Sector 3 se crede New York

Si bine face. Daca am scris una neagra despre Primaria sectorului in care stau, a venit timpul sa scriu si una alba – sau pastel.

Am gasit azi in cutia postala o epistola de la stimatul R. Negoita si stimata Primarie a Sectorului 3. Cineva acolo a lucrat un pic la branding. Si miroase si a marketing. Plicul arboreaza ceea ce pare a fi un nou logo al Primariei, copie fidela a brandului I *inimioara* New York. Nu stiu ce-or intelege babutele din bloc din „I love sector 3”, dar macar avem un mesaj vizual pozitiv. (Cineva a invatat de la domnu’ Iohannis. Numa’ spun.)

sector 3

Iaca, frumos colorat, cu un soare care parjoleste niste blocuri (tot de prin New York, ca una seamana cu Empire State si alta cu ceva ce sigur n-am vazut prin Dristor). Dar e simpatic, parol ca nu sunt carcotasa! Cineva se straduieste sa faca ceva – sper doar ca nu pe bani publici foarte multi, ca atunci chiar as insista pe nitica originalitate si niste ilustratii mai de la noi din cartier.

Asa. Dar stati ca n-ati vazut scrisoarea. In patru puncte sunt descrise o serie de probleme din 2014, iar in alte 10, realizarile. Si-acu’ i-acu: 15 puncte de „Ce vom face in 2015”. Scurt si la obiect, asa cum place ochiului cititor de internet cu atentia limitata. V-am spus ca miroase a marketing.

Bordura peste copacel, dom’ primar ma anunta ca se va pastra taxa zero pentru gunoiul menajer. Nu inteleg exact cum, dar stiu ca la Suceava se plateste 60 lei/persoana/an, asa ca sunt multumita. Cica va fi wi-fi in toate parcurile din sector, se vor pune cismele in IOR ceea ce ma bucura ca pe-acolo alerg, noi locuinte sociale, noi crese, un spital, reabilitari si tot asa.

Deci se poate ca o primarie sa comunice frumos cu cetatenii. Se poate ca o administratie publica sa incerce sa fie mai user-friendly. Aplaud si sper la o continuare si perfectionare a eforturilor.

Cand primaria doarme

Update 1: Am depus sesizare la Primarie (online) si am primit mail de confirmare/inregistrare a sesizarii. Sa vedem ce urmeaza si in cat timp. 

Update 2: Pe 16 februarie, am primit raspuns la sesizare de la Directa Generala de Politie Locala Sector 3 in care se explica demersurile facute pentru rezolvarea problemei (pe care o au in atentie de doi ani). Proprietarul, Administratia Fondului Imobiliar, are un plan din 2014, pe care insa nu l-a pus in aplicare, iar Politia face presiuni in acest sens, spune, pe scurt, raspunsul.

Update 3: La doar jumate de ora dupa ce am primit mailul cu raspunsul la sesizare, am trecut pe trotuarul cu pricina si am observat ca zidul afectat a fost partial daramat si pare a fi securizat provizoriu.

Problema partial rezolvata, kudos Primariei pentru reactia prompta si informatiile detaliate oferite. 

In timp ce Primaria Sectorului 3 betoneaza tot ce prinde (parcuri, spatii verzi dintre blocuri), o casa darapanata sta sa cada peste un trotuar intens circulat de pe strada Dristorului. Si nu sta sa cada de ieri, de azi, ci de ani de zile. In ultimele luni, zidul se inclina destul de amenintator peste trecatori. Cu zapezile, ploile si alti factori corozivi din ultima vreme, echilibrul e precar.

Primaria a pus traditionalul „Atentie, cade zidul” si timp de cateva saptamani in toamna cineva venea si lipea o banda galbena de ocolire a zonei care disparea in fiecare dimineata. Cam atat a facut, desi are in administrare cladirea, iar proprietar pare a fi Primaria Generala.

Domnu’ Negoita, se aude? Se vede? Cum e posibil sa nu se faca nimic sa se asigure zona? Asteptam sa cada in cap cuiva pana ne apucam de treaba la fel cum a trebuit sa moara un copil sa se adune cainii de pe strazi?

DSC_0081

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.

Dragi fumatori…

… de pahar, de ocazie, de socializare, te tot, de 2 pachete pe zi sau care v-ati lasat dar va ard degetele dupa un chistoc.

Va rog frumos cititi cartea asta in romana sau in engleza (sau in ce limba vreti voi, dar cititi-o). Se citeste repede, nu dureaza mai mult de 2-3 ore si nu trebuie sa va lasati de fumat.

