Si cum stau cu picioarele sub mine si admir nuantele violete ale apusului acoperite ca niste vene de crengile astea negre si batrane, ma gandesc, pentru a suta mia oara, ca nu e moment mai frumos in zi decat acum. Ploua si ar putea, foarte bine, sa fie toamna. Ploua de ieri de la ora asta. Incet, pic pic, poc poc, mai trosneste un calorifer.

Mi se pare ciudat cum uitam sa respiram. Asa, sa respiram din tot sufletul, cu cavitatea toracica extinsa la maxim, cu plamanii dureros de plini de oxigen. Cu spatele drept, privirea inainte.

O instructoare de aerobic ne-a spus odata: „Fetelor, nu uitati sa respirati!” Si atunci mi-am dat seama ca eram atat de concentrata sa duc la bun sfarsit exercitiul, ca aproape-mi tineam respiratia. Pai si cum sa faca saracul corpul ceva fara oxigen? Cum sa fuga sangele spre creier si sa ne dea solutii salvatoare? Cum cum cum?

Ne nastem cu o gramada de porniri minunate. Sa respiram corect, sa ne apropiem de orice alt suflet fara frica, sa spunem lucrurilor pe nume (spre amuzamentul nesfarsit al adultilor), sa fim noi insine. Apoi aflam ca nu e bine sa spunem asta si aia si ca unii oameni sun asa si pe dincolo si ca trebuie sa avem grija si mai aflam ca avem (mult mai) mult de castigat daca invatam sa ne comportam pe placul altora. Daca suntem team players. Si in corporatie, si in viata. Si ne strofocam atat de tare sa ne iasa exercitiul bine, ca nu-i de mirare ca uitam sa respiram.

Dar fara oxigen, fara oxigen viata este trist. Ati auzit voi de viata pe Marte?

Fetelor, nu uitati sa respirati.