since u been gone

E ora 23:31. De cateva ore ascult muzica si-mi umplu ecranul cu pagini mai mult sau mai putin interesante. Mi-am propus de cateva ori sa fac ceva mai util cum ar fi orice altceva. Dar nu s-a putut. Am nevoie de orele mele in care pur si simplu ascult muzica si imi ocup campul vizual cu ceva. In alte vremuri ma uitam pe fereastra. In fine.

Si dupa cateva ore dintr-astea se deschide, magic, notepadul. Nu e o hotarare constienta. Ma trezesc cu el deschis si scriind si abia apoi realizez faptul. Fumatorii sau fostii fumatori poate recunosc sentimentul de-a se surprinde cu o tigara in mana fara sa stie cand si cum au aprins-o. Si cred ca e la fel cu multe gesturi pe care le avem in rutina. Incuiatul usii, legatul sireturilor.

Cati ma intreaba, pe mine si pe altii, de ce scriu, de ce am scris si, mai ales, de ce scriam odata mai mult, cu haz, cu ironii, cu viata, cu pofta si sarguinta zilnica? De ce viata blogul e pustiu?

Raspunsul simplu ar fi ca scrisul zilnic pe blog a facut parte dintr-un complex de evenimente si obiceiuri pe care le-am lasat, partial, in spate. Am crescut (but don’t believe everything you read), am trecut peste, ne-am schimbat, poate.

Alt raspuns, care nu e neaparat mai complicat, e ca pentru mine scrisul e o terapie. E meditatia, somnul de 8 ore, pastila, deliciul meu social acceptat. Vine si pleaca, cand am nevoie. Nu e nimic artistic, complex sau metamorfofizic. De ce nu-mi tin terapia pentru mine? O parte o tin. Iar restul, nu stiu, exista o dulceata in a sharui si-a primi un feedback. Voi de ce postati pe Facebook?

Asa se intampla. Poate in ultimii doi ani am dormit mai bine. Sau poate am sharuit atat de mult ca a trebuit sa ma retrag si sa tin lucruri si pentru mine. Poate am simtit o ruptura (trista) de Romania si de tot ce am construit acolo.

Dar sa nu ne cuprinda jalea, Cati. E soare si cald si, all in all, it was a pretty nice fairytale :). Si poate exista viata dupa apus.

Blogul: de ce?

Blogul: de ce?
Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. 😀 Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not :)).
Leapsa este dupa cum urmeaza: sa raspund la cateva intrebari despre blog. Perfect.
1. Cand ai început să scrii online?
In 2005, cand eram in Spania cu Erasmus. Am publicat un text prima data pe strabunica blogului meu, Yahoo 360, si era despre cat de frumoasa e Romania.
2. Ce te motivează să scrii pe blog?
Nevoia. Am spus-o de nenumarate ori, prin diferite posturi, de-a lungul anilor. Chiar daca scriu de 3 ori pe zi, odata pe luna sau odata pe an, nevoia de-a scrie revine indubitabil. Scriu pe blog, in jurnal sau pe pereti.
3. Cum reacţionezi la comentarii negative?
Aflu adresa comentatorului, ma duc la el acasa si-i pun o ceapa strivita in cutia postala.
4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit?
Sa ma umplu de bani din scris si sa ma plimb pe plaje exotice.
5. Ce fel de linkuri ţii în blogroll?
Prieteni, colegi/fosti colegi si bloguri care m-au impresionat in mod repetat.
6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?
E o chestie de self-development care poate fi greu redata. Trebuie incercata. Unu, scrisul e o terapie. Doi, blogul e platforma prin care impartasesti si primesti feedback. N-as spune ca m-a schimbat, dar am invatat tot felul de lectii de-a lungul anilor despre felul in care ma exprim si despre online.
7. Ce aşteptări ai în viitor de la blogul tău?
Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum. 🙂
8. Cât despre cititorii/vizitatorii acestui blog?
Echo, echo! Ma tem ca i-am cam alungat prin absenta. Nu am asteptari de la ei. Blogul meu este public si fiecare reactioneaza cum vrea. Dar inainte sa comenteze sa vada intrebarea 3.
Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. 😀 Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat. 🙂

Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. 😀 Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, de pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not :)).

