Documentare pe paine

Saptamana trecuta a fost One World Romania, editia a 9-a si prima la care am participat. One World Romania e un festival de documentare care isi propune sa ofere „awareness pills” pe diferite teme, in general legate de drepturile omului. Am vazut in jur de 15 filme, unele foarte bune, si va recomand sa nu ratati evenimentul in anii urmatori.

De vazut daca aveti ocazia:

Robotelul de Aur (Romania, 2015) – Singurul documentar romanesc din festival si unul bun. Filmul este despre Steluta Duta, campioana nationala si europeana la box. Departe de a spune povestea lacrimogena vehiculata prin diverse emisiuni tv, documentarul reuseste sa arate (nu neaparat sa spuna) cum a fost si este viata Stelutei: copilaria si adolescenta prin case de copii si pe strazi, prietenia pastrata cu cei cu care a crescut, relatia cu antrenorul si faramele unei legaturi cu familia. Documentarul este dramatic, prin natura trecutului Stelutei, dar descoperim o persoana calda, buna si dintr-o bucata. Steluta are acum o viata decenta si este apreciata si iubita. O fata autentica, de o putere fantastica, si o poveste despre reusita care poate servi ca exemplu nu doar pentru copiii institutionalizati, ci pentru toti tinerii.

Every Face Has a Name (Suedia, 2015) – Pe 28 aprilie 1945, vapoare cu prizonieri eliberati din lagarele naziste ajungeau la Malmö, in Suedia. 60 de ani mai tarziu, cineva ia filmarile din acea zi si isi propune sa gaseasca chipurile anonime din multime. Un task aproape imposibil, care a dat cu greu roade (regizorul a gasit doi oameni in primii 2-3 ani). Dar apoi au inceput sa vina informatiile si a iesit un documentar impresionant. „De ce as cunoaste pe cineva? Nu cred ca am cum sa stiu pe cineva acolo…”, zic aproape toti, inainte sa tresara si sa arate spre ecran „Eu sunt aia! E mama! Sunt prietenele mele!”. Uimirea de a se descoperi sau de a-si revedea familia dupa zeci de ani, intr-o filmare de care nici nu stiau, este coplesitoare. „Oare eu sunt? Nu stiu cum aratam, ma tunsesera si nu aveam oglinda.” Povestile lor, celor gasiti, imprastiati acum in toate colturile lumii, sunt emotionante. In paralel, in zilele noastre, pe coasta Italiei, ajunge o alta barca, cu chipuri la fel de anonime. Storytelling at its best.

Coups de foudre (Belgia, 2014) – Nu e un awareness pill, e o lovitura in plex. Filmul e facut exclusiv din interviuri cu femei abuzate psihic si fizic, aflate acum intr-un centru, sub protectie. „Tot noi suntem dincolo de gratii”. De la cum i-au cunoscut pe barbati si totul parea minunat, pana la cum apar semnele abuzului si transformarea in cosmar. Si cum reusesc sa evadeze din izolare, rusine si auto-invinuire. E o calatorie pe care au facut-o singure si pe care o povestesc pentru ca, da, „i se poate intampla oricui, indiferent de varsta, educatie, etnie, religie”.

Dreaming of Denmark (Danemarca, 2015) – Wasi e adolescent cand ajunge in Danemarca, ca refugiat afgan. Invata daneza, se formeaza acolo, dar cererea de azil ii este refuzata in repetate randuri. La 18 ani, fata in fata cu deportarea in Kabul (perspectiva care il terifiaza), Wasi decide sa fuga in Italia si sa incerce acolo sa obtina permis de sedere in Europa. Ceea ce urmeaza este o asteptare interminabila si deprimanta. Este nevoit sa-si petreaca iarna pe strazi, bolnav si infometat. Intre timp, autoritatile nu se grabesc sa-i decida soarta. Starea psihica a lui Wasi se degradeaza vizibil, are pierderi de memorie si visul la Danemarca pare sa dispara treptat. O realitate cruda a mii de copii care ajung in fiecare an in Danemarca, in fuga de rau si cautarea de mai bine.