Daca ati citit-o „dar n-a mers”, mai cititi-o o data. Daca nu merge, hai sa stam in cap si sa ne rugam cu totii pentru un aer mai curat. Pentru ca eu, una, m-am saturat sa fiu, uneori, obligata sa inhalez fumul altora (cand aleg sa-l suport e ok, cand mi se impune, nu e ok) si m-am saturat si de stigmatul de a spune ceva despre asta.

Multumesc.

a cup of iced magic mocha

Si, cum a fost?

Frumos.

Ce ti-a placut cel mai mult?

Nu stiu.

(ok, trebuie sa-mi fi placut ceva cel mai mult)

Cred ca au fost cladirile. Tot peisajul urban. E impresionant.

(atat poti?)

Si zonele hip din Manhattan, SoHo, Greenwich Village. Pline de baruri, cu cladirile alea dragute cu scari de incendiu pe-afara pe care le vezi in toate sitcomurile.

New York-ul e ciudat de familiar. Si nu pentru ca l-am mai vazut odata, ci pentru ca l-am vazut de mii de ori la televizor, in filme, in imagini de umplutura care ruleaza aproape subliminal printre actiune, scene de umor sau amor, prin reality show-uri si jurnale de stiri.

Cum sa nu-ti placa un oras in care te simti ca acasa, casa ta din televizor? Un oras care te domina cu umbre lunguiete si-o urzeala haotica de beton si lumini. Mirosul de hot dog, aerul conditionat care te ingheata dincolo de orice usa, alergatorii care se intrec in numar si trasee numai cu taxiurile galbene, si probabil castiga. Oamenii prietenosi, parcurile cu sunete de saxofon.

E o lume ca oricare alta. Mi-am invatat deja lectia ca a fi vizitator intr-un loc e total diferit de a trai in acelasi loc. Mirajul unei vizite, cand vezi tot ce e mai frumos si mananci unde e mai bun, nu e acelasi lucru cu viata de zi cu zi. Poleiala Manhattanului tine pana la poduri. Dincolo, sunt zone industriale, blocuri gri si sarace, case darapanate si multe, multe depozite de self-storage. Ba chair si-n Manhattan. Din cladiri coboara oameni la costum la 9, 10 seara. Da, si ei lucreaza mult. Dar au salariu mai bun, o viata mai frumoasa. Au? Nu stiu. Poate.

Am alergat in Central Park. Am gasit un lac si m-am simtit c-an IOR. Un pic, nu chiar. Am fost la Comedy Cellar, pe care l-am recunoscut din multe filmulete cu comedieni. Peretele de caramida, scena mica. Am baut cafea buna de la Starbucks si de la un „little French place around the corner, it’s pretty good”. Am fost Liz Lemon prin Rockefeller Center, Rose cand vede Statuia Libertatii prin ploaie si descopera colierul in buzunar, Seinfeld in drum spre Coney Island.

A fost ca un vis complicat, pe alt fus orar. E un oras ca-n cantece, e un miraj si-o realitate. As vrea sa-l mai vad, din cand in cand, si-as vrea sa mai vad din America. Pentru ca e familiara si fascinanta, ca-ntr-un cliseu care se potriveste.

The big 3

Mergeam cu tramvaiul prin Berlin, printre sirurile de gradini comune din Pankow, ascultam ceva, nu stiu ce, cand m-a lovit gandu’ ca vantu’: „Nu o sa mai am douazeci de ani”. Asta a fost acum un an, pe vremea cand scriam la dizertatii si ma jucam cu Oskar, cel mai cuminte motan, si beam Berliner Kindl pe Tempelhof la apus. Pe vremea cand implineam 29 de ani. Dar gandul ala m-a lovit asa de tare, atunci, pe loc, ca era sa cad de pe scaun. Era creierul meu care realiza o schimbare si incepea sa se obisnuiasca cu ea.

Cat de schimbare e schimbarea?

E si nu e. Nu e pentru ca 30 e o zi peste 29. Pentru ca anii si lunile si minutele sunt insiruiri oarecum subiective de perioade de timp, care ne ajuta sa ne orientam, dar care nu exista, de fapt. Pentru ca poti trai 20 de ani fericiti si 100 nefericiti sau invers. Pentru ca, nu-i asa, conteaza cum te simti si nu cati ani ai (ce cliseu minunat). Nu e pentru ca viata ar trebui sa fie un continuu strabatut de fiecare in ritmul lui, dupa coerenta sau incoerenta povestii personale, nu dupa cum bate orologiul sau gura lumii.

