in apa

Vreau sa va dau intalnire. Pe un camp cu maci, in miros de iarba, cu soarele pe piele. Pe o plaja cu trei palmieri, intr-o lumina difuza, cu stele intre luni. In zbor deasupra unor paduri. In jurul unei amintiri si-a unui zambet melancolic. Pe o cladire de 100 de etaje cand soarele e obosit si creste consumul de energie electrica. La mine in casti cand ascult piesa asta. Sub o ploaie torentiala intre aburi de beton. La niste cartofi prajiti la 4 dimineata. In apa.
So why don’t we go? Somewhere only we know.

Vreau sa va dau intalnire. Pe un camp cu maci, in miros de iarba, cu soarele pe piele. Pe o plaja cu trei palmieri, intr-o lumina difuza, cu stele intre luni. In zbor deasupra unor paduri. In jurul unei amintiri si-a unui zambet melancolic. Pe o cladire de 100 de etaje cand soarele e obosit si creste consumul de energie electrica. La mine in casti cand ascult piesa asta. Sub o ploaie torentiala intre aburi de beton. La niste cartofi prajiti la 4 dimineata. In apa.

So why don’t we go? Somewhere only we know.

Spre 3842 si inapoi

Am deschis acum ceva timp categoria „locuri”. Parca a fost atunci cand am scris despre Amsterdam si am mai rascolit prin arhiva dupa posturi care s-a incadra. Dar n-ar strica sa nu bata vantul pe-acolo, mai ales ca vara asta am fost in cateva locuri frumoase foc, unde vreau sa revin. Sa incep cu…

Chiar daca esti in cel mai inalt punct in care poti ajunge, nu inseamna ca o sa vezi lumea mai bine. 🙂 Sau cum am urcat pe Mont Blanc si am tras o portie buna de ras, am inghetat in mijlocul verii si am pozat ceata din toate unghiurile. Cum am ajuns pe Mont Blanc? Well, acum cateva luni cautam un concert Kasabian, which I simply adore, am gasit un concert la Torino, am gasit bilete de avion ieftine si, cateva minute mai tarziu am descoperit ca, de fapt, Kasabian cantau in deschiderea U2. Se mai sta pe ganduri la asa o treaba? No way. Dar cum Torino nu e cel mai spectaculos oras turistic si aveam o saptamana de pierdut prin nordul Italiei, ce sa mai facem noi? Pai luam trenul, autobuzul, ne cazam in Aosta, de acolo mai luam un autobuz, trecem tunelul Mont Blanc, ajungem in Chamonix, de unde urcam pe Mont Blanc. Dupa indelungi asteptari si mailuri schimbate intre adrese de serviciu cu „nu mai am rabdare!” „mai e putin” „cand plecam??”, ajungem la prima dintre destinatii, dupa traseul descris mai sus. In Italia, soare, frumos, la vita e bella, dupa tunelul Mont Blanc… ploaie. Frig, munti inveliti in nori… Tricourile au fost acoperite de pulovere, geci, manusi, caciuli. In fata garii din Chamonix punem ochii pe-o cafenea „Elevation”. Nimic mai potrivit, mai ales ca peste doua zile mergeam spre un stadion care va canta din toti rarunchii „EL-E-VA-TION!!”. Bem o cafea, ne uitam la nori, ne miram de localnicii imbracati in pantaloni scurti si slapi, ca noi deja tremuram usor. O luam spre telecabina.

P5260031

La ghiseu: „5 tickets!”. „Are you sure? There’s very little visibility”. „We have no choice”. And we didn’t. Si urcam. Pana la 2000 si ceva de metri se vede valea.

P5260038

Telecabina face o oprire pe drum. Cu degetele inghetate, ne chinuin sa facem cateva poze. Dansam de pe-un picior pe altul de frig, mai tragem cate-o ocheada la priveliste, un copilas isi baga manutele in gura sa si le incalzeasca. E comic.

P5260042

Ne imbarcam din nou in telecabina. Puf! Intram intr-un nor si nu mai iesim din el. Blitz-urile continua sa pozeze ce nu se vede, urcam destul de repede, urechile pocnesc si ne lovim la un moment dat de un perete vertical. Imi amintesc din pozele de pe Google ca aici era ceva mirific de vazut. Mai urcam vertical o bucata dupa care ne oprim. Telecabina se loveste de un perete si se balanseaza, unii inghit in sec cu ochii cascati. Dar reusim sa nu ne prabusim in gol.

Out! Viscoleste, oamenii se invart putin confuzi: Unde si ce tre’ sa facem acum? Ajungem pe-o terasa. Ne uitam, ne invartim, facem niste poze, mai mult noi intre noi, dibuim cam pe unde ar trebui sa fie piscul, ne pozam cu el, adica cu ceata, unii mai derapeaza pe ici pe colo.

