SabinaLand

Stau cocotata in varful patului cu o scrumiera, laptopul incins si fara cafea. Cafeaua e bauta nu de mult, in consecinta somnul vine mai greu. Nu e acelasi pat, nu e aceeasi scrumiera. Canapeaua dubla s-a transformat intr-o saltea pe-un cadru simplu si usor. Scrumiera de sticla s-a transformat intr-una din inox, iar pozele pe care le-am luat acu’ vreun an de la Suceava si-au gasit in sfarsit loc pe-un perete. Acum o saptamana, pe vremea asta, stateam cu picioarele urcate pe birou, cu inima in gat si tot fara somn. Mi-a luat cateva zile, dar camera de 12 metri patrati s-a transformat pana la urma intr-un loc confortabil. Intr-un loc aranjat de mine. Putin rearanjat de mobila, noroc ca e usoara, o lumanare zen pe geam, cerceii insirati pe esarfa dedicata, ce altceva? Bicicleta din parcare, cana in dungi colorate, efarsa-covor in, guess what?, dungi colorate, cateva carti, doua parfumuri, o oglinda si-o enumerare care denota lipsa de creativitate lirica . Ma ascund de vantul taios dupa perdele si-mi zic ‘hai, ai alergat un semi-maraton’ cand ma dor muschii picioarelor de la pedalat. Cat o sa mai tina treaba asta cu semi-maratonul? Tre’ sa ma apuc iar de alergat. Imi beam cafeaua intr-o dimineata si am observat in copacul din fata geamului doua pasari verzi. Exotica treaba, ce-o fi? Asa ca am cautat “green birds Amsterdam”. Sunt o specie de papagali care s-a adaptat in mod ciudat la clima rece de pe-aici. Si-ntro alta dimineata m-am trezit si mi-am dat seama ca e liniste. Geamurile mele dau intr-o curte interioara cu alei, verdeata (mai la primavara) si biciclete. Nu intr-o strada aglomerata. Mi-a placut realizarea asta. Sunt ani buni de cand n-am avut liniste in fata geamului. Na, ca tocmai s-a auzit ceva. Ceasul unei mici catedrale (contradictie in termeni?) din apropiere a batut ora 2. Catedrala e vizavi de-un supermarket. Am intrat intr-o zi in supermarket, am pus cateva chestii in cos si-am ajuns la casa. Cand sa platesc, mi-am dat seama ca n-aveam bani la mine. Iesisem doar sa ma bucur putin de bicicleta. Mi-am cerut scuze putin speriata. Domnisoara mi-a zambit pasnic. ‘It’s ok, don’t worry’.

Stau la birou cu o fiola si vreo 3 pachete de tigari in jur. Un telefon care nu mai suna si oricum o lipsa de chef. Ba nu, o agitatie, o emotie, o asteptare. Tot ce fac zilele astea este o pregatire si o asteptare. Tot ce fac e temporar. Jobul nu face parte din niciun fel de cariera, serile pe care le pierd prin oras sau prin vecini sunt frumoase, dar sunt suspendate. La inceputul anului imi propuneam sa sar cu parasuta. N-am sarit fizic vorbind, dar simt ca si cum as fi facut un salt cu parasuta. N-am ascultat radio la casti de ani de zile. N-am rabdare sa caut muzica la mine pe calculator. Ma multumeste Ratatatul care a inceput acum la Guerrilla. Si Skunk Anansieul di-nainte. Adica n-am sarit inca. Sau poate sunt cu un picior afara din avion. Da, asa e cel mai bine zis. Vremea arata bine. Nori? Nu stiu. Norii sunt frumosi. Ploaia e frumoasa. Ceata imi place de ceva timp. Era o zi de iulie. Iulie? Parca. Sau iunie. Am iesit nervoasa din birou, cu pachetul de tigari intr-un buzunar si cu degetul pe tasta “dial”. “Alo? Eu plec.” Un fel de “Gata, imi vand casetofonul”. Nu mai stiu ce se intamplase exact in ziua aia. Nu mai stiu ce a umplut paharul. Mai avusesem ganduri dintr-astea cu un an inainte. Acum totul parea tangibil. N-am stat foarte mult sa caut si sa ma interesez, ca altadata. Am gasit, am trimis. M-am urcat in avion inainte sa se opreasca asteptarea. Aseara ascultam o piesa in romana. Si cuvintele in romana imi creau asa… o nostalgie, ca si cum as fi fost singura intr-un loc si numai eu le intelegam, cine altcineva o sa mai inteleaga? Apoi mi-am amintit de un par blond si o zi in parc si mi-a trecut. Cuvintele sunt prea putin. De cuvinte treci cu o privire. Am inceput sa scriu textul asta de multe ori. Probabil o sa-l mai scriu de cateva ori. Ce nu vreau sa zic? Ce vreau sa zic? Ma joc de-a v-ati ascunselea cu mine si cu voi. In avion. Si nu pot sa inchei. Nu ma multumeste. Are you gonna be my girl? )

