14 grade, 10 fara un minut

14 grade, 10 fara un minut
cine sunt, cine esti. cu lacrimile unui film stupid abia uscate pe obraz, cu o tigara, o boare de 14 grade nordice si-o
melodie care-mi aminteste de-un text pe care l-am scris acum trei ani. cine sunt, ce vreau, unde vreau sa merg? stau pe
pozitii la start si aman fuga, sunt pregatita sa incep iar cursa, sa-mi incordez muschii, sa respir eficient, sa vad
finishul si sa ajung la el victorioasa. am chef sa alerg, sa simt endorfinele, sa zambesc cu fiecare pas, cu fiecare
kilometru, sa dau muzica mai tare in urechi, sa ridic ochii spre frunzele din copaci si spre luminile din blocuri, sa
inchid ochii si sa fug, sa simt libertatea dintr-o vara, sa fug din nou, sa primesc oboseala ca pe o recompensa si paharul
cu apa. dar stau. ma uit la nori, ma bucur cand aud ploaia in geam, ma plimb lent spre un kil de cartofi, ma intorc si
invart cheia in usa. deschid gura pe jumate sa comunic cu oamenii din jur dar ma razgandesc si, pana la urma, invart cheia
in usa. ma intind si ma uit la nori, savurez linistea, dar statul pe loc ma incomodeaza. dar in ce directie sa fug? pentru
ca nu pot sa incep cursa aiurea, nu pot sa alerg in dorul lelii, nu vreau sa fiu mediocra, nu vreau sa fiu plictisita, nu
vreau sa alerg cu capul in pamant si din inertie, vreau sa beau paharul cu apa cu pofta, nu pentru supravietuire. cand
muzica iti intra in vene si in suflet nu ai nevoie nici de apa, nici de mancare, nici de aer. muzica te tine in picioare, e
o magie, e un voodoo, e un univers care tine atele si te misca in libertatea ta. stau la start pregatita sa o zbughesc. imi
trag sufletul si ma incred ca impulsul de a porni va veni natural, asa cum trebuie sa fie. initiativa? da, initiativa. imi
deschid cai si ma uit la ele. le las acolo. sa le vad. cine sunt? ce vreau? sunt egoista? sunt puternica? o sa iasa bine?
ce e bine? stii ce e bine? o sa fie frumos? e frumos. te bucuri? se misca norii. trec dintr-o parte intr-alta a cadrului de
la geam, se misca varfurile copacilor, iar in spatele lor se ascunde o lumina la o mansarda. e o lumina de birou, o lampa.
cine sta la birou? cine esti? citesti? te uiti la un film? te gandesti? oare te uiti si tu la nori? o singura lumina in
trei case. se imbina ziua cu noaptea. e 10 fara un minut. cineva foarte drag mie mi-a zis de curand: traieste clipa,
traieste acum! dar eu ajunsesem deja la concluzia asta. intr-un fel sau altul. cat imi place imbinarea dintre zi si noapte.
ceva pluteste in aer, o energie ciudata, o liniste misterioasa, totul sta locului si asteapta schimbarea. o schimbare pe
care o stii, dar, cumva, te suprinde de fiecare data. nu poti sa explici. stai si te uiti si-ti amintesti cat de mic esti,
si nu intelegi cum poti sa fii atat de mic cand in interiorul tau se intampla atat de multe lucruri, nu intelegi cum
existenta ta poate fi lipsita de sens cand tii intre niste cavitati osoase fragile un intreg univers. iar degetele cu
unghii albastre astern pe-o foaie alba propozitii pe care nici nu apuci sa le gandesti. e ca la start. scrisul. cand vrei
sa scrii nu trebuie sa te ridici constient si sa-ti misti un picior in fata altului, ezitant. e un impuls care urmeaza tot
ce-ai planuit si-ai gandit si-ai vrut atunci cand te-ai uitat la fiecare cale in parte. asa cum te chinui sa-ti amintesti
un nume doua ore, si abia atunci cand nu te mai gandesti numele apare ca prin minune. stiu cine sunt, stiu ce vreau, dar nu
ma mai gandesc la asta. ma uit la nori, plang la un film stupid, si ascult pe repeat o melodie. sau alta. muzica nu cere
nimic. muzica da si asculta si leaga norii de degetele cu unghii albastre si de luminita din mansarda.
ieri am visat fara sa dorm. inotam spre marginea atmosferei. si am facut pluta, iar apoi aerul s-a stransformat intr-o apa
plina de stele. de fapt, cred ca adormisem.
m-am ridicat. sunt mult mai multe lumini in cele trei case. ca de obicei, e o chestie de perspectiva.