P5260053

Gasim un lift care mai urca vreo 100 de m, la 3 euro bucata. Sa urcam deci pana unde se poate urca. Baiatul care opereaza jucaria ne ignora, ii batem in geam, ne strambam. Se uita la noi: „Aucune visibilite!”. Frate, noi am venit aici sa urcam! Nu ne ia bani, ba chiar se amuza in timp ce urcam si ne lasa popandai pe terasa cu „vedere 360 grade”. Unde aerul e deja un lux. Drept pentru care am inceput sa radem. Nu stiu altii cum sunt, dar eu am ras cum n-am mai ras de o bucata bunaaaa de timp. Nu stiu ce era asa de comic, faptul ca pozam intr-una ceata, ca nu puteam sa respir, ca in lipsa de stanci si vai si superbitati ale naturii, ne strambam noi in toate felurile… Si viscolea. Si am decis ca nu putem pleca fara sa fumam tigara de la „priveliste”. Sau „how to get high on life”.

P5260050

3842. Aaaand going down. Ciocolata calda cu rom la cafeneaua locala. Pe holuri sunt alpinisti inveliti in saci de dormit, cu ibrice, rucsacuri si pioleti in jur. Duuuude. Aaaand going down. Iesim din nor si odata ajunsi in Chamonix intelegem de ce localnicilor li se pare cald acolo. Pentru ca mai avem cateva ore la dispozitie, luam trenul spre ghetarul Mer de Glace. Telecabina, cateva sute de scari si o pestera sapata in ghetar.

P5260087

Vedem incalzirea globala in actiune. Mititelul, ce-a mai ramas din el, se scurge sub ochii nostri. Sus, in muntii acoperiti de nori, se aud zgomote de avalansa. Ups.

In Chamonix cautam in zadar o terasa incalzita. Nu exista asa ceva. Ploua mocanesc si probabil am prins cea mai proasta zi din sezon. In autocarul spre Aosta ascult U2 si Kasabian. Nu ma supar prea tare pe ceata. Nu imi da decat un motiv sa revin :).

impresii din lumea larga

anul asta s-a furat ca-n codru in Vama. noroc ca noi le-am luat-o inainte si ne-am golit corturile inainte de lasarea serii si-a ciorditorilor.

lesson learned: cand va pregatiti sa dati un papuc in cap unui om care se apropie de corul vostru, asigurati-va (cumva) ca nu e un prieten care la nevoie se cunoaste.

nu inteleg de ce se agita atat lumea ca ce munti de mizerie au ramas pe plaja. but of course ca au ramas. oamenii s-au distrat, cosuri de gunoi putine si vointa de a le folosi indirect proportionala cu nivelul de alcool din tartacuta. celor care se jelesc de cat de necivilizati suntem, le sugerez o promenada prin parcurile Madridului dupa o noapte de weekend. diferenta nu sta in cantitatea de gunoi lasata, caci ea nu difera. diferenta sta in organizare si oamenii care vin repejor la orele diminetii si fac totul luna-curat-ca nou-poti sa mananci de pe jos gen.

lesson learned 2: daca ai de gand sa cazi de pe o masa, peste o banca, apoi peste 3 navete de bere, asigura-te ca nu vei fi in stare sa faci nicio alegere constienta legata de modul in care iti vei coordona miscarile.

lesson learned 3: nu te pune cu soferii nervosi de masini de gunoi

lesson known but forgotten: pe drumul vechi de la Medgidia spre A2 se face STANGA la un moment dat. intr-un sat cu S. spre alt sat cu S.

o Luna amara cu Rosu aprins dupa 6 ore de zbantuiala te unge la suflet mai ceva ca sticla de apa pe care o gasesti din intamplare cand te trezesti dupa 2 ore de somn si soarele arde peretii textili de 4 ore. cati ani avea soferul camionului?

peste o luna ma intorc sa fac o baie in mare

precious lesson to be learned: stie cineva unde se iau lectii de james bond sa pot sa ma strecor printre sforile de la corturi ca spionii printre razele laser?

