Vazui Despicable me, un film de animatie foarte simpatic, poate cel mai simpatic din ultima vreme lunga. Are umor (dintr-ala la care razi), fraze memorabile, personaje foarte reusite, iar vocea personajului principal, the cynic heartless evil guy turned into the sweetest dad muhaha, ii apartine lui Steve Carell. Ce vreti mai mult?
Cu ocazia lui Despicable me, am vazut prima data in viata mea, si va asigur ca a fost o experienta naucitoate, reclame 3D la telenovele. Una made in Romania cu tigani (Mostenirea? sau cum s-o chema) si inca una cu o araboaica agitand misterioasa un cutit deasupra unui baldachin in cate un el si-o ea se… iubesc. Numai Acaaaasaaa. Vorba aia, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni.
…in acest timp, cerceii se coc pe ritmuri de Rodrigo y Gabriela (via radio paradise).
Am vazut cateva documentare in weekend. Si documentarele nu sunt niciodata vesele. Daca stiti vreun exemplu de documentar vesel, astept. Se pare ca toate lucrurile care merita documentate, aduse in fata lumii sunt triste. Crime, incalzire globala, genii nebune nefericite, animale chinuite, pedofilie, copii manipulati, corporatii inumane care ne fura viata etc. Sau poate ar mai fi cele in genul “HOME”, care ne arata ce planeta frumoasa avem. Iar mesajul care ar fi? “O planeta frumoasa pe care o distrugem”.
Recomand “Dear Zachary”. Si daca mai sus spuneam “trist”, asta e cel putin foarte trist, ba chiar cutremurator. Citeam un comentariu pe undeva ca “daca nu versi o lacrima la filmul asta, nu esti om”. Daca as fi vazut “Dear Zachary” ca film si nu ca documentar, as fi zis unu – ca e sigur facut de sadicii de asiatici si doi – ca in realitate nu e posibil asa ceva. Este vorba despre un tip, de 28 de ani, ucis de o fosta iubita, care ulterior dezvaluie ca e insarcinata; despre drama parintilor si prietenilor lui, si povestea continua. Documentarul e facut de un prieten din copilarie de-al celui omorat, care vrea sa-i lase fiului din burta criminalei un film despre cum a fost tatal lui. De ce sa-l vedeti? Pentru a realiza cat de cruda si nedreapta poate fi lumea (daca nu stiati deja) si pentru a vedea prin ce pot sa treaca doi oameni si totusi sa continue sa traiasca.
Mai recomand “Grizzly Man“. Grizzly man e un tip pasionat, ba chiar indragostit, cum spune el, de animalele salbatice, cu precadere de ursi. Si el merge vara dupa vara in Alaska, intr-un tinut cu mii se ursi grizzly, care sunt acolo ca la ei acasa. Tipul filmeaza sute de ore cu animalele in salbaticie, stie sa se apere si sa comunice cu ursii, iar dupa terminarea verii, cand ursii merg la hibernat, vine inapoi in civilizatie si merge prin scoli si-si duce mesajul de iubire si ocrotire a lor. Toate bune, frumoase si nebune pana cand e omorat de un urs. Nu numai el, ci si iubita lui. Documentarul e facut din imaginile filmate de el, din marturiile lui din mijlocul salbaticiei, dar si din interviuri luate apropiatilor. In fiecare vara, spunea “If I don’t come back, don’t worry, it’s what I want”. Cei mai multi dintre noi nu s-ar expune la halul ala de pericole, dar e mai mult decat interesant sa intri in mintea unui om care o face.
Si din seria “ce lucruri se mai intampla prin lume si eu habar n-am”, merita vazut “Jesus camp”. Daca credeati ca numai in tarile arabe copiii sunt pregatiti de razboi, think again. In America exista zeci de milioane de evanghelisti, iar copiii lor sunt crescuti de mici ca sa faca parte din “the army of God”. Daca evanghelistii ar vota toti la fel la alegerile din SUA, ar decide rezultatul. Copiii pe care ii cresc vor decide viitorul. Copiii pe care i-am vazut in documentar ar fi in stare sa arunce o bomba nucleara si sa distruga lumea “in the name of Jesus”.
Gata cu recomandarile. Va las cu o melodie frumoasa, dintr-un alt documentar, despre un om de care n-am auzit in viata mea dar care, apparently, e cunoscut in SUA, Daniel Johnston, un cantaret si compozitor cu probleme psihice: “The Devil and Daniel Johnston”.
Am tot fost in cautare de sitcomuri in ultimul timp. Dupa The Office, care m-a cucerit greu, dar iremediabil, am mai incercat cateva seriale fara succes. Si asa am ajuns la It’s Always Sunny in Philadelphia. Primele episoade nu m-au incantat foarte mult (deja se prefigureaza un pattern ), but it gets better&better.
