Stele neastamparate

Ce nu ne-a zis nimeni a fost ca te simti la fel. Undeva, acolo, sub straturile de educatie, norme, amintiri si responsabilitati mai mult sau mai putin necesare, sub toate e acelasi pui de univers. O fiinta cu antenele ridicate, care incearca sa inteleaga ce i se intampla si care se lupta intr-una pentru adaptare. Un omulet condamnat de evolutie sa prioritizeze panica, pentru ca a lasa garda jos nu e chiar intelept. Un copil fricos si neajutorat, cu iluzia temporara a controlului. Care acum plange ca a cazut si s-a lovit si intr-o secunda uita nefericirea si continua sa alerge razand. Spre alti copii, spre capatul strazii unde nu are voie. Ce ne-a zis toata lumea a fost sa ne bucuram de azi, acum, aici. Dar nimeni nu intelege pana nu intelege. Nu-i asa? Asa ca, un pic juliti in genunchi, sa alergam pe strada din fata blocului bunicilor, spre aleea cu tei, nuci si biciclete. Ce nu ne-a zis nimeni pentru ca nu stie e ce e cu puiul asta. Daca e ceva sau altceva sau nimic sau toate la un loc. Suntem niste copii neintelegatori si neintelesi, norocosi sau nu sa stim de noi insine. Suficient de norocosi sa avem o memorie neastamparata si un creier egoist.

Cause maybe

Wonderwall imi aminteste de tabara dintr-a sasea de la Carlibaba. Riful de inceput – pam pam pam, pampampampampam, imi evoca intotdeauna, ca un film, sala de mese semiobscura a caminului de elevi unde seara faceam „discoteca”. Adica puneam o caseta la un casetofon dat la maxim si chicoteam pana venea ora de culcare. Casetofonul pe o masa lipita de perete, un ecou al salii mari si goale.

„And what’s a wonderwall, anyway?”

Intotdeauna mi-am inchipuit ca e un cantec despre o ea pe care el nu o intelege. Despre o admiratie agitata bine cu disperare. Cu un strop de speranta on top. „Cause maybeeee”.

Era un cantec indepartat, pe care nu-l mai cautam. Caseta prea tocita, mesajul prea simplu. A revenit cu Riverman a lui Noel Gallagher & pasarile, care incepe cu un rif asemanator. Am tot dat de ea in ultimul timp, cel mai recent in Mommy (2014), un film frumos si memorabil.

Aveam o creta si un perete si i-am dat un nume. What’s a wonderwall, anyway?

wonderwall

Pana data viitoare

Imi amintesc verile asa cum nu imi amintesc toamnele. Fiecare poveste de iubire sau singuratate, de mare sau munte, de prietenie innodata sau abandonata. In fiecare an stiu ca se apropie, si totusi traiesc primavara intr-o ignoranta verde, de geci de blugi, planuri vagi si uitare. Uitarea iernii si a verilor trecute.

Inainte de prima mea vacanta de vara, mamaia mi-a spus ca ma asteapta 90 de zile libere. Parea o eternitate de julit genunchii, biciclit, jucat Urmarirea. A fost o eternitate, eternitate minus unu, eternitate minus doi.

Vara e o tornada. Periculoasa si fascinanta. Apare din seninul primaverii, iti darama casa sau te ameteste ca o balerina. Intre t0 si t1, orice e posibil. Chiar si calatoria in spatiu, cu naveta personala. Si-apoi, puf! Intr-o seara de 28 august, faci poza apusului si-ti dai seama ca a trecut, din nou. Ca a fost o eternitate minus treizeci. S-a dus si s-a asezat langa restul, incrustate una cate una intr-un jurnal de calatorie, intr-o pereche de sandale, intr-un rid fin. In poza mov din dreapta, facuta in Mauerpark, band o Berliner Kindl si mijindu-mi ochii spre orizont. Sa vaz viitorul.

Si viitorul statea pe un deal de data viitoare.

Sector 3 se crede New York

Si bine face. Daca am scris una neagra despre Primaria sectorului in care stau, a venit timpul sa scriu si una alba – sau pastel.

Am gasit azi in cutia postala o epistola de la stimatul R. Negoita si stimata Primarie a Sectorului 3. Cineva acolo a lucrat un pic la branding. Si miroase si a marketing. Plicul arboreaza ceea ce pare a fi un nou logo al Primariei, copie fidela a brandului I *inimioara* New York. Nu stiu ce-or intelege babutele din bloc din „I love sector 3”, dar macar avem un mesaj vizual pozitiv. (Cineva a invatat de la domnu’ Iohannis. Numa’ spun.)

sector 3

Iaca, frumos colorat, cu un soare care parjoleste niste blocuri (tot de prin New York, ca una seamana cu Empire State si alta cu ceva ce sigur n-am vazut prin Dristor). Dar e simpatic, parol ca nu sunt carcotasa! Cineva se straduieste sa faca ceva – sper doar ca nu pe bani publici foarte multi, ca atunci chiar as insista pe nitica originalitate si niste ilustratii mai de la noi din cartier.

