Prima dată cu cortul la munte. Și primul vârf făcut de trei ori.
Am plecat din București joi dimineața cu destinația Lacul Bucura, unde urma să campăm. După șapte ore, am ajuns la buza Rezervației Naturale Retezat. Cam obosiți, am decis să oprim în pitorescul Râu de Mori, un sat cu oameni de treabă, bere rece și drumuri înguste și întortocheate. Nu aveam rezervare, dar cu ajutorul unei rețele bine stabilite de săteni la bustul gol și cu mobile, am reușit să dăm de o cameră liberă la Pensiunea Tereza. Recomand.
Cât sunteți în zonă, căutați un punct turistic/benzinărie și luați o hartă a Retezatului. Odată întrați în Rezervație, semnalul la telefon e pasăre rară și harta devine ultra-utilă.
De la Râu de Mori, urmează 24 de km pe un drum cu multe căderi de piatră, dar bunicel, până la barajul de la Lacul Gura Apei. De acolo (intrarea oficială în Rezervația Naturală), încă 18 km pe drum forestier până la Poiana Pelegii. Am plătit 10 lei de mașină și 15 lei de om și dă-i și transpiră. E fain drumul prin pădure, dar greu la deal cu boii mici și joși. Fiți pregătiți să mergeți cu 10km/h și să faceți tot felul de viraje și scamatorii să evitați bolovani și gropi. Profitați de prietenii cu 4×4, dacă aveți așa ceva.
Știți că vă apropiați de Poiana Pelegii când încep să apară mașini parcate. Este o parcare la capatul drumului, dar e plină, așa că mai bine lăsați mașina mai jos.
De la Poiana Pelegii, pleacă un traseu de două ore până la Lacul Bucura. L-am făcut cu cort, conserve și alte chestii necesare pentru câteva zile de campare în spate. A fost greu, dar nu imposibil. Sunt câteva urcări mai abrupte chiar înainte de lac, când întrebi cu ochii cât cepele pe oricine îți iese în cale: „Mai e mult?”
În stânga imaginii se văd, minuscule, corturile de la Bucura. E un loc de campare popular, cu sursă de apă, Salvamont și peisaje frumoase foc. Ce nu găsiți e mâncare de cumpărat (mâncați ce cărați) sau vreun loc de cazare. Musai să fiți echipați cu haine groase și sac de dormit serios (confort sub 5 grade). Chiar și în august, odată ce soarele dispare după piscuri, temperatura cade din plop. Nu se poate face foc, dar se poate savura un Jäger sau un ceai alături de prieteni :).
Să aduceți saci de gunoi. Tot ce consumați trebuie strâns și cărat înapoi în civilizație. Nu stă (sau nu ar trebui să stea) nimeni după voi să curețe.
Semnal la telefon prindeți doar pe culmi, și acolo instabil.
Și acum, partea cea mai frumoasă: traseele. Sunt din plin pe aici. Fiecare urcă după posibilități, dar plictiseală nu e.
Am deschis seria chiar din prima zi cu Vârful Peleaga (2509 m) – cruce galbenă de la Lacul Bucura 1 1/2 – 2 h. 
Urcuș destul de anevoios, pe bolovăniș – dar asta urma să devină laitmotivul zilelor următoare, pentru că în Retezat s-a spart un sac imens de pietre.
A doua zi am plecat spre Vf. Retezat (2485 m), pe un trase ce trece și prin Vf. Bucura I (2433 m). La Retezat, aglomerație mare, pentru că se intersectează mai multe trasee. Am prins vreme bună și ne-am bucurat de priveliște. La întoarcerea spre Bucura (de data asta ocolind Vf. Bucura I), am cuprins cu ochii și aparatul faimosul lanț de lacuri Lia, Ana, Viorica, Florica. Nu mă întrebați care e care, că e complicat.
Cam la fiecare vârf e aceeași poveste. Bucată de șa (cu sau fără vânt, după noroc), urcurș pe bolovani, platou. Și ocazionala întrebare „Cât mai e?”. Sunt și porțiuni unde e bine să pășești cu atenție. Mai cade o pietricică, mai te ții de un lanț. Dar, în afară de vreo două vânătăi în genunchi, am scăpat fără sechele. Important e să ai bocanci de munte cu aderență și susținere a gleznei.
A treia zi, după o noapte ploioasă în care am confundat o pungă bătută de vânt cu un urs, am pornit voinicește spre Vf. Păpușa (2508 m). Din păcate, am mers pe ceață și n-am văzut cine știe ce peisaj. L-am trecut în agendă ca făcut și ne mulțumim cu poza pe care i-am făcut-o în prima zi de pe Peleaga (prin care am mai trecut de două ori, pentru că era oarecum în drum spre Păpușa).
În ultima zi, înainte de drumul de întoarcere, am făcut o plimbare lejeră pe la lacurile din jurul Bucurei. O zonă frumoasă, unde mai scapi de bolovani și mai dai și de flori, iazuri, mlaștini și câte-o marmotă (dacă nu o vezi, sigur îi auzi chițcăitul).
Mai erau chestii de făcut. Vârfuri de urcat, trasee de explorat. Data viitoare :).
Și să vă zic de Perseide, una dintre atracțiile excursiei. Le-am văzut doar în prima seară, când a fost senin și temperatura suportabilă. Ne-am închis sacii de dormit până la nas și am stat o oră cu ochii într-un cer cum n-am mai văzut de mult. Raportez că stele sunt în continuare multe și Calea Lactee e încă acolo. Au fost și căzătoare, cât să ne facem pofta.
Cum ar zice un clasic în viață și consătean de-al meu, e super, super! Mereți cu încredere, răbdare la drum și determinare la deal. Și cu cremă de soare.
Drumul cu mașina prin pădurea deasă din Rezervație mi-a amintit de podcasul ăsta fascinant despre copaci și tot ce-i înconjoară: From Tree to Shining Tree.