Patru prieteni care sunt patronii unui bar fara prea mult succes se lupta cu tot felul de probleme existentiale si de tabuuri ale culturii americane. In a funny way. Cireasa de pe tort: in sezonul al doilea intra in scena Danny DeVito. Partea mea preferata: genericul – o melodie gratioasa cu imagini din Philadelphia pe fundal, care nu e deloc in ton cu ce urmeaza.
Ca tot e invierea subiectul principal al zilelor astora, va recomand un film: “Wristcutters: A love story” (2006). O romantare a sinuciderii si a lumii de dupa ea. Daca e rai, iad sau purgatoriu hotarati voi. Eu i-am zis rai pentru iubire si pentru plaja.
Si o melodie care se potriveste cu linistea din Bucuresti, parcarea pe care n-am mai vazut-o atat de goala de nu mai stiu cand, soarele care se rasfira printre jaluzele, peronul gol de la metrou.
Documentarul Food Matters poate sa-ti provoace o mica revelatie sau poate sa te lase rece cu totul. Depinde cat de sceptic esti. Cand ti se prezinta o solutie miraculoasa care poate sa-ti schimbe viata, ai toate sansele sa spui: hai, sa fim seriosi, nu exista solutii miraculoase! Asa am fost invatati. Nu poti face bani peste noapte, nu exista un elixir al tineretii, vreo planta care sa te scape de chelie in doua saptamani sau vreun aparat care sa-ti dea abdomenul perfect in trei zile. Si toti care zic ca ar exista vreun “miracol” de genul asta sunt niste sarlatani care vor sa scoata profit din iluziile tale. Eu asa am sentimentul ca am fost educata de contemporaneitate.
Miracolul din Food Matters este prea simplu pentru a fi adevarat: alimentatia. Cei care au realizat documentarul si cei invitati sa vorbeasca in el sustin sus si raspicat: o alimentatie sanatoasa si corecta nu numai ca iti asigura o viata sanatoasa si te fereste de boli, dar poate fi un tratament pentru bolile de inima, pentru cancer, diabet sau alte afectiuni cronice. Medicina clasica e foarte buna cand vine vorba sa te “lipesca” la loc dupa un accident de motocicleta, de exemplu, dar cand vine vorba de prevenirea si tratarea bolilor nu se pricepe – e varza, mai pe romaneste. Corpul nostru e plin de toxine, pe care le acumulam cu stoicism in fiecare zi a vietii si pe care nu stim cum sa le eliminam. Iar atunci cand corpului i-a ajuns si dezvolta o boala de toata uratenia, primim pastile.
Pastilele sunt si ele toxice si au o varietate de efecte adverse, printre care si moartea. Statisticile din documentar nu pot sa nu-ti ridice un semn de exclamare: sute de mii de oameni din SUA au murit de la tratamentele care le-au fost administrate, in mod corect, de doctori. Iar mortile astea nu sunt o surpriza pentru producatorii de medicamente, din contra, ele fac parte din rata de esec calculata inainte de lansarea lor pe piata. Deci, din perspectiva medicinii, sunt normale.
Se pare ca in Statele Unite procentul de femei care fac cancer la san este de 13%. In Japonia, sub 1%. Diferenta? Stilul de viata si alimentatia.
Dar astea sunt lucruri de bun simt, nu? Tocmai aici am avut eu o problema. Ma uitam la film si mi se spuneau lucruri pe care le stiu si eu, undeva, in adancul gramezii de informatii cu care sunt bombardata zilnic. E firesc sa ai o viata mai buna daca mananci sanatos. Stiu si eu ca trebuie sa mananc fructe si legume, peste, nuci si sa beau suficienta apa, ca as putea sa inlocuiesc zaharul cu mierea si cafeaua cu ceai verde. Mai mult, mi s-a spus ceva ce eu am realizat de mult timp: corpul tau stie ce este bun pentru tine, iti transmite, daca il asculti. Ei au mers mai departe: esti si ar trebui sa fii propriul tau doctor, ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea pentru corpul tau.
Cand deja imi incolteau mugurii unei vieti mai sanatoase in minte (ma si vedeam cu cosul in piata – nu la supermarket – cumparand fructe din plin), s-au bagat peste muguri crengile bine dezvoltate ale neincrederii. Pai, ok, probabil ca am sanse sa ma simt mai bine, mai plina de energie, mai toate alea bune, daca imi impun o alimentatie sanatoasa. Dar, chiar o fi asa? Oricum mediul e plin de factori nocivi, oricum si alimentele alea “sanatoase” au fost injectate cu tot felul de substante si stropite cu otravuri. Am auzit eu de un prieten de-al unui unchi care a trait sanatos, n-a pus o tigara in viata lui in gura si a murit de cancer la plamani.
Nu stiu daca e o descurajare pe care o simt numai eu. Acum cativa ani eram mult mai constienta de sanatate, de ce si cum mananc. Ceva s-a intamplat pe parcurs si a ajuns sa nu-mi mai pese. Cineva mi-a soptit ca nu conteaza, iei un algocalmin sau paracetamol si trece. Cine-o fi fost?