Mi-ar fi placut sa vad si mai multe, pentru ca fiecare film iti aduce ceva, te face un pic mai constient de lume si pune lucrurile putin cate putin in perspectiva. Unele sunt subiective, altele incearca sa prezinte cat mai multe aspecte ale unei probleme. Unele se axeaza pe o poveste, altele pe o cauza intreaga. Unele iti aduc zambetul pe buze, altele hohote de plans. Toate merita timpul nostru, pentru ca sunt, cumva, un strigat de ajutor intr-o lume tot mai ingropata in castile de la smartphone.

Alte recomandari de documentare aici.

Cause maybe

Wonderwall imi aminteste de tabara dintr-a sasea de la Carlibaba. Riful de inceput – pam pam pam, pampampampampam, imi evoca intotdeauna, ca un film, sala de mese semiobscura a caminului de elevi unde seara faceam „discoteca”. Adica puneam o caseta la un casetofon dat la maxim si chicoteam pana venea ora de culcare. Casetofonul pe o masa lipita de perete, un ecou al salii mari si goale.

„And what’s a wonderwall, anyway?”

Intotdeauna mi-am inchipuit ca e un cantec despre o ea pe care el nu o intelege. Despre o admiratie agitata bine cu disperare. Cu un strop de speranta on top. „Cause maybeeee”.

Era un cantec indepartat, pe care nu-l mai cautam. Caseta prea tocita, mesajul prea simplu. A revenit cu Riverman a lui Noel Gallagher & pasarile, care incepe cu un rif asemanator. Am tot dat de ea in ultimul timp, cel mai recent in Mommy (2014), un film frumos si memorabil.

Aveam o creta si un perete si i-am dat un nume. What’s a wonderwall, anyway?

wonderwall

shonda e de vina

Conduceam pe Bulevardul Unirii, era seara, ar fi putut foarte bine sa ploua. Cateva masini in fata la semafor, a-ntaia, a treia, de la radio razbate „If lay here, if I just lay here, would you lie away with me and”. Dau mai tare si accelerez, ca-n filme. Stateam intinse pe-un pat strain, la radio incepe. „Auzi, ce sezon din Grey se termina cu piesa asta?”. „Parca trei, cand moare ala si e Izzie in rochie”. „Nu a fost atunci cand moare 007?”. „Parca nu. Nu mai stiu”. Parcam masina in rond la Alba Iulia, suna telefonul, „A, tu esti?”. Puneam serialul pe pauza si ma gandeam c-as avea chef sa ascult. „We’ll do it all, everything, on our own”. Era in sezonul doi, la sfarsit, cand Alex ii spune lui Izzie ca Danny is not Danny anymore. Si-ntr-un final de seara, ma minunam ce clip prost are, ce piesa cheesy ascult de o ora si ce pacat c-am pierdut o poveste. Ma rog, a doua, a patra.

Despicable me

Vazui Despicable me, un film de animatie foarte simpatic, poate cel mai simpatic din ultima vreme lunga. Are umor (dintr-ala la care razi), fraze memorabile, personaje foarte reusite, iar vocea personajului principal, the cynic heartless evil guy turned into the sweetest dad muhaha, ii apartine lui Steve Carell. Ce vreti mai mult? 😀

Cu ocazia lui Despicable me, am vazut prima data in viata mea, si va asigur ca a fost o experienta naucitoate, reclame 3D la telenovele. Una made in Romania cu tigani (Mostenirea? sau cum s-o chema) si inca una cu o araboaica agitand misterioasa un cutit deasupra unui baldachin in cate un el si-o ea se… iubesc. Numai Acaaaasaaa. Vorba aia, vino, Doamne, sa vezi ce-a mai ramas din oameni.

…in acest timp, cerceii se coc pe ritmuri de Rodrigo y Gabriela (via radio paradise).

Ce cred altii ca ar trebui sa stim

Am vazut cateva documentare in weekend. Si documentarele nu sunt niciodata vesele. Daca stiti vreun exemplu de documentar vesel, astept. Se pare ca toate lucrurile care merita documentate, aduse in fata lumii sunt triste. Crime, incalzire globala, genii nebune nefericite, animale chinuite, pedofilie, copii manipulati, corporatii inumane care ne fura viata etc. Sau poate ar mai fi cele in genul „HOME”, care ne arata ce planeta frumoasa avem. Iar mesajul care ar fi? „O planeta frumoasa pe care o distrugem”.

