Coldplay songs have a way of showing up whenever you forget that there are still emotions somewhere out there.
Am scris/citit nește chestii in engleza zilele astea si-mi tot vine sa ma exprim pe limba lui Shakespeare. Ma rog. Dar revenind la Coldplay. Ascultam Coldplay demuuuult, acum mai apare prin playlist doar cand e pe shuffle. Dar piesele lor apar si prin lume, prin locuri, incep la radio, la o terasa, intr-o masina, intr-un film. Rasar de dupa difuzoare si am un moment, o secunda, doua, trei, in care realizez ce se aude si ma rup putin de lume. Imi amintesc nu de ceva sau cineva anume. Imi amintesc de sentimente, de emotii, de melancolii dulci-amarui, de all the cheesiness and mushiness in the world (v-am spus eu). Nu le constientizez, nu le gandesc, ci le simt asa, usor, invaluindu-ma, batand la usile timpanelor si apoi dispar. Fix ca o boare. Sau ca atunci cand iei prima gura de cafea dimineata si te trezesti putin. Apoi uiti c-ai luat gura de cafea si te ia somnul la loc.
Nu mai stiu ce Coldplay a inceput acum cateva minute la radio, dar s-a terminat pana sa ajung la mijlocul paragrafului. Nu conteaza ce piesa e sau cat de tare se aude. Senzatia e aceeasi. As alege o piesa s-o pun la final, dar nu stiu pe care s-o aleg. Frumusetea lor sta in intamplare.
Radioul canta pe tema “summer”, ceea ce se potriveste cu toamna de afara. Azi a fost o zi intunecata. Ceata, ploaie, frig, stiu, am colindat tara de la nord-est pan’ la Bucharest. Ar fi putut fi ultimul weekend la mare. Anul trecut, pe vremea asta, cantam evergreenuri marca Iris la Stuf. Anul asta, pe vremea asta, aleg sa nu vad marea intunecata si infrigurata. Raman cu rasariturile de iulie, cu aburii care ies din piele pe un Placebo care merge uns la 5.45, pe ultima bere care are parte de-o plimbare pe plaja si ramane abandonata langa cort. Ati inteles voi, raman cu vara calda, sufocanta, cu picioarele goale si toate alea. E de bine cu toamna asta. Chiar o asteptam. Ma ajuta sa ma concentrez.
Ia ziceti, v-a cam catranit toamna asta timpurie, no? Mai bine inchideti ochii si respirati pe piesa asta. La mine merge.
Vazui Despicable me, un film de animatie foarte simpatic, poate cel mai simpatic din ultima vreme lunga. Are umor (dintr-ala la care razi), fraze memorabile, personaje foarte reusite, iar vocea personajului principal, the cynic heartless evil guy turned into the sweetest dad muhaha, ii apartine lui Steve Carell. Ce vreti mai mult?
Cu ocazia lui Despicable me, am vazut prima data in viata mea, si va asigur ca a fost o experienta naucitoate, reclame 3D la telenovele. Una made in Romania cu tigani (Mostenirea? sau cum s-o chema) si inca una cu o araboaica agitand misterioasa un cutit deasupra unui baldachin in cate un el si-o ea se… iubesc. Numai Acaaaasaaa. Vorba aia, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni.
…in acest timp, cerceii se coc pe ritmuri de Rodrigo y Gabriela (via radio paradise).