Zilele trec (ha!) si eu tot incep texte pe care nu le public. Petrec ore uitandu-ma in gol, iar aici golul se defineste prin Facebook. Nu stiu unde sa ma pozitionez exact. Ma plictisesc, ma agit. Ti-ai luat bilet de avion? Cu asigurarea cum faci? Ar trebui sa mai deschid Rosetta Stone. Am inceput vreo 3 carti, la filme ma uit sacadat. Mai dau un telefon, mai fac o noapte alba. Dintr-astea. Pregatiri. 6 saptamani si jumatate. Cand momentul se apropie entuziasmul initial devine un fel de emotie, o semi-frica, o semi-intrebare, o semi-certitudine. Mi-e sete si mi s-a terminat apa.

Am vorbit in seara asta cu Leti despre ce credeam noi la 18 ani ca vom face la 26. Nicio legatura intre planurile de atunci si realitatea de acum. Daca mi-ai fi zis atunci ca la 26 de ani imi voi abandona jobul si voi incerca s-o iau de la inceput in alta parte, daca mi-ai fi zis ca la 26 de ani nu voi avea o relatie de cel putin 2-3 ani care se indreapta rapid spre casatorie si copii, as fi fost trista. As fi vazut ca inutile toate joburile, relatiile si tot ce as fi facut. De asta nu trebuie sa-ti vezi viitorul. Tot ce faci are un sens, e o piesa de puzzle, fara toate lucrurile pe care le-am facut de cand aveam 18 ani si pana acum, fara toti oamenii pe care i-am cunoscut, nu as fi fost ce sunt acum (dar ce as fi fost?). Si nu as fi ajuns in punctul asta. And it’s been one hell of a ride so far. Si ne-am mai amintit si de familia Dristor. Pentru ca am devenit un fel de familie in cei 4 1/2 ani in care am stat bot in bot aici. Milioane de iesiri, milioane de seri impartite, tone de bere, milioane de rasete, zeci de plansete. Nu pot exprima in cuvinte cat de recunoscatoare sunt sa am prietenii pe care-i am. Sunt nostalgica in seara asta. But in a good way. Ma duc sa joc un poker peste drum. I’m gonna miss Dristor.

Stau cocotata in varful patului cu o cafea si-o scurmiera. Las radio-ul sa-mi umple gandurile si ma simt usor vinovata pentru lenea din saptamana care a trecut. Din cand in cand ma mai uit pe calendarul de pe desktop. 1, 2, 3, 4… 5 saptamani, more or less. Imi place la nebunie soarele de azi, soare de duminica. Pacat ca peste vreo 2 ore deja se duce dupa blocuri. Maine vine Adina cu aer de Germania in bagaje. Mai stii, tu, cand stateam noi doua acum un an pe plaja pustie din Vama, invelite in cate-un sac de dormit, si vorbeam de plecat?

2011! Tot in varful patului sunt. Tot cu o cafea si o scrumiera. Ma uit la calendar si incerc sa ma organizez putin. Farewell party, un drum la Suceava, curatenie, bagaje, plati, anulat abonamente. 3 saptamani jumate. O sa treaca in a heartbit.  2011 a inceput cu soare.