Recomand „Dear Zachary”. Si daca mai sus spuneam „trist”, asta e cel putin foarte trist, ba chiar cutremurator. Citeam un comentariu pe undeva ca „daca nu versi o lacrima la filmul asta, nu esti om”. Daca as fi vazut „Dear Zachary” ca film si nu ca documentar, as fi zis unu – ca e sigur facut de sadicii de asiatici si doi – ca in realitate nu e posibil asa ceva. Este vorba despre un tip, de 28 de ani, ucis de o fosta iubita, care ulterior dezvaluie ca e insarcinata; despre drama parintilor si prietenilor lui, si povestea continua. Documentarul e facut de un prieten din copilarie de-al celui omorat, care vrea sa-i lase fiului din burta criminalei un film despre cum a fost tatal lui. De ce sa-l vedeti? Pentru a realiza cat de cruda si nedreapta poate fi lumea (daca nu stiati deja) si pentru a vedea prin ce pot sa treaca doi oameni si totusi sa continue sa traiasca.

Mai recomand „Grizzly Man„. Grizzly man e un tip pasionat, ba chiar indragostit, cum spune el, de animalele salbatice, cu precadere de ursi. Si el merge vara dupa vara in Alaska, intr-un tinut cu mii se ursi grizzly, care sunt acolo ca la ei acasa. Tipul filmeaza sute de ore cu animalele in salbaticie, stie sa se apere si sa comunice cu ursii, iar dupa terminarea verii, cand ursii merg la hibernat, vine inapoi in civilizatie si merge prin scoli si-si duce mesajul de iubire si ocrotire a lor. Toate bune, frumoase si nebune pana cand e omorat de un urs. Nu numai el, ci si iubita lui. Documentarul e facut din imaginile filmate de el, din marturiile lui din mijlocul salbaticiei, dar si din interviuri luate apropiatilor. In fiecare vara, spunea „If I don’t come back, don’t worry, it’s what I want”. Cei mai multi dintre noi nu s-ar expune la halul ala de pericole, dar e mai mult decat interesant sa intri in mintea unui om care o face.

Si din seria „ce lucruri se mai intampla prin lume si eu habar n-am”, merita vazut „Jesus camp”. Daca credeati ca numai in tarile arabe copiii sunt pregatiti de razboi, think again. In America exista zeci de milioane de evanghelisti, iar copiii lor sunt crescuti de mici ca sa faca parte din „the army of God”. Daca evanghelistii ar vota toti la fel la alegerile din SUA, ar decide rezultatul. Copiii pe care ii cresc vor decide viitorul. Copiii pe care i-am vazut in documentar ar fi in stare sa arunce o bomba nucleara si sa distruga lumea „in the name of Jesus”.

Gata cu recomandarile. Va las cu o melodie frumoasa, dintr-un alt documentar, despre un om de care n-am auzit in viata mea dar care, apparently, e cunoscut in SUA, Daniel Johnston, un cantaret si compozitor cu probleme psihice: „The Devil and Daniel Johnston”.

Sunny Philadelphia

Am tot fost in cautare de sitcomuri in ultimul timp. Dupa The Office, care m-a cucerit greu, dar iremediabil, am mai incercat cateva seriale fara succes. Si asa am ajuns la It’s Always Sunny in Philadelphia. Primele episoade nu m-au incantat foarte mult (deja se prefigureaza un pattern :D), but it gets better&better.

tv_it_s_always_sunny_in_philadelphia011111

Patru prieteni care sunt patronii unui bar fara prea mult succes se lupta cu tot felul de probleme existentiale si de tabuuri ale culturii americane. In a funny way. 😀 Cireasa de pe tort: in sezonul al doilea intra in scena Danny DeVito. Partea mea preferata: genericul – o melodie gratioasa cu imagini din Philadelphia pe fundal, care nu e deloc in ton cu ce urmeaza.

Raiul sinucigasilor

Ca tot e invierea subiectul principal al zilelor astora, va recomand un film: „Wristcutters: A love story” (2006). O romantare a sinuciderii si a lumii de dupa ea. Daca e rai, iad sau purgatoriu hotarati voi. Eu i-am zis rai pentru iubire si pentru plaja.

Si o melodie care se potriveste cu linistea din Bucuresti, parcarea pe care n-am mai vazut-o atat de goala de nu mai stiu cand, soarele care se rasfira printre jaluzele, peronul gol de la metrou.