Documentarul Food Matters poate sa-ti provoace o mica revelatie sau poate sa te lase rece cu totul. Depinde cat de sceptic esti. Cand ti se prezinta o solutie miraculoasa care poate sa-ti schimbe viata, ai toate sansele sa spui: hai, sa fim seriosi, nu exista solutii miraculoase! Asa am fost invatati. Nu poti face bani peste noapte, nu exista un elixir al tineretii, vreo planta care sa te scape de chelie in doua saptamani sau vreun aparat care sa-ti dea abdomenul perfect in trei zile. Si toti care zic ca ar exista vreun “miracol” de genul asta sunt niste sarlatani care vor sa scoata profit din iluziile tale. Eu asa am sentimentul ca am fost educata de contemporaneitate.
Miracolul din Food Matters este prea simplu pentru a fi adevarat: alimentatia. Cei care au realizat documentarul si cei invitati sa vorbeasca in el sustin sus si raspicat: o alimentatie sanatoasa si corecta nu numai ca iti asigura o viata sanatoasa si te fereste de boli, dar poate fi un tratament pentru bolile de inima, pentru cancer, diabet sau alte afectiuni cronice. Medicina clasica e foarte buna cand vine vorba sa te “lipesca” la loc dupa un accident de motocicleta, de exemplu, dar cand vine vorba de prevenirea si tratarea bolilor nu se pricepe – e varza, mai pe romaneste. Corpul nostru e plin de toxine, pe care le acumulam cu stoicism in fiecare zi a vietii si pe care nu stim cum sa le eliminam. Iar atunci cand corpului i-a ajuns si dezvolta o boala de toata uratenia, primim pastile.
Pastilele sunt si ele toxice si au o varietate de efecte adverse, printre care si moartea. Statisticile din documentar nu pot sa nu-ti ridice un semn de exclamare: sute de mii de oameni din SUA au murit de la tratamentele care le-au fost administrate, in mod corect, de doctori. Iar mortile astea nu sunt o surpriza pentru producatorii de medicamente, din contra, ele fac parte din rata de esec calculata inainte de lansarea lor pe piata. Deci, din perspectiva medicinii, sunt normale.
Se pare ca in Statele Unite procentul de femei care fac cancer la san este de 13%. In Japonia, sub 1%. Diferenta? Stilul de viata si alimentatia.
Dar astea sunt lucruri de bun simt, nu? Tocmai aici am avut eu o problema. Ma uitam la film si mi se spuneau lucruri pe care le stiu si eu, undeva, in adancul gramezii de informatii cu care sunt bombardata zilnic. E firesc sa ai o viata mai buna daca mananci sanatos. Stiu si eu ca trebuie sa mananc fructe si legume, peste, nuci si sa beau suficienta apa, ca as putea sa inlocuiesc zaharul cu mierea si cafeaua cu ceai verde. Mai mult, mi s-a spus ceva ce eu am realizat de mult timp: corpul tau stie ce este bun pentru tine, iti transmite, daca il asculti. Ei au mers mai departe: esti si ar trebui sa fii propriul tau doctor, ar trebui sa-ti asumi responsabilitatea pentru corpul tau.
Cand deja imi incolteau mugurii unei vieti mai sanatoase in minte (ma si vedeam cu cosul in piata – nu la supermarket – cumparand fructe din plin), s-au bagat peste muguri crengile bine dezvoltate ale neincrederii. Pai, ok, probabil ca am sanse sa ma simt mai bine, mai plina de energie, mai toate alea bune, daca imi impun o alimentatie sanatoasa. Dar, chiar o fi asa? Oricum mediul e plin de factori nocivi, oricum si alimentele alea “sanatoase” au fost injectate cu tot felul de substante si stropite cu otravuri. Am auzit eu de un prieten de-al unui unchi care a trait sanatos, n-a pus o tigara in viata lui in gura si a murit de cancer la plamani.
Nu stiu daca e o descurajare pe care o simt numai eu. Acum cativa ani eram mult mai constienta de sanatate, de ce si cum mananc. Ceva s-a intamplat pe parcurs si a ajuns sa nu-mi mai pese. Cineva mi-a soptit ca nu conteaza, iei un algocalmin sau paracetamol si trece. Cine-o fi fost?
Aseara m-am uitat la documentar si am adormit cu ideile astea contradictorii: sa ma mobilizez sa-mi schimb stilul de alimentatie vs. degeaba m-as chinui, ca tot aia e. Si m-am trezit racita, pentru a treia oara anul asta. A treia oara in trei luni cand corpul meu cedeaza in fata unei raceli. Si acum imi rasuna in minte grupul mancatorilor de mere care ma saluta si-mi spune “Noi n-am racit de cativa ani”.