toata lumea larga se strange intr-un singur punct atunci cand soarele te bate lejer in cap si cand nisipul din atmosfera se unduieste pe Child in time. punctul asta e undeva intre urechi. sau undeva intre plamani, nu m-am horatat inca. cercetarile continua

omul unei nopti de septembrie

Il stiti pe Raducu? Daca ati fost anul trecut in Vama, oricand, sigur l-ati vazut. E nenea ala micut de inaltime, cu hainele pline de nisip (noroi?), care umbla tot timpul beat (mahmur si alte variatiuni) si cu un buchet de diverse sticle in brate. Iar pe cap, o coronita din salcie. Semana cu un spiridus din Visul unei nopti de vara. Intr-o seara de septembrie cand, fara sa stim, am asistat la ultima noapte oficiala de Vama, l-am si cunoscut. Raducu petrecuse 3-4 luni pe-acolo fara niciun ban, cu un caiet in care scria poezii si adunase ganduri de la oameni si cu o nemultumire pe lume: „Imi fura pixul! De ce-mi fura pixul?” M-am dus in cort si i-am adus un pix. Nu-i fura nimeni pixul, l-a pierdut in urmatoarea jumatate de ora. Raducu avea ochi blanzi si traia toate melodiile de jale de la Stuf. Si insista ca sunt trista, desi dupa parerea mea zambeam cu toata gura. Fin psiholog.

Raducu a aparut si intr-o carte, pe care o avea la el, primita cadou, cu dedicatie. Da, mi-am amintit, se chema „Nopti de Vama”. Si era un baiat care statea la strada principala, colt cu strada de la stanga si le vindea. Il vazusem dar nu m-am oprit sa vad ce vinde si daca merita. Mi-a parut rau. Ne-a parut rau. Nu-i asa?

La radio a inceput U2 cu Where the streets have no name. As zice: where there shouldn’t be any streets. Too late for that.

Run, don’t stop

Intr-o zi care a inceput cu vesti proaste, dileme ametitoare de la conducatorii tarii si ceva ce seamana izbitor a cutremur in Casa Presei (se muta mobila si zici ca se darama sandramaua), imi amintesc de Viena de parca a fost ieri. Waaaait, a fost ieri! Si a fost foarte frumos.

Scopul cu care am mers acolo a fost atins: duminica am alergat la semimaraton, l-am terminat in 2 ore si 37 de minute si am luat si eu medalie. De participant, dar eu tot ma mandresc cu ea. 🙂 A fost prima data cand am parcurs toata distanta de 21 de kilometri, inainte nu reusisem decat vreo 15. Dar faptul ca oamenii alearga in jurul tau, atmosfera – pe margini sunt sute de sustinatori care te aplauda si striga „Run, don’t stop!” – te ajuta sa treci peste hopurile fizice. La start am fost cata frunza, cata iarba, am alergat impreuna cu participantii de la maraton toata distanta, iar cand noi am ajuns la finish, ei au facut stanga pentru inca 21 de kilometri. In total, peste 35.000 de oameni pe strazile Vienei. Chiar daca nu mai imi simteam picioarele, decat atunci cand ma intepau in semn de protest, chiar daca uneori kilometrii se derulau foarte incet si finalul parea sa nu mai apara, per total m-am simtit minunat. La kilometrul 16, dupa ce am baut apa si am mancat cea mai buna jumatate de banana din existenta mea, viata mi s-a parut foarte frumoasa. Tre’ sa fi fost de vina endorfinele care vin dupa efortul fizic, sau poate faptul ca mi-am depasit limita sau poate doar placerea de a fi alaturi de mii de oameni senini si zambitori. Dupa poza de grup cu medaliile, care mai de care ne intreceam in promisiuni de „data viitoare la maraton!”.

Si apoi a fost Viena. Un oras curat, ordonat, elegant, la fel ca oamenii care se plimba pe strazi. Mi-am amintit din nou, pentru ca mai uit, cat de deschisi si prietenosi sunt oamenii de prin alte tari. Intra firesc cu tine in vorba, li se pare normal sa lege o discutie cu un strain in jurul unei beri si sa invete de la alti oameni. Sa zambeasca si sa arate un interes autentic pentru tine, chiar daca stiu ca e probabil singura data cand va intalniti. Am intalnit si austrieci nervosi, dar sursa nervilor era in general incapacitatea altora de a respecta REGULILE SI ORDINEA. Asa o incrancenare nu ma deranjeaza in mod special. Cand vezi incrancenare pentru ca altii pur si simplu EXISTA, atunci stii ca ai trecut de norul de cenusa si te-ai intors in tara.

Da, m-am confruntat si eu cu „situatia norului de cenusa” si n-am trecut de el chiar din prima. Zboruri anulate unul dupa altul, locuri vandute ca painea calda la autocare si intrebari cu un singur raspuns: „We don’t know”. Apoi loterie pentru locurile libere din cursele companiilor care totusi zboara spre destinatia ta si plecaciuni cand te vezi aterizat, cu bagajul pe banda de la aeroport si cand simti aerul cald al Bucurestiului. Pentru ca in Bucuresti e cald, chiar si pe ploaie, in comparatie cu Viena. Cam atat. Aici e mai cald.