Leapsa este dupa cum urmeaza: sa raspund la cateva intrebari despre blog.

1. Cand ai inceput sa scrii online?

In 2005, cand eram in Spania cu Erasmus. Am publicat un text prima data pe strabunica blogului meu, Yahoo 360, si era despre cat de frumoasa e Romania (Alanis Morissette moment).

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Nevoia. Am spus-o de nenumarate ori, prin diferite posturi, de-a lungul anilor. Chiar daca scriu de 3 ori pe zi, odata pe luna sau odata pe an, nevoia de-a scrie revine indubitabil. Scriu pe blog, in jurnal sau pe pereti.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

Aflu adresa comentatorului, ma duc la el acasa si-i pun o ceapa strivita in cutia postala.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Sa ma umplu de bani din scris si sa ma plimb pe plaje exotice.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

Prieteni, colegi/fosti colegi si bloguri care m-au impresionat in mod repetat.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

E o chestie de self-development care poate fi cu greu redata. Trebuie incercata. Unu, scrisul e o terapie. Doi, blogul e platforma prin care impartasesti si primesti feedback. N-as spune ca m-a schimbat, dar am invatat tot felul de lectii de-a lungul anilor despre felul in care ma exprim si despre online.

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum. 🙂

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Echo, echo! Ma tem ca i-am cam alungat prin absenta. Nu am asteptari de la ei. Blogul meu este public si fiecare reactioneaza cum vrea. Dar inainte sa comenteze, sa vada intrebarea 3.

Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. 😀 Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari mai aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat. 🙂

radetul nu-i ca vara


Primesc o leapsa de la Madalina prin intermediul careia aflu ca radet-ul fiecaruia e diferit. Adica discrimineaza. Cat de cald e la mine? Fiind o mare iubitoare de vara si temperaturi ridicate, canicula ma deranjeaza numai in punctele ei extreme. Needless to say, iarna e un calvar din punct de vedere climatologic. Afara nu stau prea mult, iar in casa fac si eu ce pot. Radetul meu imi da caldura si repartitoarele inregistreaza ca nebunele, dar degeba. Deci cat de cald e la mine? Nu suficient. Astept vara.
Radetul vostru cum se descurca Elfule, Catalin, Cati?

un an mai tarziu, un an mai devreme


Catalin nu ma lasa sa uit ca anul trecut (sau acum 2 ani, i’m confused), am zis pe blog ca in 2009 o sa incerc sa fac una, alta.

Deci, in 2009 trebuia:

sa fiu mai putin rautacioasa cu lumea care n-are nicio vina – accomplished! cu mentiunea ca am fost mai rautacioasa cu cei care au o vina. muhaha!
sa cheltui mai putin pe cafea, suc, tigari, sandviciuri de la tonomat si prostii din gama asta de produse – done! m-am lasat de fumat de 2 ori, deci cel putin o luna jumate n-am dat bani pe tigari; mi-am luat cafea o data pe zi, or less; m-am lasat de mancat cel putin vreo 2 luni, deci…
sa plantez macar un copac si sa incep sa reciclez – am plantat, am plantat! vreo 5 copaci, stejari parca, la Suditi. in 50 de ani ma duc sa vad rezultatul. n-am reciclat, n-am reciclat… buuu!

Si, de dragul consecventei si a lepsei data de Catalin, hai si cu „propunerile” pe 2010. Greu. Pauza. Revenit.

– sa stau cel putin 7 zile legate cu burta la soare si capul in mare 😀
– sa sar cu parasuta :mrgreen:
– to rock the hell out of 2010! 😈

survivor – eye of a tiger
…asa ceva

Ciudatenia mea inchipuita

Catalin ma provoaca la un exercitiu de egocentrism, zice el. Sa spun zece lucruri ciudate despre mine. In ziua de azi, mi se pare ca toti vrem sa fim ciudati, din dorinta de a ne rupe cumva de multime. Nu sunt ca tine, I’m a freak, I’m fucked up! No you’re not! Toti avem micile noastre ciudatenii si daca ciudateniile tale nu includ placerea de a omori capre cu toporul in noptile cu luna plina, nu esti mai ciudat decat ceilalti oameni. Imi pare rau, dar toti suntem unici, la fel ca toti ceilalti. Un articol care mi-a placut pe tema unicitatii, la Dojo.