Esti ceea ce mananci, propovaduieste filmul. Merita vazut, nu neaparat pentru a deveni un adept al solutiei miraculoase care te va salva de la un infarct sau cancer, dar pentru a ne reaminti de cateva lucruri de bun simt legate de modul in care traim.
…cand toate bucatelele de nervi din toate zilele precedente, ignorate si ascunse bine de zambet, se aduna, se revolta si rabufnesc. In zilele alea imi amintesc sa respir. Respiratia ii sperie putin, gura de aer aminteste creierului sa se relaxeze, pentru ca exista viata imprejur. Las nervii sa-si faca treaba si cand simt ca au ajuns la capatul puterilor, imi pun castile pe urechi si astept. Sa fie roz din nou.
Draga blogule, simt ca te-am neglijat si tradat, intr-o anumita masura. I-am dat pandorei mai multa atentie. Si am dat atentie unei carti minunate si andrelelor si a trebuit sa fac si eu curat si jogging si sa ma mai intalnesc cu niste oameni, intelegi, nu? Dar relatia noastra a fost intotdeauna una cu pauze si pasiuni abrupte, asa ne intelegem noi si nu ne suparam. Pentru ca mie inca imi place sa scriu, mai bine mai rau mai cum o fi, si am nevoie de tine sa ma primesti, cu toate toanele si mofturile mele. Acestea fiind zise, vroiam sa te mai anunt ca a venit primavara, am vazut chiar muguri in copaci azi dimineata si o sa fie cald si bine weekendul asta. Atat, ne scriem!
Oricine si-a facut sau a scris vreodata pe un blog stie ca la un moment dat te opresti si te intrebi: e prea mult? Blogurile personale sunt un fel de jurnal pe internet. Daca unii se cenzureaza intr-o anumita masura, altii aleg sa dea din casa ce au mancat, cum a mers intalnirea romantica de aseara sau cat au stat la WC. Pentru ca simt nevoia sau pentru ca nu gasesc alte subiecte. Si daca te tii sa scrii des sau foarte des, la un moment dat ajungi sa te iei de tot ce faci.
In ultimul episod din House M.D., pacienta e o bloggerita care pune pe net tot. Ca s-a certat cu prietenul, ca n-a avut chef de sex, ca o sa moara si ia decizia privind operatia sfatuindu-se cu cititorii ei. Uitandu-ma la film, imi zic “Ei, hai, ca e prea mult!”.
Poate unii dintre voi o stiti pe Curvette, care isi descrie experientele de prostituata. Ca este o lume imaginata sau autoarea chiar a trait experientele respective, nu stiu. Ceea ce mi se pare esential in exemplul asta este pseudonimul. E simplu sa spui cele mai mai indecente lucruri sau sa-ti expui cele mai adanci ganduri cand te protejeaza anonimatul, cand lumea nu va asocia vorbele cu un chip si-un nume. Pentru ca internetul nu iarta. Citeam zilele trecute un articol in care se explica cum raman forever and ever pe internet lucrurile pe care le postezi (tu sau altii) despre tine. E ca atunci cand iti faci un tatuaj. Te intrebi ce te faci daca peste zece ani n-o sa-l mai vrei. Poti sa-l scoti, dar e o procedura a naibii de complicata si incomoda.
Un blogger spunea ca scrie pentru fiul lui, pentru ca el sa-i vada gandurile si experientele cand va creste. (sorry, n-am reusit sa gasesc postul) Poate e cam devreme sa ne punem probleme dintr-astea, dar ce lasam pentru eternitate in online?
Discutiile pot trece in uitare. Ce scrii ramane acolo, cu virgula, punct, la indemana oricui. Si atunci, pana unde mergi pentru cateva clickuri in plus? Pentru ca oamenii vor citi picanterii sexuale, scandaloase. Avem un apetit crescut pentru a intra in vietile altora. De aici si succesul tabloidelor, a expunerii fara limite a celor mai insignifiante detalii din viata persoanelor publice (cu poze si video! nu rata!).
Uneori ma lovesc de anumite texte destul de intime si-mi zic: eu n-as putea sa scriu asta. Pentru ca nu pot sa-mi expun viata in totalitate decat prietenilor apropiati si poate si atunci cu unele rezerve. Un psiholog spunea “Nici prietenul tau cel mai bun nu trebuie sa-ti stie toate secretele. Nu e sanatos”.
Dupa toata lalaiala de mai sus, mi se contureaza doua linii dinstincte. Prima, cat de relevante sunt detaliile vietii tale pentru ceilalti? Sunt oameni care pot face din orice banalitate o opera, cu figuri se stil, cu umor, cu tot. Pot sa citesc 5 paragrafe despre cum ai mancat cartofi la pranz, iar textul sa fie admirabil. Dar cei mai multi nu au talentul asta si atunci nu fac decat sa se expuna de dragul de-a mai scrie ceva. Nu e relevant pentru nimeni, nu e literar, e doar viata ta pe taraba.