E pentru ca e un reminder, discret (sau mai putin discret, vezi gand lovit cap cazut scaun), ca una si ca alta. Ca, una, nu toate lucrurile vin de la sine. Ca, alta, te schimbi. E pentru ca, in cuvintele memorabile ale unui coleg, „Oamenii de 30 de ani sunt… altfel”. Pentru ca programarea ceasului biologic inca n-are aplicatie de smartphone. Si mai e pen’ ca, oricat te-ai chinui, nu-i poti explica cuiva ca „O sa vezi tu” fara sa pari, sa zicem, matur.

Dincolo de toate astea, e un moment bun sa te gandesti la ce-ai facut si la ce vrei sa mai faci. Asa, lejer, ca si cum nu ti-ar pasa, ca si cum te-ai intoarce spre cort dupa o baie la stuf la rasarit, razand si molfaind cu o pofta divina dintr-o saorma.

shonda e de vina

Conduceam pe Bulevardul Unirii, era seara, ar fi putut foarte bine sa ploua. Cateva masini in fata la semafor, a-ntaia, a treia, de la radio razbate „If lay here, if I just lay here, would you lie away with me and”. Dau mai tare si accelerez, ca-n filme. Stateam intinse pe-un pat strain, la radio incepe. „Auzi, ce sezon din Grey se termina cu piesa asta?”. „Parca trei, cand moare ala si e Izzie in rochie”. „Nu a fost atunci cand moare 007?”. „Parca nu. Nu mai stiu”. Parcam masina in rond la Alba Iulia, suna telefonul, „A, tu esti?”. Puneam serialul pe pauza si ma gandeam c-as avea chef sa ascult. „We’ll do it all, everything, on our own”. Era in sezonul doi, la sfarsit, cand Alex ii spune lui Izzie ca Danny is not Danny anymore. Si-ntr-un final de seara, ma minunam ce clip prost are, ce piesa cheesy ascult de o ora si ce pacat c-am pierdut o poveste. Ma rog, a doua, a patra.

Herengracht 410

Cand Katarina mi-a spus ca nu a vazut toate camerele, nu am inteles. Cum adica, ai fost acolo si ai vazut doar holul si bucataria? Da, e mare, nu-ti dai seama unde e ce.

 

Casa de la Herengracht 410, unde am stat un an si-un pic, are cinci etaje, cu cate cel putin zece camere pe etaj. Cladirea face parte din portiunea de Amsterdam unde isi construiau locuinte bogatanii secolelor 17-18. Este in buricul buricului targului, daca targul ar avea un buric cu buric. Casele au o usa mare pe care sa intre stapanii si o usa mica, dedesubt, pe care sa intre servitorii; cu gradini spatioase care au, la randul lor, niste case mai mici in ele – folosite pentru te miri ce; cu multe usi si gauri pentru soricei, cu urme ale diversilor locatari si nenumaratelor scopuri in care au fost folosite de-a lungul a sute de ani.

Casa de la 410 a fost, printre aletele, banca. La subsol este un seif imens, actualmente plin de cabluri prafuite si routere abandonate de la o firma de jocuri video care si-a facut veacul pe-acolo, nu cu mult inaintea noastra. Seiful, cu o usa greu de urnit si roata cum numai prin filme vezi, e inconjurat de un tunel ingust plin de panze de paianjen, cu oglinzi plasate strategic la colturi. Pe peretele de langa usa seifului, sta arsa de timp o depesa de prin 1800 toamna, semnata de ministrul olandez al finantelor. Poate o fi semnatura sau poate o fi anul, dar se pare ca nimeni, niciodata, nu a indraznit sa incerce o dezlipire a acelei hartii.

Etajul 1 este cel mai aratos si locul unde agentul imobiliar ii invarte cel mai mult pe posibilii clienti. Camera din mijloc e impresionanta. Daca scoti canapeaua rufoasa a Katarinei, masuta de 5 euro de la IKEA cu cursuri imprastiate pe ea si parfumul Miss Dior de pe semineu, ramai cu un muzeu – pereti tapitati cu catifea rosie, oglinzi imense cu rame aurii si un candelabru maiestuos la vremea lui. Ferestrele pana in tavan au o priveliste romantica spre gradina si sirul de case simpatice de dincolo. Tot la etajul 1 sunt si alte camere tapitate, cu mochete relativ noi si tot felul de cabinete si rafturi misterioase prin pereti (pe care fiecare le-a deschis cu speranta secreta ca va descoperi o mica avere).

Liftul mic de pe hol te invita sa nu-l incerci, pentru ca s-ar putea sa mori. O banda scotch neconvingatoare, de pe vremea primei noastre petreceri in casa, sugereaza ca usile, dealtfel functionale, trebuie sa ramana inchise. Exista doua randuri de scari. De obicei, duceam oaspetii pe una si ii aduceam pe cealalta – fapt ce rezulta intr-un invariabil „Now I’m lost” si un amuzament pe seama gazdelor. „I was lost the first few times too”.