Getting anxious.

Al treilea drum la casa de asigurari de sanatate. ‘Buna ziua, vreau sa platesc asigurarea pe ultimele luni, vreau sa obtin cardul european de sanatate.’ ‘Buletinul’. ‘Buletinul’. ‘Pai mai aveti nevoie de niste acte.’ ‘Stiu’, zic, pentru ca fusesem deja si intrebasem. ‘Am copie dupa cartea de munca si copie dupa buletin’. ‘Aham. Nu. Va mai trebuie niste acte.’ ‘??’ ‘(tanti insira vreo 10 acte de la Fisc si mama lor din care nu inteleg nimic)’. Ii intind copia dupa cartea de munca. Se uita. Se uita. ‘Stati un pic. N-aveti nevoie de alea.’ ‘Aham’. ‘Trebuie sa platiti din octombrie 2010 pana in ianuarie, acum, si mai trebuie sa platiti pana in 2007′. ‘Ce?’, zic. ‘Am fost studenta pana in 2007′. ‘Pana in ce luna?’. ‘Iunie’. ‘Atunci trebuie sa platiti iulie, august…, da’ e mai scump din 2007′. ‘Pai am intrat la master in septembrie.’ ‘Imi aduceti copie dupa diploma de licenta si dupa diploma de master’. ‘Boooon’. ‘O sa trebuiasca sa platiti si ceva in avans. Vreo 6 luni’. ‘Cat vine in total?’. ‘Vreo 4 milioane’. ‘Boooon’. Plec. Ajung acasa. ‘Alo, FJSC. Am nevoie de o dovada ca am fost la master intre 2007 si 2009 la dv’. (pen’ ca n-am diploma pen’ ca m-au enervat si n-am avut chef de dizertatie) ‘Platiti 25 de ron in contul facultatii si in termen de 10 zile primiti situatia scolara’. ‘10 zile?? Mai repede nu se poate? O adeverinta sau ceva, nu-mi trebuie decat o dovada ca am fost la master’. ‘Nu se poate. La revedere’. Calcul: 4 ianuarie+10 zile=14 ianuarie+14 zile=28 ianuarie. Prea tarziu. Prea tarziu, pentru ca primele 2 dati cand am fost la casa de asigurari, in decembrie, nu mi-au putut zice ce mi-au zis azi. Si asa am un sentiment ca la a 4-a vizita o sa am nevoie de ceva in plus… Later edit: N-am facut a 4-a vizita. Cu aceeasi bani, in 3 minute, mi-am facut o asigurare similara, pe net, la o firma din Olanda. Muuult mai elegant.

2 saptamani. Langa perete troneaza 3 cutii de Star Foods, dulapurile asteapta sa fie golite, in bucatarie e haos, al doilea 3 in 1 e pe terminate si eu nu prea realizez ce se intampla, in timp ce zilele imi fug de sub picioare. Ma duc sa-mi iau valiza.

Am golit raftul de deasupra biroului. Dictionare, agende, cduri, analize, retete. Am salvat unele, am aruncat multe. In dreapta stau lipite o vedere cu Amsterdam, veche de vreo 4 ani, si langa ea bilete la Muse, Arctic Monkeys si U2. Unde e tabloul cu New York? Aveam un tablou cu New York, pe care l-a spart matza. Tre sa fie in dulap. Cata hartogaraie am de sortat! Stranut de la praf. In boxe urla Duffy.

S-a intamplat si farewell party-ul. Thanks everybody for coming! Biutiful pipal . Back to packing.