Revenind insa la tema mea pentru acasa, trebuie sa scormonesc dupa zece mostre de ciudatenie. Greu, pentru ca eu sunt obisnuita cu mine si ce fac nu mi se pare ciudat. Logic, nu? 🙂 Bazandu-ma totusi pe reactiile altora la ce fac sau spun eu, sa zicem ca as putea face o lista cu asa-zisele „ciudatenii”.

1. Visez tot timpul si in general vise urate sau agitate. Am avut si vise premonitice, prietenii stiu mai multe. 🙂
2. Cei mai multi oameni mi se par mai scunzi decat mine. Daca n-ai cu 20 de cm deasupra capului meu, imi va fi greu sa-mi dau seama ca esti mai intalt/inalta.
3. Mananc cam orice e comestibil. Si pielita de la pui sau spuma de la lapte mi se par delicioase, nu stiu cum pot altii sa se strambe la ele! 😀 A, si pun smantana cam in orice mancare.
4. Ocolesc toate galetile goale pe o raza de 100 de metri.
5. Dorm ziua, oricand, oriunde. Noaptea stau de veghe. 😀
6. Putine lucruri ma scarbesc. Nu stiu daca e ciudat, dar am un „stomac tare” la capitolul asta. Mi s-a spus ca e ciudat. 🙂
7. Suport extrem de bine caldura. Vara, pe canicula, dorm invelita si pot sa numar pe degete datile in care „am murit de cald”.
8. Am de fapt 19 ani.
9. Sunt inconjurata de ziduri groase si alunecoase.
10. Nu mai stiu, pana mea, sunt normala! 😀

Pfff, ce greu a fost. Sa sufere si altii, ca atunci cand la interviu ti se cere sa spui trei defecte. Pasez leapsa lui Camil, lui Mircea si unui sucevean recent descoperit, Artistu.

Pentru cei care ma cunosc, am omis ceva? 😀

Lectura si pofta de ea

Madalina m-a intrebat cui ii datorez pofta de citit. Prima persoana la care m-am gandit a fost bunica. Ea imi povestea cum atunci cand s-a mutat de la tara, dintr-un sat de pe langa Suceava, la Bucuresti, cu bunicul care lucra in armata, a descoperit ca-i placea sa citeasca. Avea 19 ani, cateva clase si o vecina cu o biblioteca pe care i-a citit-o din scoarta in scoarta. Cand s-a intors la Suceava cu doi plozi si serviciu la fabrica, statea noptile si sorbea carti imprumutate sau cumparate „pe sub mana”, chiar daca a doua zi o parcurgea pe jumatate adormita. Era mandra ca un medic i-a zis odata ca ar fi trebuit sa se faca avocat pentru ca avea tot timpul foarte multe argumente. Mi-a repetat si m-a convins ca trebuie sa citesti pentru a putea purta o discutie, cu oricine, pe orice tema. Ma invata in fiecare seara cate o strofa din „Luceafarul” cand aveam vreo 3-4 ani si-si amintea mai bine decat mine ce se intampla in „Ion”, desi citise romanul cu ani buni in urma, iar eu doar cu cateva saptamani inainte.

Mi-au placut intotdeauna bibliotecile, rafturile lungi cu carti mai noi sau mai vechi. Stateam ore intregi si citeam titlurile cartilor, pana ma hotaram intr-un final pe care s-o mut pe noptiera. Orice mica modificare care se producea in bibliotecile din familia mea, o observam la cateva secunde dupa ce intram in camera.

Si citesc, in unele perioade mai mult, in altele mai putin. Ca orice pofta, cea de citit variaza de la perioada la perioada si de la carte la carte. Dar nu pot fara cateva carti pe noptiera, fara una in geanta, in tren, in vacanta, pe oriunde. Rareori pierd noptile cu o carte in mana, le pot numara pe degete. Dar o carte care-mi place e cel mai bun refugiu posibil.

Si pentru ca e o leapsa, o dau mai departe tuturor celor care au chef de scris pe subiectul asta. 🙂

PS Vorbind de refugii, vreau o gradina cu soare si o umbrela mare colorata. Si o limonda cu gheata.

