Din mosi stramosi copiii au spus cel putin odata asta: mi-a facut mama ordine in camera si acum nu mai gasesc nimic. de ce nu intelege ca eu ma descurc in dezordinea mea?
In universul meu sunt multe drumuri, poteci de fapt. Vad doar la cativa metri in fata, dar asta nu e ceva de speriat. Uneori pot sa iau avionul si sa merg repede repede inainte si sa arunc o privire la cativa kilometri. Apoi ma intorc la locul unde am lasat poteca, pentru ca nu vreau sa pierd nicio poienita, niciun luminis, nicio intalnire cu vreo buburuza simpatica sau, cine stie, poate-l ratez pe Fat Frumos care a iesit la vanatoare. De fapt, nu prea las drumul decat pentru un alt drum. Nu ma avant prin balarii. Poate asa as gasi un loc mai frumos, cel mai frumos. Dar stiu ca daca vreau sa ajung in locul ala, o sa apara un drum. Pentru ca ele nu sunt facute de altii, apar pentru ca eu le gandesc, pentru ca universul meu stie ce vreau si atunci ma ghideaza spre destinatie. In dezordinea pe care o fac in fiecare zi, in milioanele de ganduri, idei, pareri, bucurii, melancolii si inutilitati pe care le adun pe drum, ca doar n-o sa merg cu ochii inchisi si mainile in buzunare, se face ordine de la sine. Jumate din mine e drumetul, jumate sunt imprejurimile. Uneori e nevoie sa ma opresc, sa ma asez pe-o buturuga si sa ma uit in jur. Cand crengile copacilor sunt uscate, cand pamantul e arid, cand soarele pare sa nu mai zambeasca potecii mele, atunci stiu ca dezordinea a devenit mizerie. Daca dezordinea e tolerabila (nu pentru mame) si chiar confortabila, mizeria e cu totul altceva. Partea cea mai frumoasa e ca totul se poate schimba intr-un timp foarte scurt. Pot sa vorbesc cu copacii sa-i rog sa inverzeasca, pot sa aduc o ploaie torentiala si calda de vara si pamantul devine vesel, iar dupa ploaie apare un soare dintre cei mai luminosi. Cateodata, dupa ce imprejurimile se curata de mizerie, poteca vireaza brusc la dreapta sau la stanga si umbrele lucrurilor capata o alta directie. Ma mai gandesc cateodata la umbrele de pe vechiul drum dar, de obicei, ma intrerupe o fetita cu codite care ma cheama la ea in poienita sa bem o cafea.
Aaa, si mai mult dansez decat merg. Coloana sonora in universul meu e foarte buna. Nu stiu totusi cu cine trebuie sa vorbesc sa dea muzica mai tare.
Agitatie mare in jurul meu. Dar, imi pare rau (sau imi pare bine), refuz sa ma aliniez. Nu vad decat soarele si nu simt decat aerul de primavara care m-a surprins azi in cele 5 secunde facute de la usa blocului la metrou. M-am uitat cu placere la manusi: sunteti inutile? Nu-mi pare rau ca sunt inchisa in iglu pana diseara, ca nu pot sa ies in parc sa fac jogging langa camarazii de (semi)maraton. Important e ca soarele da la lopata, ca-mi va dezgropa masina condamnata la o luna de meditatie langa bloc. Sunt sigura ca va iesi din incercarea asta mai inteleapta, la fel cum si eu ma dezmortesc doar uitandu-ma pe geam si incarcatura iernii se topeste. Simtiti si voi cum va dezgroapa soarele?
Iar sunt intr-o pasa dintr-aia in care-mi vine sa pun numai muzica pe blog. Imi plac mai degraba pasele alea cand scrisul curge fara nicio grija si chiar daca rezultatul e plictisitor sau nepublicabil din diferite motive, eliberarea ramane. Nu pun nicio piesa, stiu sigur ca aveti si voi muzicile voastre. Sa ne bucuram in linistea scrisului de ele!
Pentru ca in weekend am vazut Lola Rennt (1998), azi am fugit cu foarte mult spor prin oras. Si cand zic fugit, a se citi alergat, sarit peste obstacole, bagat bocancii cu curaj in toate baltile. Dincolo de graba care ma impingea putin de la spate, sunt sigura ca pofta cu care fuge Lola in film m-a inspirat. Sa-l vedeti, daca vreti.
Si am mai vazut cateva drame, dintre care cel mai mult mi-a placut Gegen die Wand (2004).
Dupa ore intregi de povesti mai mult sau mai putin triste, dar in niciun caz vesele, am simtit o nevoie grava de umor si ceva light. Asa am ajuns la serialul The Office, varianta din State. Am vazut jumate din primul sezon si inca nu am reusit sa ma amuz. Ar fi comic, daca nu ar fi atat de real si daca nu mi-ar atinge o coarda cam incordata in momentul de fata.
Se uita cineva la Tripping the Rift? E un serial de animatie SF, for the whole family to watch, if everyone is old enough to buy beer, dupa cum citisem pe undeva. Nu pot ingurgita mai mult de un episod odata, dar are glume inteligente pe alocuri si e… something else.
Asa, revenind la scopul egoist al acestui post, la ce sitcomuri simpatice va uitati si doriti sa le recomandati?
Later edit: Rectific, The Office rules! Am reusit sa ma amuz, si inca bine.