Aseara m-am uitat la documentar si am adormit cu ideile astea contradictorii: sa ma mobilizez sa-mi schimb stilul de alimentatie vs. degeaba m-as chinui, ca tot aia e. Si m-am trezit racita, pentru a treia oara anul asta. A treia oara in trei luni cand corpul meu cedeaza in fata unei raceli. Si acum imi rasuna in minte grupul mancatorilor de mere care ma saluta si-mi spune “Noi n-am racit de cativa ani”.
Esti ceea ce mananci, propovaduieste filmul. Merita vazut, nu neaparat pentru a deveni un adept al solutiei miraculoase care te va salva de la un infarct sau cancer, dar pentru a ne reaminti de cateva lucruri de bun simt legate de modul in care traim.
Pentru ca in weekend am vazut Lola Rennt (1998), azi am fugit cu foarte mult spor prin oras. Si cand zic fugit, a se citi alergat, sarit peste obstacole, bagat bocancii cu curaj in toate baltile. Dincolo de graba care ma impingea putin de la spate, sunt sigura ca pofta cu care fuge Lola in film m-a inspirat. Sa-l vedeti, daca vreti.
Si am mai vazut cateva drame, dintre care cel mai mult mi-a placut Gegen die Wand (2004).
Dupa ore intregi de povesti mai mult sau mai putin triste, dar in niciun caz vesele, am simtit o nevoie grava de umor si ceva light. Asa am ajuns la serialul The Office, varianta din State. Am vazut jumate din primul sezon si inca nu am reusit sa ma amuz. Ar fi comic, daca nu ar fi atat de real si daca nu mi-ar atinge o coarda cam incordata in momentul de fata.
Se uita cineva la Tripping the Rift? E un serial de animatie SF, for the whole family to watch, if everyone is old enough to buy beer, dupa cum citisem pe undeva. Nu pot ingurgita mai mult de un episod odata, dar are glume inteligente pe alocuri si e… something else.
Asa, revenind la scopul egoist al acestui post, la ce sitcomuri simpatice va uitati si doriti sa le recomandati?
Later edit: Rectific, The Office rules! Am reusit sa ma amuz, si inca bine.
Culori frumoase, o lume fantastica, sentimente nobile si o poveste cu morala, toate imbracate intr-o haina de efecte speciale duse la nivel de arta. Pe o planeta fosforescenta, oamenii sunt the bad guys, parazitii care distrug orice gasesc in cale pentru interese economice, fara sa le pese de elementul uman (ma rog, extraterestru). O paralela cumva la ce-i facem noi Pamantului in secolul 21? O comparatie cu instrainarea oamenilor de natura si de comunitate in favoarea individualismului tehnologizat? Da si da, sau cel putin asta am inteles eu.
Toate bune si frumoase, si totusi m-am usor plictisit. Asta pentru ca povestea e profund previzibila. Iar trei ore de efecte speciale spectaculoase si cam atat, im, e cam mult. Daca ar fi reusit James Cameron sa comprime putin actiunea, ar fi fost perfect. Iar componenta hollywood-iana a filmului m-a facut sa-mi dau ochii peste cap in momente care se doreau emotionante.M-am saturat pana peste cap de discursurile americane de mobilizare a maselor gen “Impreuna invingem, la arme, fratilor! Promit ca va fi bine”. M-am saturat si de povestile de dragoste frumoase, pure, romantice. Nu mai mintiti poporul cu experienta 3D!
Apropo de 3D, si fara legatura directa cu Avatar, nu stiu altii cum sunt, dar nu mi se pare mare smecherie 3D-ul. Poate am eu o sensibilitate ceva, dar ma cam dor ochii de treaba asta. E a treia oara cand vad un film 3D si, sincer, mi-as fi dorit sa le vad in format 2D. Se vede suficient de bine, clar, extraordinar si fara sa iasa personajele putin in relief. Dar cred ca trebuie sa ma obisnuiesc cu viitorul.
Asa, ziceam de Avatar. Pai merita vazut, macar pentru a realiza cam cat a evoluat industria cinematografica. Pe mine m-a facut sa-mi doresc sa am un pasaroi gigantic pe spatele caruia sa zbor full speed printre munti plutitori. Pfff, ce imagine!
Asa, si ne mai aminteste putin ca suntem oameni, nu robotei care functioneaza pe bani. Cred ca uitam tot mai des.
Din cand in cand, apare cate un serial care imi capteaza toata atentia si imi da dependenta. Ultimul venit in club: Mad Men.
Mi-a fost recomandat de Andra, care ma ameninta ca mai are un serial care o sa ma innebuneasca. Pana atunci, ma bucur de o calatorie in timp in atmosfera anilor ‘60, de personaje savuroase, dialoguri inteligente si de acel je ne sais quoi al filmelor care te farmeca fara drept de apel.
Sabina: @Ioana pai ti-am dat, poate scosul din letargeala functionea za...
Ioana: Te-am scos din letargeala bine ca mi-ai dat link, alt blog pe...