Am inceput sa scriu de mai multe, de haosul legislativ, de plecat, de lasitate si usi inchise, de scari si iesiri. Au facut-o altii mai bine, nu e blog care sa nu rasufle, pufneasca, tranteasca… bine, nu toate, dar multe, prea multe, semn ca nervii au ajuns intinsi rau de tot. Pentru ca acum nu-i mai criticam pentru ce le fac altora. Acum ne fac noua, ne lovesc din toate partile. Ne lovesc pe toti pentru ca noi suntem mici si agitati si ei sunt mari si nu le pasa. Na, uite tocmai asta vroiam sa evit, s-o iau langa-talanga pe drumul nervilor si criticilor si toate astea. Nu ca nu le-as simti, vreau nu vreau, every fucking day, dar nu si aici, in randurile mele. Ceea ce trebuia sa fie o deschidere de 2-3 cuvinte s-a transformat, iata, intr-un paragraf lung si angoasat. Dar de data asta nu-l mai sterg, desi poate e mai putin coerent decat ce incepusem si stersesem inainte. Nu-l sterg pentru ca, asta e, asta simt, o mare dezamagire. Pentru ca am fost naiva si inocenta, pentru ca am avut de cateva ori ocazia sa raman in alta tara, odata chiar cu un job cat se poate de bun, dar am zis: Nu. 1, pentru ca mi se parea ca nu e tocmai ce mi se potrivea. 2, pentru ca vroiam acasa, pentru ca acasa nu e la fel de roz, dar se poate razbate. Nu trebuie decat sa depun ceva mai mult efort, dar ce conteaza? Nu duc lipsa de entuziasm, o sa iasa. Si iata ce rasplata am primit pentru entuziasmul meu, pentru munca de cativa ani, pentru seri, weekenduri si sarbatori sacrificate. Ca mi-au luat din bani? Ca ma pun sa umblu pe la nu stiu cate ghisee? Nu, nu e asta pedeapsa pe care am primit-o. Pedeapsa adevarata si cea care conteaza este ca nu mai vad luminita, ca nu stiu cand si cum va fi mai bine, ca nu mai vad de ce m-as mai entuziasma, ca vad frustrare, dezamagire si disperare in jurul meu, ca am un nod de nervi in stomac care nu se mai dezleaga. Reusesc sa ma calmez si sa ma distantez si atunci pac!, mai vine un upercut.
Eu de fapt incepusem sa scriu despre poezie. Planuiam sa zic ca uite, pe mine nu m-a prea vrajit poezia niciodata, dar ca am totusi o poezie preferata, dintr-o carte preferata, si vreau s-o impartasesc cu voi.
Trepte
Cum tot ce-i tanar si-nflorit apune
Imbatranind, asisderea oricare
Virtute, varsta sau intelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricand rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire.
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
In orice inceput e-o vraja peste fire
Ne apara si sa traim ne-ajuta.
Un spatiu sa schimbam cu celelalte
Si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh in lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi in vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina.
Si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi in fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace…
Hai, inima, la drum si fii voioasa!
(Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse)
Si dupa ce scriam poezia asta vroiam sa spun: sa uitam putin de clipa asta, de ziua asta, de anul asta, de tot ce se intampla urat in jur acum. Sa nu uitam ca exista o imagine de ansamblu, mai mare decat noi, in care nervii de azi se pierd fara urma. O imagine a unui univers sau a unei vieti. Cum va place sa priviti. Si-mi imaginez ca sunt intr-o naveta spatiala, si rasuflu adanc, si ma departez usor de calculator, de cladire si de lume. Trebuie ca-n spatiu e liniste acum. Oceanele si continentele sunt acolo unde sunt in fiecare zi, stelele par nemiscate si nicio misca nu se frunza.
Nu merita Hesse pus laolalta cu nervii. Merita pus laolalta cu pacea, seninatatea, pentru ca, mai mult decat orice, mie mi-a inspirat desprinderea de cotidianul incrancenat, absurd, stupid, comun, repetitiv si naclait. Dar nu am putut scrie ceva mai optimist azi si pur si simplu nu sufar deznadejdea. Asa ca luati poezia ca un strop din optimismul in care cred in general. Si care a pierdut poate batalia azi, dar stiu ca e un adversar puternic.
Am fost recent la un concert foarte frumos. La U2. Bono a cerut la un moment dat sa se stinga toate luminile si sa apindem telefoanele si brichetele. Si, in cerul astfel creat, plin de stele de toate culorile, s-o cautam pe cea mai luminoasa.
