cu al doilea. Per ansamblu, e o provocare. Cand traiesti mult timp intr-un loc, ai oameni si locuri pe care te sprijini fara sa-ti dai seama. Cand esti intr-un loc complet nou, trebuie sa-ti regasesti punctele de sprijin din tine.

IMG_1216

Saracul blogul meu, cum primea el atentie in fiecare zi intr-o vreme, si acu’ abia abia il mai bag in seama odata pe luna. Dar asta e soarta lui, sa fie la discretia stapanei dupa cum bate vantul chefului. Si nu am crezut niciodata in scrisul fortat. Lasand la o parte introducerea asta inutila, ce mai face a Romanian girl in Amsterdam? 🙂 Se acomodeaza. Inca. Si o sa mai dureze acomodarea. Dupa entuziasmul si emotiile initiale, vine intrarea in rutina unei noi lumi. Si nu te poti simti comfortabil intr-un loc nou, oricat ar fi el de frumos (desi asta ajuta :D), cu una, cu doua. Ba chiar nici nu-ti vine sa iesi din casa o perioada. Cum, esti intr-un loc nou, magnific, cu magie si miraje la toate colturile, si vrei sa stai in casa? Da. Iesi cate putin, cu baby steps, ca atunci cand intri in mare si apa e putin cam rece. Intai te plimbi pe mal, doar cu picioarele in apa, apoi mai intri cate putin, te gandesti ca e mai cald pe plaja si poate ar fi bine sa iesi, dar iti faci curaj si, before you know it, inoti de zor si apa e minunata. Cam asa e si cu mutatul meu la Amsterdam. In fiecare zi, dar mai ales in alea cu soare, ma simt putin mai relaxata. Dar o sa mai dureze cateva luni pana o sa ma simt „ca acasa”. E dificil sa intalnesti oameni cu care te simti bine, dar nu e imposibil. E dificil sa pedalezi pe bicicleta 2 ore in ploaie si vant, dar cand ajungi acasa te simti ca si cum ai cucerit un Everest mai mic. E dificil sa vrei sa dai din cap pe Prodigy (parca) si sa nu prea ai cu cine, dar pentru asta exista Skype :)). E frumos sa traiesti printre oameni relaxati, sa intri in bicycle jams, sa incepi sa intelegi olandeza 😀 si sa simti miros de mare cand deschizi geamul dimineata. Asa… frumosul se simte, dificilul se articuleaza. Nu o sa mai insist nici cu primul, nici cu al doilea. Per ansamblu, e o provocare. Cand traiesti mult timp intr-un loc, ai oameni si locuri pe care te sprijini fara sa-ti dai seama. Cand esti intr-un loc complet nou, trebuie sa-ti regasesti punctele de sprijin din tine.

Everybody’s got a story, everybody’s got their own

Do you feel any better when you find you’re not alone?

As you lay on down and look into the sun

And you see somebody that reminds you of where you’re coming from

Aranjamente

Stau cocotata in varful patului cu o scrumiera, laptopul incins si fara cafea. Cafeaua e bauta nu de mult, in consecinta somnul vine mai greu. Nu e acelasi pat, nu e aceeasi scrumiera. Canapeaua dubla s-a transformat intr-o saltea pe-un cadru simplu si usor. Scrumiera de sticla s-a transformat intr-una din inox, iar pozele pe care le-am luat acu’ vreun an de la Suceava si-au gasit in sfarsit loc pe-un perete. Acum o saptamana, pe vremea asta, stateam cu picioarele urcate pe birou, cu inima in gat si tot fara somn. Mi-a luat cateva zile, dar camera de 12 metri patrati s-a transformat pana la urma intr-un loc confortabil. Intr-un loc aranjat de mine. Putin rearanjat de mobila, noroc ca e usoara, o lumanare zen pe geam, cerceii insirati pe esarfa dedicata, ce altceva? Bicicleta din parcare, cana in dungi colorate, efarsa-covor in, guess what?, dungi colorate, cateva carti, doua parfumuri, o oglinda si-o enumerare care denota lipsa de creativitate lirica :). Ma ascund de vantul taios dupa perdele si-mi zic ‘hai, ai alergat un semi-maraton’ cand ma dor muschii picioarelor de la pedalat. Cat o sa mai tina treaba asta cu semi-maratonul? Tre’ sa ma apuc iar de alergat. 😀 Imi beam cafeaua intr-o dimineata si am observat in copacul din fata geamului doua pasari verzi. Exotica treaba, ce-o fi? Asa ca am cautat „green birds Amsterdam”. Sunt o specie de papagali care s-a adaptat in mod ciudat la clima rece de pe-aici. Si-ntro alta dimineata m-am trezit si mi-am dat seama ca e liniste. Geamurile mele dau intr-o curte interioara cu alei, verdeata (mai la primavara) si biciclete. Nu intr-o strada aglomerata. Mi-a placut realizarea asta. Sunt ani buni de cand n-am avut liniste in fata geamului. Na, ca tocmai s-a auzit ceva. Ceasul unei mici catedrale (contradictie in termeni?) din apropiere a batut ora 2. Catedrala e vizavi de-un supermarket. Am intrat intr-o zi in supermarket, am pus cateva chestii in cos si-am ajuns la casa. Cand sa platesc, mi-am dat seama ca n-aveam bani la mine. Iesisem doar sa ma bucur putin de bicicleta. Mi-am cerut scuze putin speriata. Domnisoara mi-a zambit pasnic. ‘It’s ok, don’t worry’.

