Blogul: de ce?

Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not ).

Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum.

Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat.

Am primit o leapsa de la Catalin acum cateva zile si am uitat de ea. Dar sa vezi viata! A inceput la radio Keane – Bad dream. Mi-am amintit ca am postat la un moment dat pe blog melodia, am cautat-o si apoi am inceput sa scormonesc prin textele vechi, de pe vremea cand scriam aproape zilnic. Mi s-a facut dor sa scriu. Dar ce sa scriu?, ma intrebam eu, cand mi-am amintit de leaspa. Coincidenta? I think not ).

Leapsa este dupa cum urmeaza: sa raspund la cateva intrebari despre blog.

1. Cand ai inceput sa scrii online?

In 2005, cand eram in Spania cu Erasmus. Am publicat un text prima data pe strabunica blogului meu, Yahoo 360, si era despre cat de frumoasa e Romania (Alanis Morissette moment).

2. Ce te motiveaza sa scrii pe blog?

Nevoia. Am spus-o de nenumarate ori, prin diferite posturi, de-a lungul anilor. Chiar daca scriu de 3 ori pe zi, odata pe luna sau odata pe an, nevoia de-a scrie revine indubitabil. Scriu pe blog, in jurnal sau pe pereti.

3. Cum reactionezi la comentarii negative?

Aflu adresa comentatorului, ma duc la el acasa si-i pun o ceapa strivita in cutia postala.

4. Care a fost ideea initiala de la care ai pornit?

Sa ma umplu de bani din scris si sa ma plimb pe plaje exotice.

5. Ce fel de linkuri tii in blogroll?

Prieteni, colegi/fosti colegi si bloguri care m-au impresionat in mod repetat.

6. Cum te-a schimbat pe tine blogul?

E o chestie de self-development care poate fi cu greu redata. Trebuie incercata. Unu, scrisul e o terapie. Doi, blogul e platforma prin care impartasesti si primesti feedback. N-as spune ca m-a schimbat, dar am invatat tot felul de lectii de-a lungul anilor despre felul in care ma exprim si despre online.

7. Ce asteptari ai in viitor de la blogul tau?

Sa-mi fie acelasi bun confident ca si pana acum.

8. Cat despre cititorii/vizitatorii acestui blog?

Echo, echo! Ma tem ca i-am cam alungat prin absenta. Nu am asteptari de la ei. Blogul meu este public si fiecare reactioneaza cum vrea. Dar inainte sa comenteze, sa vada intrebarea 3.

Sincer as da mai departe, dar nu stiu cui. Dar celor putini ramasi de la punctul 8 le-as pune o intrebare: Ce asteptari mai aveti voi de la blogul meu? Multumesc anticipat.

treaba de printese

Azi a fost o zi magnifica. M-am simtit ca atunci cand am reusit sa-mi configurez wireless-ul. Laptopul meu Dell Inspiron 1564, nu mai vechi de vreo jumate de an, s-a umplut de praf si facea ca tractorul. Se incingea sa ia foc masa, nu alta. Clar trebuia curatat coolerul. Ma gandesc eu, ce mare treaba. Cumpar o surubelnita, desfac 3 suruburi, hop carcasa, suflam putin pe langa cooler, hop carcasa inapoi, et voila! Zis si facut. Luat surubelnita 1, ajuns acasa, surubelnita 1= prea mare. Luat surubelnita 2. Surubelnita 2=aproape buna. Desfacut vreo 10 suruburi si da-i si trage. Din cate imi amintesc, cu primul meu laptop pakard bell lucrurile stateau mult mai simplu. Reusesc sa scot o semi carcasa din spate, dau de niste placi, pe una scria nvidia, ma prind eu ce si cum. Dar mai departe nici vorba. Coolerul – la mama dracului de punctul in care ma aflam, iar restul carcasei nu se misca nici daca ma duceam sa cumpar ciocan1.