Amsterdamul nu miroase a iarba, iarba miroase a Amsterdam

„We found a bike in front of the house. It’s yours”. Miiiine? Olandezii la care am stat acum patru ani (deja??) m-au intamplinat cu o bicicleta. Putin cam inalta pentru mine, mi-am rupt o pereche de sandale incercand sa pun o frana. Dar cine nu-si rupe ceva pe bicicleta in Amsterdam? Era cat pe ce sa-mi rup si gatul, cazand in intersectie, pe ploaie, in fata tramvaiului. Cu palma si genunchii insangerati, ma uitam cu ochii tristi la prietenii mei olandezi. Ei radeau de mine. „I have a friend who broke both her wrists one night, coming on her bike drunk, from a party. Hahaaa!”

Olandezii au un accent in engleza delicios, usor britanic. Cam toti si-au fumat creierii prin liceu si ies destepti foc! M-am indragostit foarte repede de ei. Ok, bine, m-am indragostit numai de unul. Si cum sa nu te indragostesti cand la miezul noptii te ia pe bara de la bicicleta si te duce acasa, traversand poduri, strazi inguste, cu norisori magici in aer, asa cum ia printul printesa pe cal? In Amsterdam, se intampla.

Dupa ce mi-am luat bicicleta in primire de la gazde si am primit tutorialul de legare corecta a vehiculului astfel incat sa nu poata fi furat, am schimbat amabilitati si m-am minunat de apartamentul lor pe trei etaje, cu terasa cu plante, bucatarie imensa si d-astea de-ale civilizatiei. Apoi am iesit din casa. Un grup de turisti aproape ca m-a prins intr-o poza, cu mana pe clanta. Si apoi, ta-daaa! Am simtit aerul inconfundabil al Amsterdamului. Miroase a iarba, ce mai, peste tot. Un miros pe care l-a inceput nu l-am inteles, in inocenta mea, dar care mi s-a impregnat pe creier mai ceva ca madlena lui Proust. Pour moi, nu Amsterdamul miroase a iarba, ci iarba miroase a Amsterdam.

Centrul orasului musteste a dubiosenie. Prostituate in geamuri, te impiedici de turisti prabusiti de la prea multa magie, iar la mai toate colturile junkierii incearca sa-ti vanda o bicicleta sau sa ti-o fure sau doar se uita ciudat la tine. Ma indoiesc ca te si vad. Dar eu una m-am simtit in siguranta. Toata lumea e intr-o stare de chill molipsitoare. Aerul, v-am zis.

Amsterdamul e construit concentric. Un cerculet de apa, unul de pamant si tot asa. M-am ratacit de nenumarate ori, nu fara placere, pentru ca peisajele sunt chiar romantice. E un fel de Venetie, numai ca orasul nu are un aer de vechi si statut. E multa frumusete invelita intr-o patura de biciclisti nebuni, inca una de turisti extatici si, in general, un stil de viata relaxat dar eficient.

Am prins o luna frumoasa, cu soare, spre mirarea localnicilor, pentru ca, insistau ei, Amsterdamul e un oras ploios. Fusesem acceptata la o scoala de vara si din cinci orase europene, m-au trimis in cel care mi s-a potrivit ca o manusa. Nu cred ca organizatorii au stiut, a fost sheer luck.

Incerc sa rezum cumva de ce imi place atat de mult locul ala. Oamenii pe care i-am cunoscut au contribuit mult, fara indoiala. Veneam dupa un an petrecut in Spania si eram putin obosita de caracterul latin, zgomotos si sufocant. Caracterele nordice puternice, inteligente, reci dar totusi deschise m-au incantat pur si simplu. Iei oamenii astia si ii pui intr-un loc unde placerile interzise sunt la ele acasa. La etajul 1 poti sa porti o discutie despre drepturile omului, iar la subsol cinci natii diferite sunt way up high. Pe strazi gasesti toate gradele de betie: de la cel mai treaz si serios, la cel mai prabusit si niciunul nu se mira de prezenta celuilalt.

Cred ca acum mi-am dat seama de ce imi place atat de mult. Eu sunt o fana a echilibrului. Iar Amsterdamul este un oras al echilibrului, intre multe extreme ale comportamentului uman. Si, bineinteles, esti liber oricand sa te dezechilibrezi mai mult sau mai putin. Totul asezat pe apa, printre barci, biciclete, cladiri scunde si cochete, parcuri largi si culorile multiculturalismului. It’s a magic cocktail!

Si melodia care-mi va aminti intotdeauna de Amsterdam. Cand o ascult inchid ochii si dansez in picioarele goale, pe iarba, intr-unul din parcurile imense din locul meu preferat din toata lumea. Cat am vazut din ea pana acum.

Am scris toate astea la provocarea lui Cati. Care inteleg ca se duce in Amsterdam si o invidiez pentru ca nu m-as satura sa ma reintorc acolo. Enjoy the ride! 🙂