Pregatiri

Stau la birou cu o fiola si vreo 3 pachete de tigari in jur. Un telefon care nu mai suna si oricum o lipsa de chef. Ba nu, o agitatie, o emotie, o asteptare. Tot ce fac zilele astea este o pregatire si o asteptare. Tot ce fac e temporar. Jobul nu face parte din niciun fel de cariera, serile pe care le pierd prin oras sau prin vecini sunt frumoase, dar sunt suspendate. La inceputul anului imi propuneam sa sar cu parasuta. N-am sarit fizic vorbind, dar simt ca si cum as fi facut un salt cu parasuta. N-am ascultat radio la casti de ani de zile. N-am rabdare sa caut muzica la mine pe calculator. Ma multumeste Ratatatul care a inceput acum la Guerrilla. Si Skunk Anansieul di-nainte. Adica n-am sarit inca. Sau poate sunt cu un picior afara din avion. Da, asa e cel mai bine zis. Vremea arata bine. Nori? Nu stiu. Norii sunt frumosi. Ploaia e frumoasa. Ceata imi place de ceva timp. Era o zi de iulie. Iulie? Parca. Sau iunie. Am iesit nervoasa din birou, cu pachetul de tigari intr-un buzunar si cu degetul pe tasta „dial”. „Alo? Eu plec.” Un fel de „Gata, imi vand casetofonul”. Nu mai stiu ce se intamplase exact in ziua aia. Nu mai stiu ce a umplut paharul. Mai avusesem ganduri dintr-astea cu un an inainte. Acum totul parea tangibil. N-am stat foarte mult sa caut si sa ma interesez, ca altadata. Am gasit, am trimis. M-am urcat in avion inainte sa se opreasca asteptarea. Aseara ascultam o piesa in romana. Si cuvintele in romana imi creau asa… o nostalgie, ca si cum as fi fost singura intr-un loc si numai eu le intelegam, cine altcineva o sa mai inteleaga? Apoi mi-am amintit de un par blond si o zi in parc si mi-a trecut. Cuvintele sunt prea putin. De cuvinte treci cu o privire. Am inceput sa scriu textul asta de multe ori. Probabil o sa-l mai scriu de cateva ori. Ce nu vreau sa zic? Ce vreau sa zic? Ma joc de-a v-ati ascunselea cu mine si cu voi. In avion. Si nu pot sa inchei. Nu ma multumeste. Are you gonna be my girl? :))

Zilele trec (ha!) si eu tot incep texte pe care nu le public. Petrec ore uitandu-ma in gol, iar aici golul se defineste prin Facebook. Nu stiu unde sa ma pozitionez exact. Ma plictisesc, ma agit. Ti-ai luat bilet de avion? Cu asigurarea cum faci? Ar trebui sa mai deschid Rosetta Stone. Am inceput vreo 3 carti, la filme ma uit sacadat. Mai dau un telefon, mai fac o noapte alba. Dintr-astea. Pregatiri. 6 saptamani si jumatate. Cand momentul se apropie entuziasmul initial devine un fel de emotie, o semi-frica, o semi-intrebare, o semi-certitudine. Mi-e sete si mi s-a terminat apa.