Reasamblez dezasamblarea si il intreb pe google. Toate tutorialele pentru Dell 1500 series erau foarte clare, numai ca Dell 1500 series egal taiat cu Dell1564. Dupa sapaturi de jumate de ora, gasesc instructiuni pentru un laptop care seamana cu-al meu. Si-mi pun mainile-n cap. Iata:

Demontarea ventilatorului procesorului

1. Demontaţi bateria (consultaţi Demontarea bateriei).

2. Demontaţi unitatea optică (consultaţi Demontarea unităţii optice).

3. Scoateţi capacul modulelor (consultaţi Demontarea capacului modulelor).

4. Scoateţi panoul butonului de alimentare (consultaţi Demontarea panoului butonului de alimentare).

5. Scoateţi tastatura (consultaţi Demontarea tastaturii).

6. Scoateţi zona de sprijin pentru mâini (consultaţi Demontarea zonei de sprijin pentru mâini).

7. Deconectaţi cablul ventilatorului procesorului de la conectorul de pe placa de sistem.

8. Scoateţi cele două şuruburi care fixează ventilatorul procesorului de baza calculatorului.

9. Ridicaţi ventilatorul procesorului din baza calculatorului.

In afara de pasul 1, cam toti ceilalti pasi imi dadeau fiori. But, guess what? I did it . Si, oricum, a fost mult mai complicat decat in instructiuni, pentru ca au fost mult mai multe fire, cabluri si suruburi care mi-au stat in calea fericirii, plus o cana de cafea lovita cu cotul si imprastiata infiorator de aproape de fragilitatea momentului.

Observati firul alb de sub tastatura? De fapt, erau 2. Unul alb si unul negru. Am deconectat eu cablurile de la touchpad si tastatura (cu mari emotii), dar nu aveam in niciun caz de gand sa ma bag la cablurile care legau monitorul de tot ce e mai sfant intr-un laptop pentru ca ar fi trebuit sa-mi cumpar si pistolul de lipit 1. Asa ca nu am putut ridica ultima bariera spre cooler decat la vreo 60 de grade, cu chiu cu vai.

Long story short, am reusit sa scot mormanul de praf care bloca aerisirea coolerului, intr-un echilibru cu 4 maini, 3 picioare si 2 surubelnite, si am tras concluzia ca Dell si-a facut un scop in viata din a-mi bloca accesul la propriu-mi cooler. Pai cand e asa de evident ca ventilatoarele aduna praf (un producator de laptopuri ar trebui sa stie asta, nu?), de ce sa faci accesul la cooler atat de complicat? Ca, poate poate, sa-ti busesti tastatura sau mai stiu eu ce si sa te duci la ei sa iei alta? Maaaaai mojicilor…

De ce nu l-am dus la cineva care se pricepe? Pai nu am demonstrat ca ma pricep si eu? Ce, profesionistii nu injura, critica si le stiu pe toate?

Dupa atata polologhie, si ceva util. Link catre instructiunile de demontare a Dell Inspiron 1564. Va doresc sa n-aveti nevoie.

ps Laptopul meu toarce frumos si linistit, abia il aud, si e cu vreo 30 de grade mai rece. Bobul de mazare a fost scos din ecuatie, printesa merita o bere blonda .

— — —

Later edit — 10 aprilie 2012: Inaintez aceasta “cea mai hazlie/enervanta/interesanta intamplare legata de calculatorul meu” spre concursul lui Groparu in parteneriat cu evocomputers.ro. Sansele sa fie de partea mea!

principii de viata… cuvinte mari

Tomata imi da o leapsa dintr-aia cu greutate existentiala. Si anume, sa insir zece principii de viata. Principii de viata? Pe vremurile astea moral turmentate? Bine, sa incerc.

un. berea dupa vin e-un chin. (principiu de mare importanta tradus si adaptat in mai multe limbi de circulatie internationala)

dos. orice-ar fi, baga o muzica. & dance!

tres. bineinteles ca poti.

cuatro. suna un prieten.

cinco. aia cu micile placeri fac viata mai frumoasa. o stiti? e-adevarata.

seis. foaie verde frunză-n băţ, n-ai de lucru, fă-ţ!

siete. nu le spune altora ce să facă.

ocho. dust yourself up and try again.

nueve. this too shall pass.

diez. viata e roz. daca nu e roz, aplica regula cuatro si roaga-l sa-ti dea jos ochelarii gri si sa-ti aplice o palma (finuta) dupa cap.

Dau mai departe catreeeeee Elf, Anca Sandu si Doulfe.