Mirror mirror on the wall

Am cantat, am dansat, am sustinut concerte de succes pe scene internationale, am mers cu cartea pe cap si am evoluat de la mersul de dinozaur la printesa blonda, am plans, m-am strambat, mi-am facut gropite in obraji, m-am dat prima data cu ruj, m-am incurajat, m-am mirat, pe bune, de toate. De la cele mai reale la cele mai SF chestii.

In camera mea de acasa aveam o oglinda mare pe usa. Cat usa. Camera destul de mica, asa ca oglinzii nu-i scapa nicio miscare. Ma analizam in orice ipostaza, ma corectam, eram tot timpul constienta de orice fac. Chestia asta s-a tradus si in comportamentul meu, am realizat mai tarziu.

Cand m-am mutat la Bucuresti, am luat dupa mine o oglinda. Mare si ea. Am lipit-o de un perete si mi-am continuat show-urile in fata ei, cu mana pe post de microfon. Toate anotimpurile au trecut prin fata ei, m-a vazut in primii blugi bagati in cizme, s-a uitat cum stateam uitata pe balcon, cum invatam spaniola sau teorii de relatii internationale. De cand ma stiu, o sticla acoperita cu un strat metalic mi-a inregistrat toate miscarile. Ati inteles voi ideea.

Cu riscul de a parea narcisista, sunt dependenta de oglinda. Dar nu e narcisism, e nevoia de a pastra tot timpul controlul. Ca asa sunt eu, nu vreau in niciun moment sa pierd haturile carutei asa ca tre’ sa vad caruta tot timpul, sa ma asigur ca e ok, ca se misca normal, in parametri. Nu stiu cine a venit mai intai: controlul sau oglinda. Cred ca s-au completat reciproc de-a lungul anilor.

Dar intr-o zi, o vietate portocalie si rea cu draci s-a suit in spatele ciudateniei care se stramba la ea si a impins-o. In slow-motion, am vazut toate inregistrarilor unor ani buni prabusindu-se pe parchet. Zbaaaaam! Cioburi si o mazta speriata care vedea in ochii mei ca o voi arunca probabil pe geam, de la etajul 10.

O bucata de vreme m-am simtit ca un miop fara ochelari. Ma uitam instinctiv de 200 de ori pe zi catre bucata de perete unde fusese oglinda. Ce drama, nu? 🙂

Am descoperit repede remediul. Ca sa nu ies din casa nesincronizata, vestimentar vorbind, am inceput sa ma cocotz prin baie, cum pot, sa ma vad in picioare in oglinda aia mica si meschina. In rest, mi-am dat seama ca ma simt mult mai bine daca nu stau cu ochii pe mine tot timpul. Ca tot am primit leapsa de pe reinvented, caci asta este o leapsa, a fost un fel de… evolution :).

Matza portocalie a supravietuit furiei de atunci, insa a trebuit sa-i fac bagajele s-o trimit in nord, eventually. Mi-a stricat multe in casa, dar, all in all, a facut si un lucru bun. M-a scutit de privirea-mi neiertatoare! 😀

Later edit: Vreau sa dau mai departe catre Simona, pentru care aleg un microfon, si Angi S, pentru care aleg o manusa. Reguli: Daca esti lepsuit, inseamna ca tre’ sa scrii despre un obiect. Poti sa o faci in ce stil vrei tu amuzant/informativ, etc.

Colaj

Catalin imi da o leapsa. Trebuie sa formez un text din versurile a 10 dintre melodiile mele preferate si sa pun link spre piese. Cam asta a iesit:

The moment I wake up, before I put on my makeup
I said „What’s the problem baby?”
„That laugh, that wrinkles your nose, touches my foolish heart”
And in a chain reaction I was down and calling for a place to hide
„I can’t relate to the neverending games that you play
Maybe I’m just too demanding”
„Iar ce simti tu lasi in drum”
„This I’ve tried and now refuse
And found myself alone
I’m lovin’ angels instead

Nu stiu cum vi se pare voua, dar in capul meu are sens. 😀 Nu stiu cui sa dau mai departe, ma mai gandesc. Uau, doua propozitii care incep cu „nu stiu”. Nu stiu ce inseamna.