Il stiti pe Raducu? Daca ati fost anul trecut in Vama, oricand, sigur l-ati vazut. E nenea ala micut de inaltime, cu hainele pline de nisip (noroi?), care umbla tot timpul beat (mahmur si alte variatiuni) si cu un buchet de diverse sticle in brate. Iar pe cap, o coronita din salcie. Semana cu un spiridus din Visul unei nopti de vara. Intr-o seara de septembrie cand, fara sa stim, am asistat la ultima noapte oficiala de Vama, l-am si cunoscut. Raducu petrecuse 3-4 luni pe-acolo fara niciun ban, cu un caiet in care scria poezii si adunase ganduri de la oameni si cu o nemultumire pe lume: “Imi fura pixul! De ce-mi fura pixul?” M-am dus in cort si i-am adus un pix. Nu-i fura nimeni pixul, l-a pierdut in urmatoarea jumatate de ora. Raducu avea ochi blanzi si traia toate melodiile de jale de la Stuf. Si insista ca sunt trista, desi dupa parerea mea zambeam cu toata gura. Fin psiholog.
Raducu a aparut si intr-o carte, pe care o avea la el, primita cadou, cu dedicatie. Da, mi-am amintit, se chema “Nopti de Vama”. Si era un baiat care statea la strada principala, colt cu strada de la stanga si le vindea. Il vazusem dar nu m-am oprit sa vad ce vinde si daca merita. Mi-a parut rau. Ne-a parut rau. Nu-i asa?
La radio a inceput U2 cu Where the streets have no name. As zice: where there shouldn’t be any streets. Too late for that.
Intr-o zi care a inceput cu vesti proaste, dileme ametitoare de la conducatorii tarii si ceva ce seamana izbitor a cutremur in Casa Presei (se muta mobila si zici ca se darama sandramaua), imi amintesc de Viena de parca a fost ieri. Waaaait, a fost ieri! Si a fost foarte frumos.
Scopul cu care am mers acolo a fost atins: duminica am alergat la semimaraton, l-am terminat in 2 ore si 37 de minute si am luat si eu medalie. De participant, dar eu tot ma mandresc cu ea. A fost prima data cand am parcurs toata distanta de 21 de kilometri, inainte nu reusisem decat vreo 15. Dar faptul ca oamenii alearga in jurul tau, atmosfera – pe margini sunt sute de sustinatori care te aplauda si striga “Run, don’t stop!” – te ajuta sa treci peste hopurile fizice. La start am fost cata frunza, cata iarba, am alergat impreuna cu participantii de la maraton toata distanta, iar cand noi am ajuns la finish, ei au facut stanga pentru inca 21 de kilometri. In total, peste 35.000 de oameni pe strazile Vienei. Chiar daca nu mai imi simteam picioarele, decat atunci cand ma intepau in semn de protest, chiar daca uneori kilometrii se derulau foarte incet si finalul parea sa nu mai apara, per total m-am simtit minunat. La kilometrul 16, dupa ce am baut apa si am mancat cea mai buna jumatate de banana din existenta mea, viata mi s-a parut foarte frumoasa. Tre’ sa fi fost de vina endorfinele care vin dupa efortul fizic, sau poate faptul ca mi-am depasit limita sau poate doar placerea de a fi alaturi de mii de oameni senini si zambitori. Dupa poza de grup cu medaliile, care mai de care ne intreceam in promisiuni de “data viitoare la maraton!”.
Si apoi a fost Viena. Un oras curat, ordonat, elegant, la fel ca oamenii care se plimba pe strazi. Mi-am amintit din nou, pentru ca mai uit, cat de deschisi si prietenosi sunt oamenii de prin alte tari. Intra firesc cu tine in vorba, li se pare normal sa lege o discutie cu un strain in jurul unei beri si sa invete de la alti oameni. Sa zambeasca si sa arate un interes autentic pentru tine, chiar daca stiu ca e probabil singura data cand va intalniti. Am intalnit si austrieci nervosi, dar sursa nervilor era in general incapacitatea altora de a respecta REGULILE SI ORDINEA. Asa o incrancenare nu ma deranjeaza in mod special. Cand vezi incrancenare pentru ca altii pur si simplu EXISTA, atunci stii ca ai trecut de norul de cenusa si te-ai intors in tara.
Da, m-am confruntat si eu cu “situatia norului de cenusa” si n-am trecut de el chiar din prima. Zboruri anulate unul dupa altul, locuri vandute ca painea calda la autocare si intrebari cu un singur raspuns: “We don’t know”. Apoi loterie pentru locurile libere din cursele companiilor care totusi zboara spre destinatia ta si plecaciuni cand te vezi aterizat, cu bagajul pe banda de la aeroport si cand simti aerul cald al Bucurestiului. Pentru ca in Bucuresti e cald, chiar si pe ploaie, in comparatie cu Viena. Cam atat. Aici e mai cald.