Less then a week now. Am dus masina la Suceava. Ce ciudat e sa ma uit pe geam si sa nu mai caut din priviri o pata rosie, undeva in parcare! Mi-am facut obiceiul sa ma uit din cand in cand pe geam dupa masina. “A, e ok, n-a plecat nicaieri”. Cand se mai auzea vreo frana si vreo bufnitura (and there’s plenty of that on my street) saream ca arsa sa vad daca nu mi-a ranit cineva Ciresica. Ciresica e acu’ in parcare pe Lalelelor, cu muzica de mers in Vama in torpedou. Ne vedem la vara, honey bunny!
Si mi-am inghesuit biblioteca de la Bucuresti langa biblioteca pre-facultate. Doua ere s-au unit lasand loc uneia noi. Haha, is nevorbita dupa drumul cu trenul. In ultimele nopti nu pot adormi decat pe Big Bang Theory. Am gasit tabloul cu New York, l-am pus in bagaj si l-am carat pana la Suceava. L-am scos din bagaj, m-am uitat la el, m-a teleportat in Central Park, si m-a convins sa-l iau cu mine.

4 zile. Mi-am recitit textul despre Amsterdam la cafea. L-am scris in martie, fara vreo idee de ce-o sa urmeze cateva luni mai tarziu. Mihaela mi-a zis atunci ca-i place ce-am scris si ca ea simte la fel. Si ca vrea sa plece la Amsterdam. Eu statusem intr-o zi cu Leti pe net si ne-am uitat dupa mastere. Gasisem unul la Universitatea din Amsterdam, un master de comunicare, dar n-am facut nimic. Aflu dupa ceva timp ca Mihaela pleaca la Amsterdam. Ma incearca o usoara invidie si mi se aprind niste beculete. Doua, trei luni mai tarziu se aprind sirenele. Acum ar trebui sa fac curat, sa termin bagajele, sa arunc sacii care stau la usa de cateva zile. Mi-e lene. Ascult Jamrock pe repeat si ma imaginez in noua mea camera. Dupa Bruxelles, credeam ca ma las de schimbat locatii for good. Apparently, e un microb care nu moare cu una, cu doua. Microbul de a incerca lumi noi.

Pffff, greu. Am emotii. Is agitata. Ma tot uit la mormanul de haine. O lista lunga de “to do” troneaza langa laptop.

2 zile. 1 jumate, ceva pe-acolo. Mi-am dizlocat o unghie spaland faianta si am inceput sa tai chestii de pe lista “to do”. La radio e “Fascination” si parca imi da ceva energie. In bagaje e in continuare haos. Poate ar ajuta less writing and more moving around .

Am niste emotii… De ce am emotii? Daca n-ar fi, nu s-ar mai povesti .

10 ore. Bagajele-s facute, a si crapat o valiza de atat stres al stapanei ), dar situatia s-a rezolvat cand prietenii sunt aproape si au idei geniale . Leti mi-a postat pe wall “Farewell to the fairground” si Ioana “Vacaciones”, ramasita de pe vremea cand am stat un an in Spania. As posta si eu ceva. Poate textul asta inceput prin noiembrie. Sa-l public, sa nu-l public? Habar n-am ce ma asteapta. Ma asteapta o scoala (Adina, ieri: “Mai stii ca ai zis ca nu te-ai mai intoarce la scoala?”), pe langa scoala cautare, work, work, work, pe langa astea, oameni noi, muuuulti oameni noi, vechi prieteni, putini dar foarte dragi, (intr-o) apa, biciclete, provocari, o camera de 12 metri patrati, si vesnica intrecere cu mine which I adore.
Am recitit tot. Pe shuffle a venit Sigur Ros si a durat fix cat am citit toata polologhia. Sigur Ros sa fie. Nu merge Sigur Ros. Refuz sa las winampul sa decida. Si pen’ ca nu merge embedul, link.
N-am stiut cum sa incep, dar nici cum sa inchei nu stiu. “Keep on running, keep keep on running..” V-am mai zis ca am emotii?