Asa. Dar stati ca n-ati vazut scrisoarea. In patru puncte sunt descrise o serie de probleme din 2014, iar in alte 10, realizarile. Si-acu’ i-acu: 15 puncte de „Ce vom face in 2015”. Scurt si la obiect, asa cum place ochiului cititor de internet cu atentia limitata. V-am spus ca miroase a marketing.

Bordura peste copacel, dom’ primar ma anunta ca se va pastra taxa zero pentru gunoiul menajer. Nu inteleg exact cum, dar stiu ca la Suceava se plateste 60 lei/persoana/an, asa ca sunt multumita. Cica va fi wi-fi in toate parcurile din sector, se vor pune cismele in IOR ceea ce ma bucura ca pe-acolo alerg, noi locuinte sociale, noi crese, un spital, reabilitari si tot asa.

Deci se poate ca o primarie sa comunice frumos cu cetatenii. Se poate ca o administratie publica sa incerce sa fie mai user-friendly. Aplaud si sper la o continuare si perfectionare a eforturilor.

Cand primaria doarme

Update 1: Am depus sesizare la Primarie (online) si am primit mail de confirmare/inregistrare a sesizarii. Sa vedem ce urmeaza si in cat timp. 

Update 2: Pe 16 februarie, am primit raspuns la sesizare de la Directa Generala de Politie Locala Sector 3 in care se explica demersurile facute pentru rezolvarea problemei (pe care o au in atentie de doi ani). Proprietarul, Administratia Fondului Imobiliar, are un plan din 2014, pe care insa nu l-a pus in aplicare, iar Politia face presiuni in acest sens, spune, pe scurt, raspunsul.

Update 3: La doar jumate de ora dupa ce am primit mailul cu raspunsul la sesizare, am trecut pe trotuarul cu pricina si am observat ca zidul afectat a fost partial daramat si pare a fi securizat provizoriu.

Problema partial rezolvata, kudos Primariei pentru reactia prompta si informatiile detaliate oferite. 

In timp ce Primaria Sectorului 3 betoneaza tot ce prinde (parcuri, spatii verzi dintre blocuri), o casa darapanata sta sa cada peste un trotuar intens circulat de pe strada Dristorului. Si nu sta sa cada de ieri, de azi, ci de ani de zile. In ultimele luni, zidul se inclina destul de amenintator peste trecatori. Cu zapezile, ploile si alti factori corozivi din ultima vreme, echilibrul e precar.

Primaria a pus traditionalul „Atentie, cade zidul” si timp de cateva saptamani in toamna cineva venea si lipea o banda galbena de ocolire a zonei care disparea in fiecare dimineata. Cam atat a facut, desi are in administrare cladirea, iar proprietar pare a fi Primaria Generala.

Domnu’ Negoita, se aude? Se vede? Cum e posibil sa nu se faca nimic sa se asigure zona? Asteptam sa cada in cap cuiva pana ne apucam de treaba la fel cum a trebuit sa moara un copil sa se adune cainii de pe strazi?

DSC_0081

28 de zile fara soare

Vremea de zilele astea mi-a amintit de Amsterdam. Stirea „Romanii nu au mai vazut soarele de 28 de zile” a avut aroma de ceai verde cu iasomie, dintr-o cana in dungi, cu geamul deschis cu vedere la canal. Un canal ca oricare altul, pe care se odihneau rate si alte o suta de specii de pasari si pe malul caruia mergeam zilnic la Albert Heijn (echivalentul Mega Image). Cu castile in urechi, cu gandul la ce-o sa fac, cum sa fac.

Acolo ploua tot timpul si sa nu vezi soarele cate 28 de zile la rand e banal. Iar cand il vezi te ia o ameteala de indragostit si lasi totul balta si iesi in parc sa bei un vin pe iarba. Nu conteaza ca e munca, scoala sau ianuarie. Lumea intelege de ce porti pantaloni scurti si slapi. Rafturile magazinelor se golesc rapid de struguri, prajiturele si tot ce poate fi molfait. A iesit soarele si singurul logic in care te poti afla e parcul. Vanand un petec de soare pana la apus.

Poate o sa-l vedem maine. Si reporterii vor iesi precum Nica sa rada la soare cu flashuri si obiective dhdhdhd cumparate de blec fraidei. Si vom avea breiching niuz si banda galbena va fi ca din poveste: romanii au vazut soarele si-au ras la el si vremea s-a indreptat.