Am vazut cateva documentare in weekend. Si documentarele nu sunt niciodata vesele. Daca stiti vreun exemplu de documentar vesel, astept. Se pare ca toate lucrurile care merita documentate, aduse in fata lumii sunt triste. Crime, incalzire globala, genii nebune nefericite, animale chinuite, pedofilie, copii manipulati, corporatii inumane care ne fura viata etc. Sau poate ar mai fi cele in genul “HOME”, care ne arata ce planeta frumoasa avem. Iar mesajul care ar fi? “O planeta frumoasa pe care o distrugem”.
Recomand “Dear Zachary”. Si daca mai sus spuneam “trist”, asta e cel putin foarte trist, ba chiar cutremurator. Citeam un comentariu pe undeva ca “daca nu versi o lacrima la filmul asta, nu esti om”. Daca as fi vazut “Dear Zachary” ca film si nu ca documentar, as fi zis unu – ca e sigur facut de sadicii de asiatici si doi – ca in realitate nu e posibil asa ceva. Este vorba despre un tip, de 28 de ani, ucis de o fosta iubita, care ulterior dezvaluie ca e insarcinata; despre drama parintilor si prietenilor lui, si povestea continua. Documentarul e facut de un prieten din copilarie de-al celui omorat, care vrea sa-i lase fiului din burta criminalei un film despre cum a fost tatal lui. De ce sa-l vedeti? Pentru a realiza cat de cruda si nedreapta poate fi lumea (daca nu stiati deja) si pentru a vedea prin ce pot sa treaca doi oameni si totusi sa continue sa traiasca.
Mai recomand “Grizzly Man“. Grizzly man e un tip pasionat, ba chiar indragostit, cum spune el, de animalele salbatice, cu precadere de ursi. Si el merge vara dupa vara in Alaska, intr-un tinut cu mii se ursi grizzly, care sunt acolo ca la ei acasa. Tipul filmeaza sute de ore cu animalele in salbaticie, stie sa se apere si sa comunice cu ursii, iar dupa terminarea verii, cand ursii merg la hibernat, vine inapoi in civilizatie si merge prin scoli si-si duce mesajul de iubire si ocrotire a lor. Toate bune, frumoase si nebune pana cand e omorat de un urs. Nu numai el, ci si iubita lui. Documentarul e facut din imaginile filmate de el, din marturiile lui din mijlocul salbaticiei, dar si din interviuri luate apropiatilor. In fiecare vara, spunea “If I don’t come back, don’t worry, it’s what I want”. Cei mai multi dintre noi nu s-ar expune la halul ala de pericole, dar e mai mult decat interesant sa intri in mintea unui om care o face.
Si din seria “ce lucruri se mai intampla prin lume si eu habar n-am”, merita vazut “Jesus camp”. Daca credeati ca numai in tarile arabe copiii sunt pregatiti de razboi, think again. In America exista zeci de milioane de evanghelisti, iar copiii lor sunt crescuti de mici ca sa faca parte din “the army of God”. Daca evanghelistii ar vota toti la fel la alegerile din SUA, ar decide rezultatul. Copiii pe care ii cresc vor decide viitorul. Copiii pe care i-am vazut in documentar ar fi in stare sa arunce o bomba nucleara si sa distruga lumea “in the name of Jesus”.
Gata cu recomandarile. Va las cu o melodie frumoasa, dintr-un alt documentar, despre un om de care n-am auzit in viata mea dar care, apparently, e cunoscut in SUA, Daniel Johnston, un cantaret si compozitor cu probleme psihice: “The Devil and Daniel Johnston”.