De ce apar cearcanele? V-ati intrebat asta vreodata? Ei bine, este vorba de oxidarea hemoglobinei. Ce canalul manecii e asta? Adica se rup capilarele, iar zona din jurul ochilor fiind foarte subtire lasa asta sa se vada. Lucrurile sunt putin mai complicate de atat, adica poti sa ai cearcane de diferite culori, ceea ce iti arata ca fie ai o circulatie proasta, fie ceva cu melanina. Nu stiu, citesc si eu acum pe un site ca sa nu uit pana maine. Pentru ca in seara asta m-am intrebat pentru prima oara in viata: de ce apar cearcanele?
Eu nu prea am dintr-astea, cearcane. Nu pentru ca as dormi suficient, n-a fost vreodata cazul. Dorm 5 ore sau mai putin de cand ma stiu. Sau 12 ore, de la 4 dimineata la cat iese la socoteala. Nu stiu de ce nu am. Dar imi amintesc ca am citit undeva, candva, ca la un moment dat cearcanele erau o conditie pentru a putea participa la concursurile de miss. Fara ele, am participat totusi la miss boboc si la miss karaoke. Deosebite aparitii publice.
Imi place orasul adormit. E ora 3 si 16 si o sa va las.
“Intelligent people talk about ideas, mediocre people talk about events, dumb people talk about people”, spusa de Eleanor Roosevelt, potrivit google.
Adina imi spune citatul asta over coffee and cigarettes. Si mi-l spune ca urmare a unor discutii despre discutii pe care le-am tot avut in ultimul timp. “Ce s-a intamplat cu noi?”, ne intrebam. De ce nu mai vorbim despre vise, SF-uri, de ce nu mai aberam pe toate temele posibile, asa cum faceam acum zece ani. Ceea ce-ti promiteai la 15 ani ca nu o sa se intample, ca nu o sa te pierzi in lumea adultilor insipizi, se intampla. Rutina, placuta sau nu, ne mananca zilele si “lasa ca o sa” devine prefixul-de-constiinta-linistitor al oricarei fraze legata de orice presupune ceva mai putina comoditate. Obisnuinta e calduta si sedativa.
2 zile mai tarziu
Venit pe jos de la Victoriei la Casa Presei. Udat papuci, udat sosete, scos sufletul din om. Water! Pe drum, am trecut pe langa un parc mare si, uneori, plin de caini. Pe la jumatea drumului dintre Victoriei si Arcul de Triumf, niciun om in fata, niciun om in spate, doar un ghetus infinit si un parc incetosat. Si mi s-a facut frica. Daca ma intalnesc cu o haita de caini? Daca, daca, daca? “You’re gonna stay or you’re gonna go?”
Asa si cu chestia de mai sus. Tre sa-mi dau creierul jos din metroul rapid si comod. Sa-l pun sa faca drumul pe jos prin ceata, sa se dezmorteasca, sa se alerteze. Asa-i!
all is love. asa zice piesa din winamp si nu am de ce s-o contrazic. bagajele se-astepta facute si soarele razbate printre jaluzele. il astept in toata puterea caldurii lui in numele fustelor si plajelor si noptilor cand lumea sta in loc. am visat ca faceam autostopul. eram prin Franta parca. si mergeam undeva departe. aveam parul lung lung strans intr-o coada si cautam o harta. ma enerveaza oamenii care viseaza ca zboara. pentru ca eu visez doar ca alerg. dar lasa, inchid eu acum ochii si visez ce vreau. one, two, ready, go!
De fiecare data cand imi adun fortele si reusesc dupa multe incurajari sa o iau dintr-un capat al casei pana-n celalalt si sa fac curat, imi propun sa pastrez ordinea. Sa spal farfuria dupa ce mananc, sa-mi pun hainele in dulap si nu pe scaun, etc. Si reusesc sa fac asta cateva zile. Apoi, out of nowhere, apare haosul. Nu stiu cand, cum si de ce, dar ma trezesc ca jumate din dulap e prin casa si nu mai am nicio farfurie de pe care sa infulec ceva. Nu e un motiv de lauda, evident, dar se intampla – de obicei, dupa cateva zile lucrate, cu seri in oras si dimineti contra cronometru. Sau atunci cand lenea gets the best of me. Azi ar fi trebuit sa fac curat. Seemed like a must in the morning. Seems like a “maybe tomorrow” acum. Simtindu-ma usor vinovata pentru dezordinea din jur, m-am apucat de citit, doar ca sa gasesc pasajul urmator. M-a amuzat coincidenta si ma simt mai bine.
“She had a collection of matchbooks from extravagant places, dropped here and there on tables in the dingy apartment she still shared with Gregg. They made it look like she lived a gay, mad life. What a typical picture for anyone from out of New York: career girl’s apartment, stockings drying over the shower rod, clothes flung helter-skelter in the rush to get to the office on time, to a date on time, a scrap of cheese and some canned orange juice in the icebox, perhaps a bottle of wine there too, wads of dust lying under the studio couch because you couldn’t clean except on weekends and sometimes not even then, and all those brightly colored matchbooks with names of well-known eating places, so that even if one managed only two good and sufficient meals a week one could still light one’s cigarettes for the rest of the week with the memory” (Rona Jaffe – The Best of Everything)