In prima noapte, cand am inchis ochii am vazut o fetita bruneta in rochita alba in camera cu oglinzi. Am alungat-o semi-amuzata din cap. Vazusem prea multe filme la viata mea. Era o liniste incredibila. Ferestrele dadeau in gradina si singurul zgomot care razbatea uneori era cel al unui tramvai, in departare. La aproape un an dupa, printre niste glume, l-am auzit pe unul dintre colegii de casa spunand ceva de o fetita. Era sa cad de pe scaun. „How does she look like?”. „She has black hair”. L-am oprit si n-am mai vrut sa aud.

Asta e tot. Nu urmeaza niciun mister sau poveste horror. Au aparut, in schimb, soriceii. Amsterdamul este un oras infestat. La McDonald’s, in cantina de la facultate, in apartamente, sunt peste tot. Iar intr-o casa imensa, care nu a fost renovata de multi ani, sunt crapaturi si gauri la fiecare colt. Intr-o zi de primavara, soarecii au luat-o razna. Timp de cateva saptamani au fost peste tot. In camere, in bucatarie pe sub suportul de vase si odata chiar si in tigaia in care planuiam sa-mi fac o omleta.

Etajele 2, 3, 4, 5 sunt o insiruire monotona de spatii in semi-paragina, care au fost compartimentate in fel si chip de diversii ocupanti. Ferestre rotunde, ferestre patrate, scari in spirala si drepte, toalete din secolul locomotivei cu abur si bucatarii corporatiste, toate convietuiesc intr-un amalgam confuz de spatiu si timp. Cele mai multe cladiri de pe canalul Herengracht, altadata cuibul cremei orasului, sunt azi spatii de birouri. Si cum criza a ajuns peste tot, firmele s-au mutat spre periferia orasului, in cladiri noi cu chirii mult mai mici, iar case precum a noastra stateau goale, aspeptand un chirias sau cumparator. Noi eram niste trecatori, studenti care poposesc in astfel de locuri pentru chirii modeste, petreceri grandioase si povesti cu soricei. In schimbul acestor avantaje nepretuite la varste fragede, studentii sunt, in fata legii, un fel de gardieni ai cladirilor impotriva celor care ar putea intra cu forta in ele. Si le mai si scutura de praf, mai ales in preajma vizitelor imobiliare.

Intr-o astfel de cladire, nu te poti simti in siguranta. Daca auzi un zgomot, de unde (si cu ce curaj?) incepi sa cauti? Am invatat sa dorm iepureste, fara sa-mi fi propus asta. Am reusit sa mobilez spatii imense cu mobila putina si sa am stomacul sa alung sorecul din tigaie, s-o spal bine si sa-mi fac de mancare. „So, do you like living here?”. „It’s definitely interesting, but I wouldn’t do it again”. Exact asta era si sentimentul meu. Katarina a plecat prima si a lasat locul unui portughez enervant ca pasajul Obor blocat cu masini, atunci cand esti in intarziere. Am incercat sa ma mut de cateva ori, dar sa-ti cauti o camera in Amsterdam este un cosmar – chirii exagerate pentru spatii minuscule, pentru care concurenta e oricum acerba.

Iar in zilele cand gradina era inundata de soare, de Ziua Reginei cand ne urcam pe acoperis si vedeam tot orasul portocaliu, de fiecare data cand nici macar de bicicleta nu aveam nevoie sa ajung oriunde, atunci nici chef sa ma mut nu mai aveam. Casa era inima inimii Amsterdamului, din toate punctele de vedere.

Cand am aflat ca au vandut cladirea si ca trebuie sa ne mutam, am stiut ca nu o sa-mi mai caut alt loc in Amsterdam. Toti care stateau in casa in momentul ala si cei care plecasera de-a lungul anului s-au mutat nu numai de-acolo, ci si definitiv din Olanda. De fapt, mai toti colegii mei de la master, inclusiv multi olandezi, au cautat orizonturi mai insorite. Nu stiu cum se face ca un oras atat de frumos are atat de putin lipici.

Acum un an, pe vremea asta, scoteam ultimii saci de gunoi in fata casei, ma certam cu portughezul care fusese prea lenes sa scape de mobila la timp si riscam sa ne pierdem garantia si-mi mutam cele trei valize tot mai aproape de usa. Venisem sa raman, dar nici ca puteam avea mai mult chef sa plec.

Am incalecat pe-o sa (de bicicleta) si v-am spus o poveste.