9 ore. love me two times, i’m goin’ away

3 ore. On the highway
On the freeway
In the airport
In the airplane
In the airtrain

bai bai bai, stati putin, au trecut doua luni de cand n-am mai scris p-aici. acum vreo cateva zile vroiam sa scriu ceva, nu mai stiu ce, ba stiu, nu conteaza. aveam nevoie sa citesc ceva ce scrisesem la inceputul anului. am deschis blogul. murise mititelul. era verde. si avea anunturi deocheata. pac pac, s-a rezolvat acum. am citit ce voiam sa citesc. eu rad uneori la glumele mele, mi se par bune. adica am ras la un post mai vechi. am ras in cap, ca atunci cand faci emoticonul rofl dar tu de fapt doar zambesti usor si neobservabil. mi-am zis ‘hai ca esti simpatica’. haha. acum voi incheia aceasta proba de microfon. inca functioneaza, scena e la locul ei, publicul habar n-am, dar voi mai scrie. la un moment dat, din cand in cand, nu stiu.

Coldplay songs have a way of showing up whenever you forget that there are still emotions somewhere out there.

Am scris/citit nește chestii in engleza zilele astea si-mi tot vine sa ma exprim pe limba lui Shakespeare. Ma rog. Dar revenind la Coldplay. Ascultam Coldplay demuuuult, acum mai apare prin playlist doar cand e pe shuffle. Dar piesele lor apar si prin lume, prin locuri, incep la radio, la o terasa, intr-o masina, intr-un film. Rasar de dupa difuzoare si am un moment, o secunda, doua, trei, in care realizez ce se aude si ma rup putin de lume. Imi amintesc nu de ceva sau cineva anume. Imi amintesc de sentimente, de emotii, de melancolii dulci-amarui, de all the cheesiness and mushiness in the world (v-am spus eu). Nu le constientizez, nu le gandesc, ci le simt asa, usor, invaluindu-ma, batand la usile timpanelor si apoi dispar. Fix ca o boare. Sau ca atunci cand iei prima gura de cafea dimineata si te trezesti putin. Apoi uiti c-ai luat gura de cafea si te ia somnul la loc.

Nu mai stiu ce Coldplay a inceput acum cateva minute la radio, dar s-a terminat pana sa ajung la mijlocul paragrafului. Nu conteaza ce piesa e sau cat de tare se aude. Senzatia e aceeasi. As alege o piesa s-o pun la final, dar nu stiu pe care s-o aleg. Frumusetea lor sta in intamplare.

Radioul canta pe tema “summer”, ceea ce se potriveste cu toamna de afara. Azi a fost o zi intunecata. Ceata, ploaie, frig, stiu, am colindat tara de la nord-est pan’ la Bucharest. Ar fi putut fi ultimul weekend la mare. Anul trecut, pe vremea asta, cantam evergreenuri marca Iris la Stuf. Anul asta, pe vremea asta, aleg sa nu vad marea intunecata si infrigurata. Raman cu rasariturile de iulie, cu aburii care ies din piele pe un Placebo care merge uns la 5.45, pe ultima bere care are parte de-o plimbare pe plaja si ramane abandonata langa cort. Ati inteles voi, raman cu vara calda, sufocanta, cu picioarele goale si toate alea. E de bine cu toamna asta. Chiar o asteptam. Ma ajuta sa ma concentrez.

Ia ziceti, v-a cam catranit toamna asta timpurie, no? Mai bine inchideti ochii si respirati pe piesa asta. La mine merge.

Vazui Despicable me, un film de animatie foarte simpatic, poate cel mai simpatic din ultima vreme lunga. Are umor (dintr-ala la care razi), fraze memorabile, personaje foarte reusite, iar vocea personajului principal, the cynic heartless evil guy turned into the sweetest dad muhaha, ii apartine lui Steve Carell. Ce vreti mai mult?

Cu ocazia lui Despicable me, am vazut prima data in viata mea, si va asigur ca a fost o experienta naucitoate, reclame 3D la telenovele. Una made in Romania cu tigani (Mostenirea? sau cum s-o chema) si inca una cu o araboaica agitand misterioasa un cutit deasupra unui baldachin in cate un el si-o ea se… iubesc. Numai Acaaaasaaa. Vorba aia, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni.

…in acest timp, cerceii se coc pe ritmuri de Rodrigo y Gabriela (via radio paradise).

