Cand eram mica asteptam cu foarte mult entuziasm saptamana la mare. Mergeam cu ai mei in fiecare vara la Mamaia (cu mici exceptii) si era singurul moment din an cand aveam voie sa-mi dau unghiile cu oja, ca mama, puteam sa imi etalez veleitatile de mare inotatoare si nu trebuia sa-mi fac teme. Cand eram mica ma bucura nespus orice drum cu masina pentru ca aveam ore in sir sa ascult muzica, sa ma uit pe geam si sa-mi imaginez povesti.

Cand eram mica nu ma gandeam ca poate la mare o sa ploua, nici la un posibil accident de masina.

Asteptarile pe care le-am avut, in general, de la diferite situatii, s-au diminuat in timp. Am invatat sa astept ca o situatie sa se consume si sa ma entuziasmez dup-aia daca a mers bine. Lucrul asta nu ma fereste neaparat de dezamagiri, dar atenueaza ceva din efectul lor.

Sunt totusi cateva mari asteptari pe care le am si pe care nu reusesc sa le temperez in ciuda diferitelor experiente prin care am trecut. Ma astept, de exemplu, ca oamenii sa nu minta, sa nu triseze si sa dea dovada de fair-play. Ma mai astept ca bunul-simt si calitatea sa fie rasplatite. Ma astept ca cei din jurul meu sa se tina de cuvant. Citind paragraful asta imi dau seama ca cer putin cam mult, dar, dupa cum ziceam, mari asteptari ce nu pot fi temperate.

Asaaaa, si revenind la copii si basmele lor, trebuie sa recunosc ca il astept pe Fat Frumos. Si desi imi vin acum in minte multe comentarii ironice si realiste la adresa mea, ma abtin (cu greu). E si asta o mare asteptare care cred ca e impartasita de toata suflarea feminina, in afara de cele care o asteapta pe Ileana Cosanzeana. 😀