La Viena, sa alerg! Nu numai prin Prater si prin cel mai mare H&M, alerg la semimaraton, 21 de kilometri, duminica de dimineata, zi cu soare sa speram.
Relatia mea cu alergatul este una tumultoasa, dar din care am invatat multe. Nu ne-am suferit mult timp, pana acum vreo 2-3 ani nici nu vroiam sa aud de el. Alergatul nu ma placea si eu nu-l placeam pe el. In scoala generala nu terminam mai niciodata probele de rezistenta si joggingul pe care am incercat sa-l fac in primii ani de facultate a esuat lamentabil dupa 5 minute. Faceam sport, aerobic si d-astea, dar alergatul e mult mai greu. Sufocare, dureri prin tot corpul, senzatie de “o sa mor in chinuri nu mai pot aaaaauuuu”. Am mai povestit eu odata, in contextul in care eram inchisa in casa cu varsat de vant si ma plictiseam, cum s-au schimbat lucrurile. Cat de simplu a fost! O buna prietena mi-a ras in nas intr-o zi, eu explicandu-i ca “NU POT”. “Bineinteles ca poti, haha!”. Asa de convinsa era ca pot, incat a doua zi mi-am luat adidasii in picioare si m-am apucat de alergat sa vad si eu cu ochii mei minunea. Mai greu la inceput, fireste, dar, dupa vreo luna, previzibil ca o comedie romantica, am reusit sa alerg cate 40 min – 1 ora. Mare mi-a fost bucuria si mare mi-a fost invatatura de minte.
Pentru ca am realizat ca ceea ce crezusem timp de 23 de ani despre mine nu era adevarat. Eram convinsa ca sunt incapabila sa fac ceva, cand de fapt puteam. Un fel de evrika!, urmand apoi intrebarea fireasca: ce altceva cred ca nu pot sa fac si de fapt pot? Am mai descoperit si alte chestii in timp, invatand sa-mi spun atunci cand creierul tipa mofturos “Nu pot!”: “Bineinteles ca poti!”. Na, nu intotdeauna din prima, dar in pasi mici, asa.
Ceea ce ma aduce la un discurs mai vechi de-al lui Will Smith care mi-a placut foarte mult. Cine ar fi crezut ca e atat de simplu? Si totusi are dreptate. The keys to life are reading and running. Hai, poate n-or fi chiar secretele vietii, dar the man has a point!
(nu am gasit clipul cu discursul original, trebuie sa ma multumesc cu versiunea asta montata)
PS Revenind la maratonul de duminica, wish me luck! (nu ca sa-l castig, ca sa-l termin, evidemment)
Sa stabilim ceva de la inceput. Machiajul nu e photoshop, da? Machiajul nu te transforma din broasca in printesa si nici nu-ti creste IQ-ul si nici nu te face o persoana mai buna sau mai rea sau mai ciudata sau mai placuta sau mai oricum. Cele mai multe femei care se machiaza o fac la ele in baie, cu putin fond de ten, putin blush si nitelus rimel. Cele mai multe femei nu se aseaza dimineata pe scaunul unui make-up artist si nu sufera o transformare ca la “pe muchie de cutit”. Cele mai multe femei care se machiaza sunt frumoase si fara, dar aleg sa fie putin mai cochete pentru ele si pentru lumea din jur.
M-am tot lovit in ultimul timp de articole despre “frumusetea naturala”. Nu le mai tin minte pe toate, dar iata trei exemple aici, aici si aici.
Sunt de acord cu argumentele lor, nu ai nevoie de fond de ten pentru a fi mai frumoasa si pe cei de langa tine, de care chiar iti pasa, oricum nu ai cum sa-i pacalesti permanent. Nu sunt pentru a-ti pune pe fata trei degete de machiaj sperand ca asa o sa arati mai bine. O sa arati ca un clovn si nimic mai mult. Dar imi plac femeile care se aranjeaza, care nu ies din casa asa cum se ridica din pat. Cand ai grija de modul in care arati, ai grija de tine per ansamblu. Machiajul, la fel ca hainele sau accesoriile, este un truc. Unul care poate fi aplicat cu bun gust si discretie, de nici nu-ti dai seama ca e acolo. Fondul de ten e o mana cereasca pentru orice femeie care se trezeste cand i-e lumea mai draga cu un cos sau cand nu vrea sa arate cearcanele unei nopti nedormite sau a unei zile proaste. De ce trebuie sa stie toata lumea ca nu suntem perfecte? De ce sa nu fim putin mai frumoase daca putem?
Repet, nu sunt pro machiaj cu tona si nu mi se pare nimic neinregula cu o femeie care nu se machiaza. Spun doar ca puterea machiajului este supraestimata (nu schimba pe nimeni radical, nu te trezesti dimineata cu alta persoana in pat), dar este si subestimata (te poate face sa te simti un pic mai bine in pielea ta). Mai spun ca femeile care se machiaza nu au un plan machiavelic sau nu incearca sa treaca drept ceva ce nu sunt. Pur si simplu e un mod de-a arata ca-ti pasa de tine si de cum te percep cei din jur. Nu mi se pare nimic gresit sau de condamnat in asta.