Am inceput sa scriu de mai multe, de haosul legislativ, de plecat, de lasitate si usi inchise, de scari si iesiri. Au facut-o altii mai bine, nu e blog care sa nu rasufle, pufneasca, tranteasca… bine, nu toate, dar multe, prea multe, semn ca nervii au ajuns intinsi rau de tot. Pentru ca acum nu-i mai criticam pentru ce le fac altora. Acum ne fac noua, ne lovesc din toate partile. Ne lovesc pe toti pentru ca noi suntem mici si agitati si ei sunt mari si nu le pasa. Na, uite tocmai asta vroiam sa evit, s-o iau langa-talanga pe drumul nervilor si criticilor si toate astea. Nu ca nu le-as simti, vreau nu vreau, every fucking day, dar nu si aici, in randurile mele. Ceea ce trebuia sa fie o deschidere de 2-3 cuvinte s-a transformat, iata, intr-un paragraf lung si angoasat. Dar de data asta nu-l mai sterg, desi poate e mai putin coerent decat ce incepusem si stersesem inainte. Nu-l sterg pentru ca, asta e, asta simt, o mare dezamagire. Pentru ca am fost naiva si inocenta, pentru ca am avut de cateva ori ocazia sa raman in alta tara, odata chiar cu un job cat se poate de bun, dar am zis: Nu. 1, pentru ca mi se parea ca nu e tocmai ce mi se potrivea. 2, pentru ca vroiam acasa, pentru ca acasa nu e la fel de roz, dar se poate razbate. Nu trebuie decat sa depun ceva mai mult efort, dar ce conteaza? Nu duc lipsa de entuziasm, o sa iasa. Si iata ce rasplata am primit pentru entuziasmul meu, pentru munca de cativa ani, pentru seri, weekenduri si sarbatori sacrificate. Ca mi-au luat din bani? Ca ma pun sa umblu pe la nu stiu cate ghisee? Nu, nu e asta pedeapsa pe care am primit-o. Pedeapsa adevarata si cea care conteaza este ca nu mai vad luminita, ca nu stiu cand si cum va fi mai bine, ca nu mai vad de ce m-as mai entuziasma, ca vad frustrare, dezamagire si disperare in jurul meu, ca am un nod de nervi in stomac care nu se mai dezleaga. Reusesc sa ma calmez si sa ma distantez si atunci pac!, mai vine un upercut.

Eu de fapt incepusem sa scriu despre poezie. Planuiam sa zic ca uite, pe mine nu m-a prea vrajit poezia niciodata, dar ca am totusi o poezie preferata, dintr-o carte preferata, si vreau s-o impartasesc cu voi.

Trepte

Cum tot ce-i tanar si-nflorit apune
Imbatranind, asisderea oricare
Virtute, varsta sau intelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricand rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire.
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
In orice inceput e-o vraja peste fire
Ne apara si sa traim ne-ajuta.

Un spatiu sa schimbam cu celelalte
Si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh in lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi in vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina.
Si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi in fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace…
Hai, inima, la drum si fii voioasa!

(Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse)

Si dupa ce scriam poezia asta vroiam sa spun: sa uitam putin de clipa asta, de ziua asta, de anul asta, de tot ce se intampla urat in jur acum. Sa nu uitam ca exista o imagine de ansamblu, mai mare decat noi, in care nervii de azi se pierd fara urma. O imagine a unui univers sau a unei vieti. Cum va place sa priviti. Si-mi imaginez ca sunt intr-o naveta spatiala, si rasuflu adanc, si ma departez usor de calculator, de cladire si de lume. Trebuie ca-n spatiu e liniste acum. Oceanele si continentele sunt acolo unde sunt in fiecare zi, stelele par nemiscate si nicio misca nu se frunza.

Nu merita Hesse pus laolalta cu nervii. Merita pus laolalta cu pacea, seninatatea, pentru ca, mai mult decat orice, mie mi-a inspirat desprinderea de cotidianul incrancenat, absurd, stupid, comun, repetitiv si naclait. Dar nu am putut scrie ceva mai optimist azi si pur si simplu nu sufar deznadejdea. Asa ca luati poezia ca un strop din optimismul in care cred in general. Si care a pierdut poate batalia azi, dar stiu ca e un adversar puternic.

