Ne plangem ca e luni, dar uitam cat de repede trece timpul si se face vineri. Cel putin pentru mine, zilele trec intr-un ritm haotic. O colega ma intreba zilele trecute de cat timp stau in Bucuresti. Aproape 6 ani. 6 ani! Imi amintesc cand am venit cu boccelutele in apartamentul din Panduri, a fost luni. Marti m-am mutat in Baba Novac si am stat toata noaptea si m-am uitat la stele si la oras din balconul de la etajul 17. Miercuri mi-am facut o valiza imensa si am plecat la Madrid. Nici nu am adormit bine, ca dimineata a trebuit sa-mi fac iar bagajul. Am aterizat in Bucuresti, in Dristor, joi seara. Acum cateva ore. Chiar daca unele zile par interminabile, cand te uiti inapoi totul trece cu viteza luminii. Oamenii si intamplarile raman niste umbre, unele mai accentuate, altele abia vizibile.

Ma feresc de fraza „abia astept”. Pentru ca stiu ca momentul pe care il „abia astept” o sa treaca si apoi o sa „abia astept” ce? Nu sunt tocmai de principiul carpe diem, dar incerc sa ma simt bine acum. De fapt, timpul trece repede atunci cand te simti bine. Ar trebui sa ma simt prost sa treaca timpul mai greu?