Madalina m-a intrebat cui ii datorez pofta de citit. Prima persoana la care m-am gandit a fost bunica. Ea imi povestea cum atunci cand s-a mutat de la tara, dintr-un sat de pe langa Suceava, la Bucuresti, cu bunicul care lucra in armata, a descoperit ca-i placea sa citeasca. Avea 19 ani, cateva clase si o vecina cu o biblioteca pe care i-a citit-o din scoarta in scoarta. Cand s-a intors la Suceava cu doi plozi si serviciu la fabrica, statea noptile si sorbea carti imprumutate sau cumparate „pe sub mana”, chiar daca a doua zi o parcurgea pe jumatate adormita. Era mandra ca un medic i-a zis odata ca ar fi trebuit sa se faca avocat pentru ca avea tot timpul foarte multe argumente. Mi-a repetat si m-a convins ca trebuie sa citesti pentru a putea purta o discutie, cu oricine, pe orice tema. Ma invata in fiecare seara cate o strofa din „Luceafarul” cand aveam vreo 3-4 ani si-si amintea mai bine decat mine ce se intampla in „Ion”, desi citise romanul cu ani buni in urma, iar eu doar cu cateva saptamani inainte.

Mi-au placut intotdeauna bibliotecile, rafturile lungi cu carti mai noi sau mai vechi. Stateam ore intregi si citeam titlurile cartilor, pana ma hotaram intr-un final pe care s-o mut pe noptiera. Orice mica modificare care se producea in bibliotecile din familia mea, o observam la cateva secunde dupa ce intram in camera.

Si citesc, in unele perioade mai mult, in altele mai putin. Ca orice pofta, cea de citit variaza de la perioada la perioada si de la carte la carte. Dar nu pot fara cateva carti pe noptiera, fara una in geanta, in tren, in vacanta, pe oriunde. Rareori pierd noptile cu o carte in mana, le pot numara pe degete. Dar o carte care-mi place e cel mai bun refugiu posibil.

Si pentru ca e o leapsa, o dau mai departe tuturor celor care au chef de scris pe subiectul asta. 🙂

PS Vorbind de refugii, vreau o gradina cu soare si o umbrela mare colorata. Si o limonda cu gheata.