It’s been a pleasure doing principles with you!

flori si culori

A mai apaut un blog in viata mea. Cu mai putine cuvinte si mai multe… sa le zicem lucruri. Urate sau frumoase, voi judecati, dar sunt facute de mine si mie imi plac. Luati de vedeti, comentariile le astept acolo.

http://florisiculori.blogspot.com/

biletel

Draga blogule, simt ca te-am neglijat si tradat, intr-o anumita masura. I-am dat pandorei mai multa atentie. Si am dat atentie unei carti minunate si andrelelor si a trebuit sa fac si eu curat si jogging si sa ma mai intalnesc cu niste oameni, intelegi, nu? Dar relatia noastra a fost intotdeauna una cu pauze si pasiuni abrupte, asa ne intelegem noi si nu ne suparam. Pentru ca mie inca imi place sa scriu, mai bine mai rau mai cum o fi, si am nevoie de tine sa ma primesti, cu toate toanele si mofturile mele. Acestea fiind zise, vroiam sa te mai anunt ca a venit primavara, am vazut chiar muguri in copaci azi dimineata si o sa fie cald si bine weekendul asta. Atat, ne scriem!

Cat e prea mult?

Oricine si-a facut sau a scris vreodata pe un blog stie ca la un moment dat te opresti si te intrebi: e prea mult? Blogurile personale sunt un fel de jurnal pe internet. Daca unii se cenzureaza intr-o anumita masura, altii aleg sa dea din casa ce au mancat, cum a mers intalnirea romantica de aseara sau cat au stat la WC. Pentru ca simt nevoia sau pentru ca nu gasesc alte subiecte. Si daca te tii sa scrii des sau foarte des, la un moment dat ajungi sa te iei de tot ce faci.

In ultimul episod din House M.D.,  pacienta e o bloggerita care pune pe net tot. Ca s-a certat cu prietenul, ca n-a avut chef de sex, ca o sa moara si ia decizia privind operatia sfatuindu-se cu cititorii ei. Uitandu-ma la film, imi zic “Ei, hai, ca e prea mult!”.

Poate unii dintre voi o stiti pe Curvette, care isi descrie experientele de prostituata. Ca este o lume imaginata sau autoarea chiar a trait experientele respective, nu stiu. Ceea ce mi se pare esential in exemplul asta este pseudonimul. E simplu sa spui cele mai mai indecente lucruri sau sa-ti expui cele mai adanci ganduri cand te protejeaza anonimatul, cand lumea nu va asocia vorbele cu un chip si-un nume. Pentru ca internetul nu iarta. Citeam zilele trecute un articol in care se explica cum raman forever and ever pe internet lucrurile pe care le postezi (tu sau altii) despre tine. E ca atunci cand iti faci un tatuaj. Te intrebi ce te faci daca peste zece ani n-o sa-l mai vrei. Poti sa-l scoti, dar e o procedura a naibii de complicata si incomoda.

Un blogger spunea ca scrie pentru fiul lui, pentru ca el sa-i vada gandurile si experientele cand va creste. (sorry, n-am reusit sa gasesc postul) Poate e cam devreme sa ne punem probleme dintr-astea, dar ce lasam pentru eternitate in online?

Discutiile pot trece in uitare. Ce scrii ramane acolo, cu virgula, punct, la indemana oricui. Si atunci, pana unde mergi pentru cateva clickuri in plus? Pentru ca oamenii vor citi picanterii sexuale, scandaloase. Avem un apetit crescut pentru a intra in vietile altora. De aici si succesul tabloidelor, a expunerii fara limite a celor mai insignifiante detalii din viata persoanelor publice (cu poze si video! nu rata!).

Uneori ma lovesc de anumite texte destul de intime si-mi zic: eu n-as putea sa scriu asta. Pentru ca nu pot sa-mi expun viata in totalitate decat prietenilor apropiati si poate si atunci cu unele rezerve. Un psiholog spunea “Nici prietenul tau cel mai bun nu trebuie sa-ti stie toate secretele. Nu e sanatos”.

Dupa toata lalaiala de mai sus, mi se contureaza doua linii dinstincte. Prima, cat de relevante sunt detaliile vietii tale pentru ceilalti? Sunt oameni care pot face din orice banalitate o opera, cu figuri se stil, cu umor, cu tot. Pot sa citesc 5 paragrafe despre cum ai mancat cartofi la pranz, iar textul sa fie admirabil. Dar cei mai multi nu au talentul asta si atunci nu fac decat sa se expuna de dragul de-a mai scrie ceva. Nu e relevant pentru nimeni, nu e literar, e doar viata ta pe taraba.