Am deschis acum ceva timp categoria “locuri”. Parca a fost atunci cand am scris despre Amsterdam si am mai rascolit prin arhiva dupa posturi care s-a incadra. Dar n-ar strica sa nu bata vantul pe-acolo, mai ales ca vara asta am fost in cateva locuri frumoase foc, unde vreau sa revin. Sa incep cu…
Chiar daca esti in cel mai inalt punct in care poti ajunge, nu inseamna ca o sa vezi lumea mai bine. Sau cum am urcat pe Mont Blanc si am tras o portie buna de ras, am inghetat in mijlocul verii si am pozat ceata din toate unghiurile. Cum am ajuns pe Mont Blanc? Well, acum cateva luni cautam un concert Kasabian, which I simply adore, am gasit un concert la Torino, am gasit bilete de avion ieftine si, cateva minute mai tarziu am descoperit ca, de fapt, Kasabian cantau in deschiderea U2. Se mai sta pe ganduri la asa o treaba? No way. Dar cum Torino nu e cel mai spectaculos oras turistic si aveam o saptamana de pierdut prin nordul Italiei, ce sa mai facem noi? Pai luam trenul, autobuzul, ne cazam in Aosta, de acolo mai luam un autobuz, trecem tunelul Mont Blanc, ajungem in Chamonix, de unde urcam pe Mont Blanc. Dupa indelungi asteptari si mailuri schimbate intre adrese de serviciu cu “nu mai am rabdare!” “mai e putin” “cand plecam??”, ajungem la prima dintre destinatii, dupa traseul descris mai sus. In Italia, soare, frumos, la vita e bella, dupa tunelul Mont Blanc… ploaie. Frig, munti inveliti in nori… Tricourile au fost acoperite de pulovere, geci, manusi, caciuli. In fata garii din Chamonix punem ochii pe-o cafenea “Elevation”. Nimic mai potrivit, mai ales ca peste doua zile mergeam spre un stadion care va canta din toti rarunchii “EL-E-VA-TION!!”. Bem o cafea, ne uitam la nori, ne miram de localnicii imbracati in pantaloni scurti si slapi, ca noi deja tremuram usor. O luam spre telecabina.
La ghiseu: “5 tickets!”. “Are you sure? There’s very little visibility”. “We have no choice”. And we didn’t. Si urcam. Pana la 2000 si ceva de metri se vede valea.
Telecabina face o oprire pe drum. Cu degetele inghetate, ne chinuin sa facem cateva poze. Dansam de pe-un picior pe altul de frig, mai tragem cate-o ocheada la priveliste, un copilas isi baga manutele in gura sa si le incalzeasca. E comic.
Ne imbarcam din nou in telecabina. Puf! Intram intr-un nor si nu mai iesim din el. Blitz-urile continua sa pozeze ce nu se vede, urcam destul de repede, urechile pocnesc si ne lovim la un moment dat de un perete vertical. Imi amintesc din pozele de pe Google ca aici era ceva mirific de vazut. Mai urcam vertical o bucata dupa care ne oprim. Telecabina se loveste de un perete si se balanseaza, unii inghit in sec cu ochii cascati. Dar reusim sa nu ne prabusim in gol.
Out! Viscoleste, oamenii se invart putin confuzi: Unde si ce tre’ sa facem acum? Ajungem pe-o terasa. Ne uitam, ne invartim, facem niste poze, mai mult noi intre noi, dibuim cam pe unde ar trebui sa fie piscul, ne pozam cu el, adica cu ceata, unii mai derapeaza pe ici pe colo.
Gasim un lift care mai urca vreo 100 de m, la 3 euro bucata. Sa urcam deci pana unde se poate urca. Baiatul care opereaza jucaria ne ignora, ii batem in geam, ne strambam. Se uita la noi: “Aucune visibilite!”. Frate, noi am venit aici sa urcam! Nu ne ia bani, ba chiar se amuza in timp ce urcam si ne lasa popandai pe terasa cu “vedere 360 grade”. Unde aerul e deja un lux. Drept pentru care am inceput sa radem. Nu stiu altii cum sunt, dar eu am ras cum n-am mai ras de o bucata bunaaaa de timp. Nu stiu ce era asa de comic, faptul ca pozam intr-una ceata, ca nu puteam sa respir, ca in lipsa de stanci si vai si superbitati ale naturii, ne strambam noi in toate felurile… Si viscolea. Si am decis ca nu putem pleca fara sa fumam tigara de la “priveliste”. Sau “how to get high on life”.