Am vorbit in seara asta cu Leti despre ce credeam noi la 18 ani ca vom face la 26. Nicio legatura intre planurile de atunci si realitatea de acum. Daca mi-ai fi zis atunci ca la 26 de ani imi voi abandona jobul si voi incerca s-o iau de la inceput in alta parte, daca mi-ai fi zis ca la 26 de ani nu voi avea o relatie de cel putin 2-3 ani care se indreapta rapid spre casatorie si copii, as fi fost trista. As fi vazut ca inutile toate joburile, relatiile si tot ce as fi facut. De asta nu trebuie sa-ti vezi viitorul. Tot ce faci are un sens, e o piesa de puzzle, fara toate lucrurile pe care le-am facut de cand aveam 18 ani si pana acum, fara toti oamenii pe care i-am cunoscut, nu as fi fost ce sunt acum (dar ce as fi fost?). Si nu as fi ajuns in punctul asta. And it’s been one hell of a ride so far. 😀 Si ne-am mai amintit si de familia Dristor. Pentru ca am devenit un fel de familie in cei 4 1/2 ani in care am stat bot in bot aici. Milioane de iesiri, milioane de seri impartite, tone de bere, milioane de rasete, zeci de plansete. Nu pot exprima in cuvinte cat de recunoscatoare sunt sa am prietenii pe care-i am. Sunt nostalgica in seara asta. But in a good way. 🙂 Ma duc sa joc un poker peste drum. I’m gonna miss Dristor.

Stau cocotata in varful patului cu o cafea si-o scurmiera. Las radio-ul sa-mi umple gandurile si ma simt usor vinovata pentru lenea din saptamana care a trecut. Din cand in cand ma mai uit pe calendarul de pe desktop. 1, 2, 3, 4… 5 saptamani, more or less. Imi place la nebunie soarele de azi, soare de duminica. Pacat ca peste vreo 2 ore deja se duce dupa blocuri. Maine vine Adina cu aer de Germania in bagaje. Mai stii, tu, cand stateam noi doua acum un an pe plaja pustie din Vama, invelite in cate-un sac de dormit, si vorbeam de plecat?

2011! Tot in varful patului sunt. Tot cu o cafea si o scrumiera. Ma uit la calendar si incerc sa ma organizez putin. Farewell party, un drum la Suceava, curatenie, bagaje, plati, anulat abonamente. 3 saptamani jumate. O sa treaca in a heartbit.  2011 a inceput cu soare.

Getting anxious.

Al treilea drum la casa de asigurari de sanatate. ‘Buna ziua, vreau sa platesc asigurarea pe ultimele luni, vreau sa obtin cardul european de sanatate.’ ‘Buletinul’. ‘Buletinul’. ‘Pai mai aveti nevoie de niste acte.’ ‘Stiu’, zic, pentru ca fusesem deja si intrebasem. ‘Am copie dupa cartea de munca si copie dupa buletin’. ‘Aham. Nu. Va mai trebuie niste acte.’ ‘??’ ‘(tanti insira vreo 10 acte de la Fisc si mama lor din care nu inteleg nimic)’. Ii intind copia dupa cartea de munca. Se uita. Se uita. ‘Stati un pic. N-aveti nevoie de alea.’ ‘Aham’. ‘Trebuie sa platiti din octombrie 2010 pana in ianuarie, acum, si mai trebuie sa platiti pana in 2007’. ‘Ce?’, zic. ‘Am fost studenta pana in 2007’. ‘Pana in ce luna?’. ‘Iunie’. ‘Atunci trebuie sa platiti iulie, august…, da’ e mai scump din 2007′. ‘Pai am intrat la master in septembrie.’ ‘Imi aduceti copie dupa diploma de licenta si dupa diploma de master’. ‘Boooon’. ‘O sa trebuiasca sa platiti si ceva in avans. Vreo 6 luni’. ‘Cat vine in total?’. ‘Vreo 4 milioane’. ‘Boooon’. Plec. Ajung acasa. ‘Alo, FJSC. Am nevoie de o dovada ca am fost la master intre 2007 si 2009 la dv’. (pen’ ca n-am diploma pen’ ca m-au enervat si n-am avut chef de dizertatie) ‘Platiti 25 de ron in contul facultatii si in termen de 10 zile primiti situatia scolara’. ’10 zile?? Mai repede nu se poate? O adeverinta sau ceva, nu-mi trebuie decat o dovada ca am fost la master’. ‘Nu se poate. La revedere’. Calcul: 4 ianuarie+10 zile=14 ianuarie+14 zile=28 ianuarie. Prea tarziu. Prea tarziu, pentru ca primele 2 dati cand am fost la casa de asigurari, in decembrie, nu mi-au putut zice ce mi-au zis azi. Si asa am un sentiment ca la a 4-a vizita o sa am nevoie de ceva in plus… Later edit: N-am facut a 4-a vizita. Cu aceeasi bani, in 3 minute, mi-am facut o asigurare similara, pe net, la o firma din Olanda. Muuult mai elegant.

2 saptamani. Langa perete troneaza 3 cutii de Star Foods, dulapurile asteapta sa fie golite, in bucatarie e haos, al doilea 3 in 1 e pe terminate si eu nu prea realizez ce se intampla, in timp ce zilele imi fug de sub picioare. Ma duc sa-mi iau valiza.

