E ciudat cum mintea noastra se convinge singura de tot felul de chestii. Si le credem frate din toti rarunchii. It’s all in your head, it’s all in your head. De exemplu nenorocitele de superstitii, de care eu una nu reusesc sa scap si gata. Draga, daca dau peste o galeata/o sticla/un recipient de orice fel/marime gooool atunci inseamna ca o sa-mi mearga prost restul zilei. Daca zic „sper” sau „abia astept” e de naspa. Adica: „Sper ca o sa fie misto la munte”, „Abia astept sa merg la mare”. Ha! Both situations are doomed. In capu’ meu, evident. Dar ati intalnit vreun inamic mai feroce decat propriul vostru cap? Exagerez. Oaaaare?
Anyway, zilele astea m-am reapucat de jogging. Sper sa ma tina. Ha haaaa, acu’ traiesc periculos si imi periclitez conditia fizica de dragul vostru. Apreciati, va rog! Revenind, pentru ca I have a point. Pana acum vreo 2 ani am fost absolut convinsa ca eu nu pot sa fug. Nu ca sa prind metroul, gen, sa fug la modul de sport. La scoala am iesit intotdeauna ultima la proba de rezistenta, asta daca am terminat-o vreodata. Dupa 5-10 minute mi se facea rau si gata. Rau, rau. Si vorbeam eu odata cu o prietena (hi, Emma!) la cafea despre sport si eu ii explicam cum, la dracu, as vrea sa fac jogging dar NU POT. Draga de Emma mi-a ras in fata. „Of course you can”. A fost atat de simplu. Doua luni mai tarziu alergam 45 de minute fara oprire de cateva ori pe saptamana. Cool, ha? Gen.
Cel mai usor sa-ti dai seama ca „it’s all in your head” e sa le povestesti altora despre „piticii” tai. Cand te auzi spunand cu voce tare ce crezi, iti dai seama ca suna ridicol. Sau descoperi ca altii, multi, spun „abia astept” si nu le pica un pian in cap. Asta pentru piticii de care vreti sa scapati. Ma rog, eu am cam o legiune dintr-astia. Exista si pitici speciali, draguti, care merita pastrati pentru atunci cand faci varsat de vant (e doar un exemplu luat la intamplare) si petreci atata timp singur intre patru pereti ca ai nevoie de compania lor.
I kinda’ rest my case. Acum nu ma supar daca-mi ziceti si voi despre un pitic-doi, asa de dragul solidaritatii. Nu? Bine, ok. Nu… N-am nimic. Nu m-am suparat!!
Bravo, Sabina, ca te-ai apucat de jogging!
Toti avem pitici la care nu vrem sa renuntam. Uneori ma intreb ce farmec ar mai avea unele lucruri daca nu ar fi piticii astia? Pana la urma, cred ca si ei ne dau o savoare aparte si ne fac in felul lor unici 🙂
Eu superstitii nu prea am in afara impiedicatului cu stangul…
Hello,
Sa-ti zic de piticul meu: cand am un plan / dorinta/ vis incerc sa fiu cat mai rezervat in a o impartasi si celorlalti pentru ca am impresia ca daca zic si altora nu se va mai realiza
Bravo. 🙂
Cat despre pitici: iti mai trebuie o gradina in your head, ca sa se simta si ei bine. 😀
Eu am patru pitici verzi: Eenie, Meanie, Miney si Mo. Isi fac de cap dupa propriul plac, uneori imi tin companie, uneori ma instraineaza. Piticii sunt faini, oricum :).