A doua, cat te lasa constiinta sa spui? Aici nu conteaza relevanta. Conteaza libertatea pe care ti-o acorzi, gradul de expunere cu care te simti confortabil. Din punctul meu de vedere, daca SIMTI ca trebuie si poti sa spui ceva, parerea altora e mai putin importanta. Textele scrise din inima sau din nevoia de a exprima ceva sunt relevante pentru tine, cel care scrii, iar scrisul poate fi o forma de terapie. Iar experientele personale, un mod excelent de a dovedi un argument sau de a porni o discutie.

Am deschis Pandoras la cafeaua de dimineata si am vazut textul Nebuloasei despre virginitate. Si atunci m-am intrebat: pentru mine ar fi prea mult?

Articol publicat pe Pandoras

theme change

Nu schimbati canalul, sunteti unde trebuie! Stiu ca nu mai sunt in jur culorile cu care v-ati obisnuit si care m-au fermecat si pe mine mult timp, dar cand mi-a zis cineva ca a intrat pe blogul Bebelusei si a crezut ca a intrat la mine, am decis ca e momentul pentru o schimbare. Pe principiul “less is more”, am ales o tema cat mai simpla si curata. Culorile frumoase raman in cuvinte.

Actiunea “usa blocata”

Am un var de varsta mea (buna, Marius! – daca nimeresti vreodata pe aici). Si eu cu varul meu ne-am petrecut jumatate din copilarie impreuna, fiind amandoi singuri la parinti eram ce aveam mai aproape de frate/sora. Printre toate jocurile inventate si rasinventate, aveam si asa numitele “actiuni”. De exemplu, mergeam in fiecare weekend de iarna la patinoar si am observat la un moment dat ca oamenii isi cam pierdeau banii pe gheata. Nu stiam cine ii pierdea, erau in general monede, dar de ce sa nu ii adunam noi? Activitatea a primit numele de “actiunea MaSa money”. E cam singurul nume de actiune pe care mi-l amintesc, dar au fost muuulte.

Revenind la “actiunea” din seara asta, din pacate nu mai sunt suficient de copil incat sa-mi vina in cap un nume mai original. Asa, usa blocata. Sa fii fata si sa stai singura in Bucuresti nu e cel mai simplu lucru. Plecand de la faptul ca instalatorii au impresia ca vorbesc cu un sac de fan si pot sa te pacaleasca cum vor, pana la acela ca atunci cand trebuie sa desurubezi un surub nu ai intotdeauna forta necesara. Blocata fiind in spatele proprie-mi usi de la garsoniera, cu trei buni foarte buni minunati prieteni pe partea cealalta, mi s-a cerut sa scot niste suruburi de la yala, respectiv clanta. Din 5 am scos 2, iar la restul de 3 mi-am demonstrat feminitatea. N-am putut.

Intre desurubat si sunat prieteni, am zis sa lansez si eu o intrebare in lumea virtuala, ca deh, s-o gasi vreunul sa-mi sara in ajutor c-o informatie. Daca vreti sa invatati din greselile mele, atunci cand sunteti un pachet de nervi nu-i intrebati pe internauti “Stie cineva un lacatus?”. Veti primi acelasi raspuns pe care mi l-a dat si google 10 minute mai tarziu: Marius Lacatus! (cu mici variatiuni: am primit si-un George Lacatus si-un Stefan Banica Jr.).

Cautarea pe care vreti s-o faceti pe google in caz de usa blocata nu este “lacatus” (d’ooooh, nu?) ci “usa blocata”. Si sa nu cumva sa vi se blocheze usa inainte sa luati salariul sau ceva. Costa cam 120-150 de RON sa vina baietii meseriasi sa salveze printesa din turn. Unde e romantismul de altadata? Moving on, am aflat cu ocazia asta ca afacerea cu deblocatul usii e una in familie. Primul tip la care am sunat mi-a cerut 150 lei. Am sunat si la al doilea care mi-a cerut 120 si “mai ieftin nu gasiti si ajung in 10 min”. N-am mai avut rabdare si nici inima sa mai tin oamenii in fata usii, asa ca i-am zis sa vina. Mi-a marturisit meseriasul ca numarul ala cu 877 la capat la care am sunat prima data era fra’su, ba! Si ca sa va dovedesc ca lumea e mica, meseriasu’ il cunostea pe vecinu’ de vizavi la care a batut sa ia curent pentru bormasina.

O seara plina de invataminte. Si toata drama putea fi amanat pana maine dimineata daca nu ma hotaram sa duc gunoiul. Cum ti se poate schimba seara intr-o secunda!