Am golit raftul de deasupra biroului. Dictionare, agende, cduri, analize, retete. Am salvat unele, am aruncat multe. In dreapta stau lipite o vedere cu Amsterdam, veche de vreo 4 ani, si langa ea bilete la Muse, Arctic Monkeys si U2. Unde e tabloul cu New York? Aveam un tablou cu New York, pe care l-a spart matza. Tre sa fie in dulap. Cata hartogaraie am de sortat! Stranut de la praf. In boxe urla Duffy.

S-a intamplat si farewell party-ul. Thanks everybody for coming! Biutiful pipal :). Back to packing.

Less then a week now. Am dus masina la Suceava. Ce ciudat e sa ma uit pe geam si sa nu mai caut din priviri o pata rosie, undeva in parcare! Mi-am facut obiceiul sa ma uit din cand in cand pe geam dupa masina. „A, e ok, n-a plecat nicaieri”. Cand se mai auzea vreo frana si vreo bufnitura (and there’s plenty of that on my street) saream ca arsa sa vad daca nu mi-a ranit cineva Ciresica. Ciresica e acu’ in parcare pe Lalelelor, cu muzica de mers in Vama in torpedou. Ne vedem la vara, honey bunny! 🙂
Si mi-am inghesuit biblioteca de la Bucuresti langa biblioteca pre-facultate. Doua ere s-au unit lasand loc uneia noi. Haha, is nevorbita dupa drumul cu trenul. In ultimele nopti nu pot adormi decat pe Big Bang Theory. Am gasit tabloul cu New York, l-am pus in bagaj si l-am carat pana la Suceava. L-am scos din bagaj, m-am uitat la el, m-a teleportat in Central Park, si m-a convins sa-l iau cu mine.

4 zile. Mi-am recitit textul despre Amsterdam la cafea. L-am scris in martie, fara vreo idee de ce-o sa urmeze cateva luni mai tarziu. Mihaela mi-a zis atunci ca-i place ce-am scris si ca ea simte la fel. Si ca vrea sa plece la Amsterdam. Eu statusem intr-o zi cu Leti pe net si ne-am uitat dupa mastere. Gasisem unul la Universitatea din Amsterdam, un master de comunicare, dar n-am facut nimic. Aflu dupa ceva timp ca Mihaela pleaca la Amsterdam. Ma incearca o usoara invidie si mi se aprind niste beculete. Doua, trei luni mai tarziu se aprind sirenele. Acum ar trebui sa fac curat, sa termin bagajele, sa arunc sacii care stau la usa de cateva zile. Mi-e lene. Ascult Jamrock pe repeat si ma imaginez in noua mea camera. Dupa Bruxelles, credeam ca ma las de schimbat locatii for good. Apparently, e un microb care nu moare cu una, cu doua. Microbul de a incerca lumi noi.

Pffff, greu. Am emotii. Is agitata. Ma tot uit la mormanul de haine. O lista lunga de „to do” troneaza langa laptop.

2 zile. 1 jumate, ceva pe-acolo. Mi-am dizlocat o unghie spaland faianta si am inceput sa tai chestii de pe lista „to do”. La radio e „Fascination” si parca imi da ceva energie. In bagaje e in continuare haos. Poate ar ajuta less writing and more moving around :D.

Am niste emotii… De ce am emotii? Daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti :).

10 ore. Bagajele-s facute, a si crapat o valiza de atat stres al stapanei :)), dar situatia s-a rezolvat cand prietenii sunt aproape si au idei geniale :). Leti mi-a postat pe wall „Farewell to the fairground” si Ioana „Vacaciones”, ramasita de pe vremea cand am stat un an in Spania. As posta si eu ceva. Poate textul asta inceput prin noiembrie. Sa-l public, sa nu-l public? Habar n-am ce ma asteapta. Ma asteapta o scoala (Adina, ieri: „Mai stii ca ai zis ca nu te-ai mai intoarce la scoala?”), pe langa scoala cautare, work, work, work, pe langa astea, oameni noi, muuuulti oameni noi, vechi prieteni, putini dar foarte dragi, (intr-o) apa, biciclete, provocari, o camera de 12 metri patrati, si vesnica intrecere cu mine which I adore.
Am recitit tot. Pe shuffle a venit Sigur Ros si a durat fix cat am citit toata polologhia. Sigur Ros sa fie. Nu merge Sigur Ros. Refuz sa las winampul sa decida. 😀 Si pen’ ca nu merge embedul, link.
N-am stiut cum sa incep, dar nici cum sa inchei nu stiu. „Keep on running, keep keep on running..” V-am mai zis ca am emotii? 🙂

9 ore. love me two times, i’m goin’ away

3 ore. On the highway
On the freeway
In the airport
In the airplane
In the airtrain