Asa ca sa lasam machiajul acolo unde e el de mii de ani ca n-o sa dispara. Si frumusetea “naturala” oricum are ceva munca dedesubt.
Nu in ultimul rand, respect celor care sunt atat de eliberati de puterea imaginii exterioare, incat reusesc sa aprecieze femeile fix pentru ceea ce sunt.
Am tot fost in cautare de sitcomuri in ultimul timp. Dupa The Office, care m-a cucerit greu, dar iremediabil, am mai incercat cateva seriale fara succes. Si asa am ajuns la It’s Always Sunny in Philadelphia. Primele episoade nu m-au incantat foarte mult (deja se prefigureaza un pattern ), but it gets better&better.
Patru prieteni care sunt patronii unui bar fara prea mult succes se lupta cu tot felul de probleme existentiale si de tabuuri ale culturii americane. In a funny way. Cireasa de pe tort: in sezonul al doilea intra in scena Danny DeVito. Partea mea preferata: genericul – o melodie gratioasa cu imagini din Philadelphia pe fundal, care nu e deloc in ton cu ce urmeaza.
Si stiti de ce? Pentru ca maine, cand o sa se opreasca ploaia, copacii vor fi mult mai infloriti decat azi. Ati observat ca au inflorit in noaptea de Paste? Sambata erau doar niste frunzulite amarate pe garduri, duminica in aer mirosea a flori. Imi place la nebunie explozia primaverii. Atunci cand ridici ochii si iti dai seama ca totul e verde in jur si nici nu-ti dai seama ce, cand si cum.
Si traficul s-a miscat bine azi, in ciuda ploii. Nu stiu cati oameni nu s-au intors la munca, dar orasul n-a mai fost gol. Ceva cozi pe la semafoare, ceva aglomeratie prin statii. Si am mai observat ceva azi dimineata. Soferii erau mai ingaduitori unii cu altii. O fi de la pasca, de la vinul rosu? De la noaptea smerita din biserica? Nu. Doar ne-am relaxat putin si am uitat ca, in mod normal, suntem nervosi si agasati. In mod ne-normal, de fapt (dar despre asta intr-un episod mai pesimist).
Daca ne enerveaza apa care se insinueaza prin papuci, zic sa ne amintim de flescaraia de acum vreo luna-doua, de dupa zapada. Acu’ e floare la ureche.
Nu e vreme urata. E ploaie de primavara. Si nu mai ninge, gata! Si o sa-ti fie dor de putina ploaie in curand. O sa fie cald, mult cald, si mult verde si ploicica asta doar spala putin praful ca sa iasa la suprafata, stralucitoare si colorata, promisiunea vacantelor si-a marii si-a muntelui si-a soarelui. Smile!
PS Tocmai m-am contrat cu Oana pe aceasta tema, ea sustinand ca vremea e inacceptabil de urata. Caut sustinatori pentru optimismul meu!
Ca tot e invierea subiectul principal al zilelor astora, va recomand un film: “Wristcutters: A love story” (2006). O romantare a sinuciderii si a lumii de dupa ea. Daca e rai, iad sau purgatoriu hotarati voi. Eu i-am zis rai pentru iubire si pentru plaja.
Si o melodie care se potriveste cu linistea din Bucuresti, parcarea pe care n-am mai vazut-o atat de goala de nu mai stiu cand, soarele care se rasfira printre jaluzele, peronul gol de la metrou.
Sabina: @Ioana pai ti-am dat, poate scosul din letargeala functionea za...
Ioana: Te-am scos din letargeala bine ca mi-ai dat link, alt blog pe...
A fost prima data cand am parcurs toata distanta de 21 de kilometri, inainte nu reusisem decat vreo 15. Dar faptul ca oamenii alearga in jurul tau, atmosfera – pe margini sunt sute de sustinatori care te aplauda si striga “Run, don’t stop!” – te ajuta sa treci peste hopurile fizice. La start am fost cata frunza, cata iarba, am alergat impreuna cu participantii de la maraton toata distanta, iar cand noi am ajuns la finish, ei au facut stanga pentru inca 21 de kilometri. In total, peste 35.000 de oameni pe strazile Vienei. Chiar daca nu mai imi simteam picioarele, decat atunci cand ma intepau in semn de protest, chiar daca uneori kilometrii se derulau foarte incet si finalul parea sa nu mai apara, per total m-am simtit minunat. La kilometrul 16, dupa ce am baut apa si am mancat cea mai buna jumatate de banana din existenta mea, viata mi s-a parut foarte frumoasa. Tre’ sa fi fost de vina endorfinele care vin dupa efortul fizic, sau poate faptul ca mi-am depasit limita sau poate doar placerea de a fi alaturi de mii de oameni senini si zambitori. Dupa poza de grup cu medaliile, care mai de care ne intreceam in promisiuni de “data viitoare la maraton!”.