3842. Aaaand going down. Ciocolata calda cu rom la cafeneaua locala. Pe holuri sunt alpinisti inveliti in saci de dormit, cu ibrice, rucsacuri si pioleti in jur. Duuuude. Aaaand going down. Iesim din nor si odata ajunsi in Chamonix intelegem de ce localnicilor li se pare cald acolo. Pentru ca mai avem cateva ore la dispozitie, luam trenul spre ghetarul Mer de Glace. Telecabina, cateva sute de scari si o pestera sapata in ghetar.
Vedem incalzirea globala in actiune. Mititelul, ce-a mai ramas din el, se scurge sub ochii nostri. Sus, in muntii acoperiti de nori, se aud zgomote de avalansa. Ups.
In Chamonix cautam in zadar o terasa incalzita. Nu exista asa ceva. Ploua mocanesc si probabil am prins cea mai proasta zi din sezon. In autocarul spre Aosta ascult U2 si Kasabian. Nu ma supar prea tare pe ceata. Nu imi da decat un motiv sa revin .
should eat, should sleep, should pause the music. putin mai incolo. chiar daca ma dor firele de par de la agrafe si ‘ar trebui sa’ atatea lucruri mici, minore, de supravietuire, mai stau putin aici si ma gandesc. ma ingrijorez, imi trece, visez, revin cu picioarele pe pamant, dar putin mai sus decat eram inainte. because i love the unknown, i love the unknown… mi-a placut Rocket Science, e un film dintr-alea care nu trebuie sa aiba happy end ca sa-ti dea o stare de bine. e vorba de evolutie, de autocunoastere, de depasirea propriilor limite si, la final, chiar daca esti in aceeasi lume, esti, revin, putin mai sus.
“hey, where’s this bus going?”
and she said, “well, i’m really not sure.”
“well then, how will you know where to get off?”
and she said, “the place with the most allure.”
Cu o durere de cap, sau de gat, cu ochii obositi de la caldura, cu o briza absolut timida formata intre geamurile deschise si cu un maldar imens de haine care s-a transformat in covor, a, si cu o masina de prosoape care asteapta puse la uscat, cu toate astea, care sunt doar unele dintre ele, ma asez pe fotoliu si ma odihnesc. Putin. Pentru ca pauzele lungi duc la incetarea activitatii. Aceasta se denumeste: cu-ra-te-ni-e. Pentru ca trebuie, pentru ca nu se mai poate asa, pentru ca dezordinea face parte din cercul vicios al lenii si e ca invatatul in sesiune. N-ai chef s-o faci, ai da orice sa scapi, dar nici nu poti face altceva stiind ca iti sta pe cap. Imi spune: ai lasat blogul in paragina, cate saptamani au trecut de la concert? Eu zic: Asa e, da, cam asa e. Nu stiu cate au trecut, cateva. Dar cine spune ca un blog e facut ca sa scrii pe el tot timpul? E o arhiva a momentelor cand ai avut chef sa spui ceva sau doar ai aberat pentru ca e tarlaua ta virtuala si muschii tai cerebrali combinati cu muschii mainilor au creat orice ti-a trecut prin cap. Si ai dat publish de dragul amorului artei. Acum, de exemplu, nu transmit nimic. Acum scriu ca sa-mi prelungesc pagina, aaa, pauza. Nu stiu daca o sa dau copy, paste, tag, titlu, categorie, preview, editat, refresh preview, editat some more, refresh preview, hai odata!
As povesti parca una, alta, dar parca nu. De ce sa stie toata lumea? Stii? De asta am lasat blogul in paragina. Care nici macar nu e o chestie grava, ca pot oricand sa smulg buruienile si sa dau cu stropitoarea, sa matur praful. Apropo de praf, ca mi-am amintit, desfasuram o activitate si suna clopotelul.
Cu cine ma vad la Sonisphere? A trebuit sa insiste Metallica sa vina in Romania, ca sa-i vad si eu. Iar Rammstein, well, it’s a must. Pentru cei care merg, mai jos programul pe ore al trupelor. See u there si, dupa, cu povesti.