Am fost recent la un concert foarte frumos. La U2. Bono a cerut la un moment dat sa se stinga toate luminile si sa apindem telefoanele si brichetele. Si, in cerul astfel creat, plin de stele de toate culorile, s-o cautam pe cea mai luminoasa.

Am vazut cateva documentare in weekend. Si documentarele nu sunt niciodata vesele. Daca stiti vreun exemplu de documentar vesel, astept. Se pare ca toate lucrurile care merita documentate, aduse in fata lumii sunt triste. Crime, incalzire globala, genii nebune nefericite, animale chinuite, pedofilie, copii manipulati, corporatii inumane care ne fura viata etc. Sau poate ar mai fi cele in genul “HOME”, care ne arata ce planeta frumoasa avem. Iar mesajul care ar fi? “O planeta frumoasa pe care o distrugem”.

Recomand “Dear Zachary”. Si daca mai sus spuneam “trist”, asta e cel putin foarte trist, ba chiar cutremurator. Citeam un comentariu pe undeva ca “daca nu versi o lacrima la filmul asta, nu esti om”. Daca as fi vazut “Dear Zachary” ca film si nu ca documentar, as fi zis unu – ca e sigur facut de sadicii de asiatici si doi – ca in realitate nu e posibil asa ceva. Este vorba despre un tip, de 28 de ani, ucis de o fosta iubita, care ulterior dezvaluie ca e insarcinata; despre drama parintilor si prietenilor lui, si povestea continua. Documentarul e facut de un prieten din copilarie de-al celui omorat, care vrea sa-i lase fiului din burta criminalei un film despre cum a fost tatal lui. De ce sa-l vedeti? Pentru a realiza cat de cruda si nedreapta poate fi lumea (daca nu stiati deja) si pentru a vedea prin ce pot sa treaca doi oameni si totusi sa continue sa traiasca.

Mai recomand “Grizzly Man“. Grizzly man e un tip pasionat, ba chiar indragostit, cum spune el, de animalele salbatice, cu precadere de ursi. Si el merge vara dupa vara in Alaska, intr-un tinut cu mii se ursi grizzly, care sunt acolo ca la ei acasa. Tipul filmeaza sute de ore cu animalele in salbaticie, stie sa se apere si sa comunice cu ursii, iar dupa terminarea verii, cand ursii merg la hibernat, vine inapoi in civilizatie si merge prin scoli si-si duce mesajul de iubire si ocrotire a lor. Toate bune, frumoase si nebune pana cand e omorat de un urs. Nu numai el, ci si iubita lui. Documentarul e facut din imaginile filmate de el, din marturiile lui din mijlocul salbaticiei, dar si din interviuri luate apropiatilor. In fiecare vara, spunea “If I don’t come back, don’t worry, it’s what I want”. Cei mai multi dintre noi nu s-ar expune la halul ala de pericole, dar e mai mult decat interesant sa intri in mintea unui om care o face.

Si din seria “ce lucruri se mai intampla prin lume si eu habar n-am”, merita vazut “Jesus camp”. Daca credeati ca numai in tarile arabe copiii sunt pregatiti de razboi, think again. In America exista zeci de milioane de evanghelisti, iar copiii lor sunt crescuti de mici ca sa faca parte din “the army of God”. Daca evanghelistii ar vota toti la fel la alegerile din SUA, ar decide rezultatul. Copiii pe care ii cresc vor decide viitorul. Copiii pe care i-am vazut in documentar ar fi in stare sa arunce o bomba nucleara si sa distruga lumea “in the name of Jesus”.

Gata cu recomandarile. Va las cu o melodie frumoasa, dintr-un alt documentar, despre un om de care n-am auzit in viata mea dar care, apparently, e cunoscut in SUA, Daniel Johnston, un cantaret si compozitor cu probleme psihice: “The Devil and Daniel Johnston”.