A doua, cat te lasa constiinta sa spui? Aici nu conteaza relevanta. Conteaza libertatea pe care ti-o acorzi, gradul de expunere cu care te simti confortabil. Din punctul meu de vedere, daca SIMTI ca trebuie si poti sa spui ceva, parerea altora e mai putin importanta. Textele scrise din inima sau din nevoia de a exprima ceva sunt relevante pentru tine, cel care scrii, iar scrisul poate fi o forma de terapie. Iar experientele personale, un mod excelent de a dovedi un argument sau de a porni o discutie.
Am deschis Pandoras la cafeaua de dimineata si am vazut textul Nebuloasei despre virginitate. Si atunci m-am intrebat: pentru mine ar fi prea mult?
“We found a bike in front of the house. It’s yours”. Miiiine? Olandezii la care am stat acum patru ani (deja??) m-au intamplinat cu o bicicleta. Putin cam inalta pentru mine, mi-am rupt o pereche de sandale incercand sa pun o frana. Dar cine nu-si rupe ceva pe bicicleta in Amsterdam? Era cat pe ce sa-mi rup si gatul, cazand in intersectie, pe ploaie, in fata tramvaiului. Cu palma si genunchii insangerati, ma uitam cu ochii tristi la prietenii mei olandezi. Ei radeau de mine. “I have a friend who broke both her wrists one night, coming on her bike drunk, from a party. Hahaaa!”
Olandezii au un accent in engleza delicios, usor britanic. Cam toti si-au fumat creierii prin liceu si ies destepti foc! M-am indragostit foarte repede de ei. Ok, bine, m-am indragostit numai de unul. Si cum sa nu te indragostesti cand la miezul noptii te ia pe bara de la bicicleta si te duce acasa, traversand poduri, strazi inguste, cu norisori magici in aer, asa cum ia printul printesa pe cal? In Amsterdam, se intampla.
Dupa ce mi-am luat bicicleta in primire de la gazde si am primit tutorialul de legare corecta a vehiculului astfel incat sa nu poata fi furat, am schimbat amabilitati si m-am minunat de apartamentul lor pe trei etaje, cu terasa cu plante, bucatarie imensa si d-astea de-ale civilizatiei. Apoi am iesit din casa. Un grup de turisti aproape ca m-a prins intr-o poza, cu mana pe clanta. Si apoi, ta-daaa! Am simtit aerul inconfundabil al Amsterdamului. Miroase a iarba, ce mai, peste tot. Un miros pe care l-a inceput nu l-am inteles, in inocenta mea, dar care mi s-a impregnat pe creier mai ceva ca madlena lui Proust. Pour moi, nu Amsterdamul miroase a iarba, ci iarba miroase a Amsterdam.
Centrul orasului musteste a dubiosenie. Prostituate in geamuri, te impiedici de turisti prabusiti de la prea multa magie, iar la mai toate colturile junkierii incearca sa-ti vanda o bicicleta sau sa ti-o fure sau doar se uita ciudat la tine. Ma indoiesc ca te si vad. Dar eu una m-am simtit in siguranta. Toata lumea e intr-o stare de chill molipsitoare. Aerul, v-am zis.
Amsterdamul e construit concentric. Un cerculet de apa, unul de pamant si tot asa. M-am ratacit de nenumarate ori, nu fara placere, pentru ca peisajele sunt chiar romantice. E un fel de Venetie, numai ca orasul nu are un aer de vechi si statut. E multa frumusete invelita intr-o patura de biciclisti nebuni, inca una de turisti extatici si, in general, un stil de viata relaxat dar eficient.
Am prins o luna frumoasa, cu soare, spre mirarea localnicilor, pentru ca, insistau ei, Amsterdamul e un oras ploios. Fusesem acceptata la o scoala de vara si din cinci orase europene, m-au trimis in cel care mi s-a potrivit ca o manusa. Nu cred ca organizatorii au stiut, a fost sheer luck.
Incerc sa rezum cumva de ce imi place atat de mult locul ala. Oamenii pe care i-am cunoscut au contribuit mult, fara indoiala. Veneam dupa un an petrecut in Spania si eram putin obosita de caracterul latin, zgomotos si sufocant. Caracterele nordice puternice, inteligente, reci dar totusi deschise m-au incantat pur si simplu. Iei oamenii astia si ii pui intr-un loc unde placerile interzise sunt la ele acasa. La etajul 1 poti sa porti o discutie despre drepturile omului, iar la subsol cinci natii diferite sunt way up high. Pe strazi gasesti toate gradele de betie: de la cel mai treaz si serios, la cel mai prabusit si niciunul nu se mira de prezenta celuilalt.