Vineri, 25 iunie:
Orphaned Land 15.15-16.00
Paradise Lost 16.30-17.15
Volbeat 17.45-18.45
Manowar 19.15-20.15
ACCEPT 21.00-23.00
Sambata, 26 iunie:
Vita de Vie 15.15-16.00
Anthrax 16.30-17.15
Megadeth 17.45-18.45
Slayer 19.15-20.15
Metallica 21.00-23.00
Duminica, 27 iunie:
Luna Amara 15.30-16.15
Anathema 16.45-17.30
Stone Sour 18.00-18.45
Alice in Chains 19.15-20.15
Rammstein 21.15-22.50
PS Asta vreau sa aud de la Rammstein. In rest, o sa ma bucur de orice au ei chef sa cante.
Era 2 si ceva noaptea si ma pregateam sa las capacul la laptop si sa pun la cale cateva ore de somn. Cu mana pe capac, dau un ultim click pe Twitter si vad “Michael Jackson a murit, din pacate”. WTF?, am zis. Si m-am gandit ca o fi vreo metafora exagerata, dramatizata, asa cum sunt intotdeauna, la cariera pe duca a lui MJ. Sau ca s-o fi anulat turneul anuntat pentru august. Click pe CNN, soc! Click click click in toate partile! “Michael Jackson internat de urgenta dupa un atac de cord”, “Michael Jackson, decedat la 50 de ani”, “Michael Jackson a murit” – la ora aia stirile erau pe surse si moartea era confirmata numai de tmz.com. Am deschis cu un nod gigantic in gat si TV-ul, pe CNN curgea banda de breaking news si in imagini era spitalul unde se presupunea ca fost dus Michael, cu o multime care incepuse sa se stranga in jurul lui. Nu intelegeam cum e posibil asa ceva.
Terminasem de citit cu cateva zile in urma “Toti oamenii sunt muritori”, a lui Simone de Beauvoir. Iar in noaptea aia de joi spre vineri, realitatea imi demonstra ca asa este: toti oamenii sunt muritori. Da, evident ca stiam asta deja, dar creierul iti joaca feste si pune unii oameni pe un piedestal si ii crezi invincibili. Cand oamenii astia isi arata slabiciunile sau dispar, eu una nu pot decat sa am nevoie de un timp sa-mi refac conceptia asupra vietii.
Sa ne lamurim inainte sa continui. Nu ma intereseaza absolut deloc acuzatiile care i s-au adus lui Michael. Orice adevar ar fi stat la baza lor, MJ a fost o victima a mass-media si a propriei celebritati, de cand s-a nascut si pana a murit. Nu ma intereseaza ciudatenii adevarate sau inventate despre viata lui, nu ma intereseaza daca in procese a fost gasit nevinovat doar pentru ca era cine era sau pentru ca a platit o caruta de bani pentru asta.
Ma intereseaza muzica lui extraordinara, videoclipurile si concertele la care iti statea mintea in loc, energia si optimismul pe care le emana in fata publicului si pe care reusea sa le transmita si ma intereseaza ca am vazut intotdeauna bunatate in ochii lui. Daca l-ar fi desprins cineva de orice context si nu l-as fi cunoscut si mi-ar fi aratat o poza de-a lui, as fi zis ca am in fata un om bun. Cred ca Michael Jackson a fost un copil timid in piele de adult, copil care se metamorfoza intr-un performer extrem de talentat si puternic pe scena.
