Cand Katarina mi-a spus ca nu a vazut toate camerele, nu am inteles. Cum adica, ai fost acolo si ai vazut doar holul si bucataria? Da, e mare, nu-ti dai seama unde e ce.

 

Casa de la Herengracht 410, unde am stat un an si-un pic, are cinci etaje, cu cate cel putin zece camere pe etaj. Cladirea face parte din portiunea de Amsterdam unde isi construiau locuinte bogatanii secolelor 17-18. Este in buricul buricului targului, daca targul ar avea un buric cu buric. Casele au o usa mare pe care sa intre stapanii si o usa mica, dedesubt, pe care sa intre servitorii; cu gradini spatioase care au, la randul lor, niste case mai mici in ele – folosite pentru te miri ce; cu multe usi si gauri pentru soricei, cu urme ale diversilor locatari si nenumaratelor scopuri in care au fost folosite de-a lungul a sute de ani.

Casa de la 410 a fost, printre aletele, banca. La subsol este un seif imens, actualmente plin de cabluri prafuite si routere abandonate de la o firma de jocuri video care si-a facut veacul pe-acolo, nu cu mult inaintea noastra. Seiful, cu o usa greu de urnit si roata cum numai prin filme vezi, e inconjurat de un tunel ingust plin de panze de paianjen, cu oglinzi plasate strategic la colturi. Pe peretele de langa usa seifului, sta arsa de timp o depesa de prin 1800 toamna, semnata de ministrul olandez al finantelor. Poate o fi semnatura sau poate o fi anul, dar se pare ca nimeni, niciodata, nu a indraznit sa incerce o dezlipire a acelei hartii.

Etajul 1 este cel mai aratos si locul unde agentul imobiliar ii invarte cel mai mult pe posibilii clienti. Camera din mijloc e impresionanta. Daca scoti canapeaua rufoasa a Katarinei, masuta de 5 euro de la IKEA cu cursuri imprastiate pe ea si parfumul Miss Dior de pe semineu, ramai cu un muzeu – pereti tapitati cu catifea rosie, oglinzi imense cu rame aurii si un candelabru maiestuos la vremea lui. Ferestrele pana in tavan au o priveliste romantica spre gradina si sirul de case simpatice de dincolo. Tot la etajul 1 sunt si alte camere tapitate, cu mochete relativ noi si tot felul de cabinete si rafturi misterioase prin pereti (pe care fiecare le-a deschis cu speranta secreta ca va descoperi o mica avere).

Liftul mic de pe hol te invita sa nu-l incerci, pentru ca s-ar putea sa mori. O banda scotch neconvingatoare, de pe vremea primei noastre petreceri in casa, sugereaza ca usile, dealtfel functionale, trebuie sa ramana inchise. Exista doua randuri de scari. De obicei, duceam oaspetii pe una si ii aduceam pe cealalta – fapt ce rezulta intr-un invariabil „Now I’m lost” si un amuzament pe seama gazdelor. „I was lost the first few times too”.

In prima noapte, cand am inchis ochii am vazut o fetita bruneta in rochita alba in camera cu oglinzi. Am alungat-o semi-amuzata din cap. Vazusem prea multe filme la viata mea. Era o liniste incredibila. Ferestrele dadeau in gradina si singurul zgomot care razbatea uneori era cel al unui tramvai, in departare. La aproape un an dupa, printre niste glume, l-am auzit pe unul dintre colegii de casa spunand ceva de o fetita. Era sa cad de pe scaun. „How does she look like?”. „She has black hair”. L-am oprit si n-am mai vrut sa aud.

Asta e tot. Nu urmeaza niciun mister sau poveste horror. Au aparut, in schimb, soriceii. Amsterdamul este un oras infestat. La McDonald’s, in cantina de la facultate, in apartamente, sunt peste tot. Iar intr-o casa imensa, care nu a fost renovata de multi ani, sunt crapaturi si gauri la fiecare colt. Intr-o zi de primavara, soarecii au luat-o razna. Timp de cateva saptamani au fost peste tot. In camere, in bucatarie pe sub suportul de vase si odata chiar si in tigaia in care planuiam sa-mi fac o omleta.

Etajele 2, 3, 4, 5 sunt o insiruire monotona de spatii in semi-paragina, care au fost compartimentate in fel si chip de diversii ocupanti. Ferestre rotunde, ferestre patrate, scari in spirala si drepte, toalete din secolul locomotivei cu abur si bucatarii corporatiste, toate convietuiesc intr-un amalgam confuz de spatiu si timp. Cele mai multe cladiri de pe canalul Herengracht, altadata cuibul cremei orasului, sunt azi spatii de birouri. Si cum criza a ajuns peste tot, firmele s-au mutat spre periferia orasului, in cladiri noi cu chirii mult mai mici, iar case precum a noastra stateau goale, aspeptand un chirias sau cumparator. Noi eram niste trecatori, studenti care poposesc in astfel de locuri pentru chirii modeste, petreceri grandioase si povesti cu soricei. In schimbul acestor avantaje nepretuite la varste fragede, studentii sunt, in fata legii, un fel de gardieni ai cladirilor impotriva celor care ar putea intra cu forta in ele. Si le mai si scutura de praf, mai ales in preajma vizitelor imobiliare.

Intr-o astfel de cladire, nu te poti simti in siguranta. Daca auzi un zgomot, de unde (si cu ce curaj?) incepi sa cauti? Am invatat sa dorm iepureste, fara sa-mi fi propus asta. Am reusit sa mobilez spatii imense cu mobila putina si sa am stomacul sa alung sorecul din tigaie, s-o spal bine si sa-mi fac de mancare. „So, do you like living here?”. „It’s definitely interesting, but I wouldn’t do it again”. Exact asta era si sentimentul meu. Katarina a plecat prima si a lasat locul unui portughez enervant ca pasajul Obor blocat cu masini, atunci cand esti in intarziere. Am incercat sa ma mut de cateva ori, dar sa-ti cauti o camera in Amsterdam este un cosmar – chirii exagerate pentru spatii minuscule, pentru care concurenta e oricum acerba.

Iar in zilele cand gradina era inundata de soare, de Ziua Reginei cand ne urcam pe acoperis si vedeam tot orasul portocaliu, de fiecare data cand nici macar de bicicleta nu aveam nevoie sa ajung oriunde, atunci nici chef sa ma mut nu mai aveam. Casa era inima inimii Amsterdamului, din toate punctele de vedere.

Cand am aflat ca au vandut cladirea si ca trebuie sa ne mutam, am stiut ca nu o sa-mi mai caut alt loc in Amsterdam. Toti care stateau in casa in momentul ala si cei care plecasera de-a lungul anului s-au mutat nu numai de-acolo, ci si definitiv din Olanda. De fapt, mai toti colegii mei de la master, inclusiv multi olandezi, au cautat orizonturi mai insorite. Nu stiu cum se face ca un oras atat de frumos are atat de putin lipici.

Acum un an, pe vremea asta, scoteam ultimii saci de gunoi in fata casei, ma certam cu portughezul care fusese prea lenes sa scape de mobila la timp si riscam sa ne pierdem garantia si-mi mutam cele trei valize tot mai aproape de usa. Venisem sa raman, dar nici ca puteam avea mai mult chef sa plec.

Am incalecat pe-o sa (de bicicleta) si v-am spus o poveste.