cine sunt, cine esti. cu lacrimile unui film stupid abia uscate pe obraz, cu o tigara, o boare de 14 grade nordice si-o melodie care-mi aminteste de-un text pe care l-am scris acum trei ani. cine sunt, ce vreau, unde vreau sa merg? stau pe pozitii la start si aman fuga, sunt pregatita sa incep iar cursa, sa-mi incordez muschii, sa respir eficient, sa vad finishul si sa ajung la el victorioasa. am chef sa alerg, sa simt endorfinele, sa zambesc cu fiecare pas, cu fiecare kilometru, sa dau muzica mai tare in urechi, sa ridic ochii spre frunzele din copaci si spre luminile din blocuri, sa inchid ochii si sa fug, sa simt libertatea dintr-o vara, sa fug din nou, sa primesc oboseala ca pe o recompensa si paharul cu apa. dar stau. ma uit la nori, ma bucur cand aud ploaia in geam, ma plimb lent spre un kil de cartofi, ma intorc si invart cheia in usa. deschid gura pe jumate sa comunic cu oamenii din jur dar ma razgandesc si, pana la urma, invart cheia in usa. ma intind si ma uit la nori, savurez linistea, dar statul pe loc ma incomodeaza. dar in ce directie sa fug? pentru ca nu pot sa incep cursa aiurea, nu pot sa alerg in dorul lelii, nu vreau sa fiu mediocra, nu vreau sa fiu plictisita, nu vreau sa alerg cu capul in pamant si din inertie, vreau sa beau paharul cu apa cu pofta, nu pentru supravietuire. cand muzica iti intra in vene si in suflet nu ai nevoie nici de apa, nici de mancare, nici de aer. muzica te tine in picioare, e o magie, e un voodoo, e un univers care tine atele si te misca in libertatea ta. stau la start pregatita sa o zbughesc. imi trag sufletul si ma incred ca impulsul de a porni va veni natural, asa cum trebuie sa fie. initiativa? da, initiativa. imi deschid cai si ma uit la ele. le las acolo. sa le vad. cine sunt? ce vreau? sunt egoista? sunt puternica? o sa iasa bine? ce e bine? stii ce e bine? o sa fie frumos? e frumos. te bucuri? se misca norii. trec dintr-o parte intr-alta a cadrului de la geam, se misca varfurile copacilor, iar in spatele lor se ascunde o lumina la o mansarda. e o lumina de birou, o lampa. cine sta la birou? cine esti? citesti? te uiti la un film? te gandesti? oare te uiti si tu la nori? o singura lumina in trei case. se imbina ziua cu noaptea. e 10 fara un minut. cineva foarte drag mie mi-a zis de curand: traieste clipa, traieste acum! dar eu ajunsesem deja la concluzia asta. intr-un fel sau altul. cat imi place imbinarea dintre zi si noapte. ceva pluteste in aer, o energie ciudata, o liniste misterioasa, totul sta locului si asteapta schimbarea. o schimbare pe care o stii, dar, cumva, te suprinde de fiecare data. nu poti sa explici. stai si te uiti si-ti amintesti cat de mic esti, si nu intelegi cum poti sa fii atat de mic cand in interiorul tau se intampla atat de multe lucruri, nu intelegi cum existenta ta poate fi lipsita de sens cand tii intre niste cavitati osoase fragile un intreg univers. iar degetele cu unghii albastre astern pe-o foaie alba propozitii pe care nici nu apuci sa le gandesti. e ca la start. scrisul. cand vrei sa scrii nu trebuie sa te ridici constient si sa-ti misti un picior in fata altului, ezitant. e un impuls care urmeaza tot ce-ai planuit si-ai gandit si-ai vrut atunci cand te-ai uitat la fiecare cale in parte. asa cum te chinui sa-ti amintesti un nume doua ore, si abia atunci cand nu te mai gandesti numele apare ca prin minune. stiu cine sunt, stiu ce vreau, dar nu ma mai gandesc la asta. ma uit la nori, plang la un film stupid, si ascult pe repeat o melodie. sau alta. muzica nu cere nimic. muzica da si asculta si leaga norii de degetele cu unghii albastre si de luminita din mansarda.

ieri am visat fara sa dorm. inotam spre marginea atmosferei. si am facut pluta, iar apoi aerul s-a stransformat intr-o apa plina de stele. de fapt, cred ca adormisem.

m-am ridicat. sunt mult mai multe lumini in cele trei case. ca de obicei, e o chestie de perspectiva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Solve : *
17 − 5 =


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.