Afterparty

Acum cateva zile, Facebook mi-a amintit ca au trecut cinci (5!) ani de la asta. Ma rog, cinci de la petrecerea de farewell, unde am cantat de m-am mirat ca nu au chemat vecinii politia, unde am primit cadou Catch-22, pe care-mi doream mult s-o citesc si pe care nu am terminat-o nici azi. Poate pentru ca pe coperta interioara sunt prea multe emotii, prea multe good-bye-uri si noroc bun-uri. Acum cateva seri, sa fie inainte, sa fie dupa ce mi-a aratat Facebookul pozele, am visat ca m-am reintors in Amsterdam. Ca am trecut pe langa vitrina unei cladiri si am zarit-o pe Emma. Era mai inalta, mai blonda si avea parul mai lung. I-am facut semn si a iesit entuziasmata sa ma imbratiseze. Am continuat pe strazi, pana la apartamentul meu, tot timpul cu un nod in stomac. „Nu voiam sa vin, de ce am venit? Oare e prea tarziu sa ma intorc? Nici nu am anuntat la serviciu ca plec.” Poate nu am terminat cartea, adica nici nu am trecut de primele 50 de pagini, desi am incercat de cateva ori, pentru ca e cu soldati si razboi si subiectele astea le diger mai greu. Poate poate.

„Come one day, the sun will come out, you might not even notice right away, it will be that faint. And then you’ll catch yourself thinking about something or someone with no connection to the past and you’ll realize that this is where your life is.” Asta e de aici. Am ridicat de multe ori ochii in Amsterdamul insorit. Nu e bine. Amsterdamul e rareori insorit. Dar de fiecare data cand era cufundat in soare, era magic. Si de fiecare data incercam sa simt acasa, dar sentimentul nu a venit in cei aproape doi ani jumate. Poate cu exceptia primei dati cand m-am intors in camera de camin, dupa cateva saptamani in Romania, si mi-am zarit bicicleta lipita de geam. Poate doar atunci, un pic.

M-am intrebat cat va trebui sa astept sa am sentimentul ala. Cat, ce, pe cine? Si va veni vreodata? Daca ridic ochii peste zece (10!) ani catre aceeasi lipsa si daca atunci e prea tarziu? Nu, probabil ca nu as fi asteptat atat si probabil ca daca as fi, nu s-ar mai povesti. Sau s-ar povesti in alta limba, intr-o cafenea langa piata de duminica unde se mananca cea mai buna prajitura de mere (not quite).

Era o zi insorita (god, they’re the best!) si mergeam cu troleul spre Piata Romana. In geanta verde aveam cd player-ul portabil cumparat din Madrid, cu vreo 25 de euro. Mult pentru bursa mea de student Erasmus, dar o investitie absolut necesara. Mi-am facut cateva CD-uri la facultate si le-am ascultat la nesfarsit: Gorillaz, Greenday si Nirvana unplugged. Deci eram in troleu, mergeam undeva, nu stiu de ce, si m-am uitat la Bucuresti. Aveam douzecisiunpic si, pentru prima data de cand plecasem de acasa, ma simteam iar acasa. Inca ma simt, aici.

Si poate intr-o zi o sa citesc si Catch-22. Cine stie?