Si mai ce? Pai daca nu-l vedem maine, nu vom fi ametiti precum indragostitii (sau ca mustele la sticla de otet) si vom lucra. Frumos, ordonat, palizi. Si daca nu-l vedem nici poimaine este posibil (desi nedemonstrat stiintific) chiar sa ne inaltam cu 1-2 cm la nivel de natie.

Iata, nu e chiar asa de rau fara soare, pe termen lung. Suntem tristi, dar mai inalti si mai muncitori. Dar vom mai fi atunci romani? -i care nu au vazut soarele de multe zile? Ba cei nemultumiti de obarsie si-ar putea propune sa nu vada soarele multe zile de-acum inainte, sa se ascunda in camere intunecate, si asa ar putea scapa ieftin de o problema care nu poate fi altfel rezolvata decat prin imigratie.

Mi-era uneori frica de pasarile care pazeau canalul. Unele erau inalte si aveau un cioc destul de amenintator. Le ocoleam pazindu-le cu coada ochiului, traversam podul mic, admiram linistea pe care nu o auzeam din cauza castilor si mergeam inainte, inapoi, inainte, inapoi.

Dragi fumatori…

… de pahar, de ocazie, de socializare, te tot, de 2 pachete pe zi sau care v-ati lasat dar va ard degetele dupa un chistoc.

Va rog frumos cititi cartea asta in romana sau in engleza (sau in ce limba vreti voi, dar cititi-o). Se citeste repede, nu dureaza mai mult de 2-3 ore si nu trebuie sa va lasati de fumat.

Daca ati citit-o „dar n-a mers”, mai cititi-o o data. Daca nu merge, hai sa stam in cap si sa ne rugam cu totii pentru un aer mai curat. Pentru ca eu, una, m-am saturat sa fiu, uneori, obligata sa inhalez fumul altora (cand aleg sa-l suport e ok, cand mi se impune, nu e ok) si m-am saturat si de stigmatul de a spune ceva despre asta.

Multumesc.

a cup of iced magic mocha

Si, cum a fost?

Frumos.

Ce ti-a placut cel mai mult?

Nu stiu.

(ok, trebuie sa-mi fi placut ceva cel mai mult)

Cred ca au fost cladirile. Tot peisajul urban. E impresionant.

(atat poti?)

Si zonele hip din Manhattan, SoHo, Greenwich Village. Pline de baruri, cu cladirile alea dragute cu scari de incendiu pe-afara pe care le vezi in toate sitcomurile.

New York-ul e ciudat de familiar. Si nu pentru ca l-am mai vazut odata, ci pentru ca l-am vazut de mii de ori la televizor, in filme, in imagini de umplutura care ruleaza aproape subliminal printre actiune, scene de umor sau amor, prin reality show-uri si jurnale de stiri.

Cum sa nu-ti placa un oras in care te simti ca acasa, casa ta din televizor? Un oras care te domina cu umbre lunguiete si-o urzeala haotica de beton si lumini. Mirosul de hot dog, aerul conditionat care te ingheata dincolo de orice usa, alergatorii care se intrec in numar si trasee numai cu taxiurile galbene, si probabil castiga. Oamenii prietenosi, parcurile cu sunete de saxofon.

E o lume ca oricare alta. Mi-am invatat deja lectia ca a fi vizitator intr-un loc e total diferit de a trai in acelasi loc. Mirajul unei vizite, cand vezi tot ce e mai frumos si mananci unde e mai bun, nu e acelasi lucru cu viata de zi cu zi. Poleiala Manhattanului tine pana la poduri. Dincolo, sunt zone industriale, blocuri gri si sarace, case darapanate si multe, multe depozite de self-storage. Ba chair si-n Manhattan. Din cladiri coboara oameni la costum la 9, 10 seara. Da, si ei lucreaza mult. Dar au salariu mai bun, o viata mai frumoasa. Au? Nu stiu. Poate.

Am alergat in Central Park. Am gasit un lac si m-am simtit c-an IOR. Un pic, nu chiar. Am fost la Comedy Cellar, pe care l-am recunoscut din multe filmulete cu comedieni. Peretele de caramida, scena mica. Am baut cafea buna de la Starbucks si de la un „little French place around the corner, it’s pretty good”. Am fost Liz Lemon prin Rockefeller Center, Rose cand vede Statuia Libertatii prin ploaie si descopera colierul in buzunar, Seinfeld in drum spre Coney Island.

A fost ca un vis complicat, pe alt fus orar. E un oras ca-n cantece, e un miraj si-o realitate. As vrea sa-l mai vad, din cand in cand, si-as vrea sa mai vad din America. Pentru ca e familiara si fascinanta, ca-ntr-un cliseu care se potriveste.