Cu o durere de cap, sau de gat, cu ochii obositi de la caldura, cu o briza absolut timida formata intre geamurile deschise si cu un maldar imens de haine care s-a transformat in covor, a, si cu o masina de prosoape care asteapta puse la uscat, cu toate astea, care sunt doar unele dintre ele, ma asez pe fotoliu si ma odihnesc.…
Era 2 si ceva noaptea si ma pregateam sa las capacul la laptop si sa pun la cale cateva ore de somn. Cu mana pe capac, dau un ultim click pe Twitter si vad „Michael Jackson a murit, din pacate”. WTF?, am zis. Si m-am gandit ca o fi vreo metafora exagerata, dramatizata, asa cum sunt intotdeauna, la cariera pe duca a lui MJ.…
O sa zic asa… o filosofie de cativa banuti, dar ce sa-i faci, asta e filosofia din seara asta. Dupa cum urmeaza: e usor sa lasi viata sa treaca pe langa tine. Ce v-am zis? 🙂 Muncesti, dormi, alergi spre weekendul de dupa 11 zile lucrate in care o sa sorbi libertatea unei… beri. Ca va fi mare, ca va fi concert, ca va fi orice, raman zilele si serile in care nu ai alergat tu, ci a alergat timpul.…
Mai, nu stiu ce cauta margareta in povestea asta. Pe cuvant! Ma uitam in gol la televizor, raspundeam cu placere la un mail si m-a apucat cheful sa scriu ceva usor, simplu, relaxat, ca atunci cand bei o cafea dimineata la soare (cu umbra), cand aerul nu e nici racoros, nici cald, cand lumina de-afara iti da pur si simplu o stare de bine, indiferent de orice gand agitator ai fi avut inainte.…
Tomata imi da o leapsa dintr-aia cu greutate existentiala. Si anume, sa insir zece principii de viata. Principii de viata? Pe vremurile astea moral turmentate? Bine, sa incerc.
un. berea dupa vin e-un chin. (principiu de mare importanta tradus si adaptat in mai multe limbi de circulatie internationala)
dos. orice-ar fi, baga o muzica. & dance! 😀
tres. bineinteles ca poti.…
Cu tot cu arhiva de pe decedatul yahoo 360, blogul asta are vreo patru ani. Cu diferite infatisari, cu diferite stiluri de scris si cu cititori care unii m-au uitat, altii au ramas :). Cu pauze de luni intre texte, cu pauze de ore. Uneori mi-am propus sa scriu mai des si am reusit pentru putin timp, pentru ca nu-mi place sa scriu „pentru ca trebuie”, imi place sa scriu pentru ca am chef.…
Mergeam cu liftul ieri. Si, intre etaje, m-am intrebat: cand exact am devenit eu masochista? La modul metaforic, va rog sa nu „sariti” in concluzii deocheate. Pentru ca mi-am pus intrebarea pe la etajul 4, pana la 10 am avut timp sa analizez. In copilarie, in liceu, cand si de ce s-a intamplat? Cand si de ce am dezvoltat curiozitatea mea bolnava?…
Mi-e dor sa scriu. Si aici, pe blog, si oriunde. Pe foi albe, goale, in jurnal, la final de zi, la un ceai, in bucatarie, in timp ce soarele apune si de fiecare data cand ridic ochii luminile din blocuri sunt mai multe. Sau noaptea, renuntand sa ma chinui sa adorm si cedand in fata insomniei dulci, cea cu muzica, fum, cuvinte, privit in gol, gandit, muzica, muzica, cuvinte.…