Una dintre animațiile mele preferate din ultimii ani a fost The Book of Life (2014). Filmul are umor, o coloană sonoră faină, care transformă hituri în versiuni în stil Mariachi, și vreo două povești de dragoste cu vii și morți. Iar animația în sine e o plăcere: plină de culori și cu personaje simpatice, desenate original.
Ce mi-a plăcut cel mai mult la The Book of Life a fost că nu s-a luat prea în serios. Nu exagerează nici cu povestea de dragoste, nici cu finalul fericit și nici cu momentele lacrimogene. E o poveste bine spusă, care aduce elemente noi în lumea animațiilor.
Iar aseară am văzut Coco (2017) care m-a dus foarte repede cu gândul la primul film. Coco e și el reușit, cu umor pe alocuri, plin de culori vibrante și personaje vii și moarte. Deși are și o intrigă de amor, povestea principală se învârte în jurul importanței familiei.
Mi-a plăcut Coco, dar nu am putut să trec peste multele similarități cu The Book of Life: acțiunea se petrece în Dia de Los Muertos, în aceleași planuri (tărâmul viilor și cel al morților), grafica e similară, personajul principal vrea să fie muzician împotriva voinței familiei și tot așa. Iar acolo unde filmul din 2014 reușește să atingă echilibrul, cel din 2017 se împiedică: prea multe scene manipulate să provoace emoție, prea multă culoare – unele personaje par rupte dintr-o carte de colorat pentru adulți, și prea puțină voce proprie.
Dacă nu aș fi văzut The Book of Life, probabil Coco mi-ar fi plăcut mai mult. Așa, a fost un feel-good okay de marți seară și cred că oricine poate petrece două ore plăcute alături de Miguel, dar inima mea rămâne la Manolo.
Foto: screenrant.com