Am devenit fan forever Michael Jackson pe la 6 ani. Sau poate eram chiar mai mica. La 8 ani am fost la primul concert al lui in Romania, cel care a fost ales personal de Michael ca fiind unul dintre cele mai reusite din cariera lui. Pentru asta trebuie sa le multumesc parintilor mei (stiu ca cititi ), care mi-au sustinut si inteles intotdeauna pasiunea pentru muzica si nu m-au certat cand faceau scandal vecinii pentru ca ascultam muzica prea tare sau le tropaiam in cap. Atunci, la 8 ani, nu intelegeam de ce lesina fetele la concert si ma amuza teribil chestia asta. M-a vrajit pur si simplu experienta si m-am intors acasa cu o carte despre viata lui Michael. Iar biletul l-am tinut ani de zile sub sticla de la birou. Am fost si la concertul din 1996. Ambele concerte sunt cele mai bune pe care le-am vazut vreodata. Michael nu venea pe scena, canta, se invartea de doua ori si pleca acasa. Michael transmitea publicului caldura, comunica fara rezerve cu fanii extaziati, traia pentru ei si lucrul asta se simtea in fiecare miscare de dans. Si avea niste miscari spectaculoase. Fiecare melodie avea o regie de piesa de teatru. Am mai fost la ceva concerte de atunci. Nu se compara nici pe departe. Tot timpul exista o bariera intre artist si public, oricat de frumos ar fi spectacolul. La Michael bariera asta nu se simtea.
Ritm, pace, armonie, nou, original, iubire. Ii recunosc piesele dupa primele doua acorduri, as spune chiar si dupa primul, pentru ca le-am ascultat de un infinit de ori. In sufrageria de la Suceava sustineam concerte in fiecare zi. Atat de mult am cantat melodiile lui incat de la un copil afon complet, intr-a 9-a luam lectii de canto. Intr-a 4-a m-am ridicat in timpul unei ore si i-am luat apararea in fata unei practicante care nu intelegea de ce-mi place mie Michael “Dar ai auzit de acuzatiile care i se aduc?”. “Dar ai auzit muzica lui??”
O prietena mi-a zis in ziua in care a murit. “Nu inteleg de ce plangi. Nu e ca si cum l-ai cunoscut sau ceva”. Asa e. De ce sa suferi pentru un om care nu ti-a fost apropiat? Pentru ca nu trebuie ca cineva sa-ti fie ruda sau prieten pentru a te ajuta si a-ti oferi enorm. Si nu sunt o persoana care sa spuna cuvinte mari usor. Muzica lui Michael imi da energie, optimism si caldura si azi. A fost parte din copilaria mea obsedata de muzica si e parte din evolutia mea. Si, nu in ultimul rand, am plans cand a murit pentru ca a fost un om singur, izolat si hulit, chiar daca a oferit atat de mult atator oameni. Si-a urat celebritatea, dar isi iubea publicul si ii dadea ce avea mai bun.
O mama povestea, mai demult, ca moartea copilului ei a bagat-o intr-o stare de soc, in care nu putea vorbi, nu simtea nimic si era si ea ca si disparuta. A stat in starea aia vreun an, pana intr-o zi in care a auzit “Jam” a lui Michael Jackson. Piesa asta a trezit-o din soc si a ajutat-o sa traiasca din nou. Asta a facut si face muzia lui Michael Jackson. Cine vrea sa uite de toate lucrurile pozitive si sa aduca mereu in discutie “da, dar a fost acuzat ca” (si niciodata condamnat, as adauga eu) e un carcotas, ca sa nu zic ignorant. Nu cer nimanui sa-i iubeasca muzica, e o chestie de gust pana la urma, dar cred ca oricine ar trebui sa-i recunoasca valoarea si aportul.
Asa ca, acum un an, in noaptea de joi spre vineri, cu tv-ul pe CNN si nenumarate site-uri deschise in background, am deschis un clip de-al lui Michael. S-a nimerit sa fie “Man in the Mirror”, in concert. Mi-am pus castile si am inceput sa plang. Am plans si a doua zi dimineata cand m-am trezit si imi vine si acum sa plang, cand scriu randurile astea. Pentru toate emotiile si bucuria si optimismul pe care mi le-a transmis mie Michael si pentru toate nedreptatile din lume. Intr-o mare de mizerie in care ne luptam zi de zi, un om a reusit sa faca lumea mai buna. Iar pentru asta a fost luat in ras. De unii. Stiu ca sunt si ceilalti care, ca mine, il iubesc si il apreciaza pentru arta si bunatatea lui naiva.