Cred ca acum mi-am dat seama de ce imi place atat de mult. Eu sunt o fana a echilibrului. Iar Amsterdamul este un oras al echilibrului, intre multe extreme ale comportamentului uman. Si, bineinteles, esti liber oricand sa te dezechilibrezi mai mult sau mai putin. Totul asezat pe apa, printre barci, biciclete, cladiri scunde si cochete, parcuri largi si culorile multiculturalismului. It’s a magic cocktail!
Si melodia care-mi va aminti intotdeauna de Amsterdam. Cand o ascult inchid ochii si dansez in picioarele goale, pe iarba, intr-unul din parcurile imense din locul meu preferat din toata lumea. Cat am vazut din ea pana acum.
Am scris toate astea la provocarea lui Cati. Care inteleg ca se duce in Amsterdam si o invidiez pentru ca nu m-as satura sa ma reintorc acolo. Enjoy the ride!
E atat de ciudat sa te intorci in niste locuri care odata erau toata lumea ta! De cateva ori pe an, ma duc la Suceava. Nimic nu mai e la fel. Locurile s-au schimbat, au evoluat. In camera mea, sunt oaspete. E inevitabil. Dupa 6-7 ani de absenta, nu te poti reintegra in acelasi peisaj ca si cum nu ai fi plecat niciodata. Voi puteti?
Ma simt parte dintr-un film pe care l-am vazut deja, de multe ori. Mi-e incomod, intr-un fel. Locurile si obiectele mustesc a amintiri. Ca si cum m-as teleporta in viata mea din adolescenta. Nu pot fi eu cea de acum. Pentru ca pereti si perdele si jucarii ma privesc si-mi spun: “Noi te cunoastem!” Toate angoasele de care am scapat, toate trasaturile care nu mi-au placut la mine si pe care le-am depasit, intr-un fel sau altul, reapar. Cand intru in Suceava, trec intr-un alt univers. Asta e probabil pentru ca trecutul, prin propria-mi esenta, nu ma paraseste niciodata. Citeam pe undeva, ca trecutul devine prezent doar prin puterea fricii.
Am incercat de multe ori sa nu mai traiesc in trecut. Si am reusit, partial. E o lupta constanta cu mine in care castig teren greu, dar sigur. Probabil ca as castiga teren cu ceva mai multa rapiditate daca mi-as rezolva o dilema. Cum pot sa nu traiesc (si) in trecut, cand el ma face ceea ce sunt si el e baza tuturor gandurilor mele?
Dar e si placut. Nu-mi reamintesc doar de angoase, imi reamintesc si de copilul Sabina care visa, care dansa ore intregi in fata oglinzii, care invata numele stelelor din constelatii si ar fi facut o facultate de astronomie daca ar fi existat una, care nu avea nevoie de absolut nimeni pentru a fi fericit. Doar de muzica. Ceea ce e in continuare valabil.
Tot ceea ce am scris mai sus a rasarit acum, la ora asta tarzie. Toate gandurile astea sunt doar traducerea unei simple senzatii pe care o am in general. Eu fac drumul spre trecut zilnic, nu dureaza sapte ore si nu trebuie sa iau trenul. Folosesc elicoptere cu telecomanda, care-mi vajaie in jurul capului ca stelele verzi din desenele animate. Ma duc si ma intorc non stop. Sunt convinsa ca fac drumul mai des decat altii. Poate doar pentru ca imi place sa calatoresc, iar biletele la low-cost nu mai sunt ce erau odata.
I-am descoperit cand eram studenta si aveam primul job. Lucram haotic, in ture de zi si de noapte la monitorizare media, iar somnul si foamea erau si ele la fel de haotice. Insomniile erau la ordinea zilei, sau noptii, ceea ce nu ma deranja defel, decat in momentele cand aproape ratam examenele de a doua zi. Si, intr-o noapte, am gatit pentru prima data ceea ce urmau sa devina faimosii mei cartofi prajiti. Da, cartofii prajiti pot fi speciali. Am descoperit ca ii pot face foarte repede. 3 cartofi, un ou, 3-4 usturoi taiati pe deaspura, et voila! Cand mai e si sos de rosii sau smantana in frigider, e minunat! Scriu asta in timp ce cartofii sunt pe foc. Nu e sanatos sa mananc dupa 8 seara, sau ceva. Problema e ca mie imi place cel mai mult si mai mult sa mananc dupa miezul noptii. Uitandu-ma la filme, bagand seriale pe banda rulanta, intr-o nesimtire si lene delicioasa asezonata cu gandul minunat ca a doua zi nu-mi va suna telefonul desteptator. Fericirea sta in lucruri marunte. Uneori, fericirea sta in cartofi.
Sabina: @Ioana pai ti-am dat, poate scosul din letargeala functionea za...
Ioana: Te-am scos din letargeala bine ca mi-ai dat link, alt blog pe...
