dincolo de zi

Air – Playground Love

preotii se iau dupa turma

Isterie nationala la cererile salariale! Profesori, functionari publici, personalul medical si nu in ultimul rand, doamnelor, domnilor si Dumnezeu, preotii! Acestia din urma s-au gandit sa nu mai conduca turma, temporar, ci sa se ia dupa ea. Ca e profitabil. Preotii vor salarii la nivelul profesorilor preuniversitari.

Ca o persoana care nu se duce la biserica, care nu beneficiaza de serviciile preotilor si care a vazut ca daca intra-devar ai nevoie de unul pentru un eveniment mai fericit sau mai nefericit din viata ta trebuie sa scoti din buzunar o caruta de bani, nu sunt de acord ca parte din ceea ce dau la buget sa se duca in buzunarul clerului.

Hai sa mergem intr-un cimitir intr-o sambata. Un preot cu vreo 2-3 pe langa el va alerga grabit de la un mormat la altul, facand pomeniri sau ce fac ei acolo, de cateva minute, si luandu-si partea de la familia indurerata. De fapt, de ce incerc eu sa demonstrez ceea ce e bine stiut? Preotii au bani, o gramada de bani, case si masini ultimul racnet. Poate ma insel? Va rog sa ma contraziceti.

Sa ne gandim la preotii tineri, la inceput de drum? Cu totii la inceput de drum avem salarii mici. C’est la f***in’ vie!

Vor trece si alegerile, isteria se va calma. Pluseaza si oamenii acum pe ultima suta, ca toti sunt cu dare la punga in campania electorala. Si daca n-au bani in punga, au un sac imens cu promisiuni. Iar Tariceanu oricum nu mai avea sperante sa castige mare lucru la alegerile din noiembrie isi permite sa fie bitchy si sa zica: n-am cu ce, ma, n-am cu ce!

piata victoriei, peron 2

in monotonul zilnic al metroului, in scenele care se repeta la nesfarsit cu indivizi cu fetze amortite, tacuti, inghesuindu-se spre usa, spre un loc pe scaun, spre o gura de aer, in atmosfera asta de absenta combinata cu invadarea abuziva a spatiului personal, poate exista o rupere de ritm. la un moment dat, o voce subtire de barbat spune la microfon banalul: “atentie, se inchid usile!”. atunci, cu mic cu mare, calatorii izbucnesc in ras si se uita parca pentru prima data cu adevarat unii la altii. suntem cu totii oameni, after all!

cand, cand si de ce?

cand s-a facut vremea de cizme? abia ieri le-am inghesuit in dulap. nici nu am apucat sa-mi port rochiile de vara! n-am fost la strand, n-am lenevit nici pe departe destul la soare. unde se duc lunile astea cand se duc? o fi un loc asa de extraordinar? trebuie sa-mi fac iar planuri de rev? abia mi-am downloadad pozele de la celalalt. e bataie de joc! nu se mai poate asa. e doar vina guvernului. unde trebuie sa fac cerere sa se miste anotimpurile mai incet?

avertizez ca in curand o sa se creeze confuzie, o ameteala generala. oamenii o sa poarte slapi si cojoc pentru ca o sa iasa din casa vara si pana la lift o sa fie iarna. o sa te intreb cat e ceasul si pana o sa-mi spui o sa fie alta ora.

si totusi ziua de salariu nu vine niciodata destul de repede. nu stiu ce sa-mi mai doresc .

i chill now.

omul cu sobolani – depresia toamna iarna

boul si candidatul lui

ne-am gandit ca uninominalul va fi mai bun, ca o sa alegem oameni si nu liste in care partidele isi baga baronii dupa bunul plac. am avut curiozitatea sa vad pentru cine o sa votez si ma consider norocoasa. la mine in colegiu, cel putin pentru senat, sunt doua nume cunoscute: Dida Dragan si Cristian Diaconescu (si alti cativa de care n-am auzit). nu-mi place de ei, dar macar stiu cum arata . in foarte multe colegii oamenii se vor uita la buletine ca boii la poarta noua (no offence!) si tot cu partidul vor vota, daca vor vota. mult trambitata reforma a clasei politice? i think not.

teoretic, candidatii ar fi trebuit sa-si construiasca o imagine la ei in colegiu si apoi sa se prezinte la alegeri. au o luna sa faca asta, dar cat de realista va fi imaginea? si cata putere are un necunoscut sa se impuna intr-o luna? prea putina. teoretic, dupa 20 de ani, parlamentul ar trebui sa fie responsabil, legile sa nu fie electorale, soferii sa aiba unde sa parcheze si tara sa fie impanzita de autostrazi. doar teoretic.

pariu: la alegerile de peste 4 ani, situatia va fi la fel de necunoscuta si teoreticul la fel de nepus in practica.

everybody’s gotta learn sometimes

cuvintele ne fac sa ne amintim de noi, asa cum eram odata. pagini de jurnal, mailuri, scrisori, notite uitate prin carti, toate sunt poze ale gandurilor noastre, ale preocuparilor dintr-un anumit moment.

ultima data cand mi-am deschis jurnalul din generala m-am ingrozit de ce puteam sa scriu. si cand am rasfoit pana la liceu m-a pufnit rasul. pagini scrise la inceput ordonat si corect au devenit treptat niste adunaturi de litere haotice si abrevieri, gandurile linistite au devenit rabufniri. dezavantajul scrisului pe calculator e ca isi pierde din personalitate.

intr-o zi am dat din greseala scrolul la email foarte jos. am vazut cateva mailuri care stiu ca sunt kilometrice de la oameni cu care n-am mai vorbit de ani de zile.

cuvintele pastreaza atatea lucruri uitate. ce ma macina azi de nu pot sa dorm, maine e o amintire vaga. ca atunci cand am urcat 8 ore pe munte si am crezut ca o sa clachez de la durerea fizica. acum imi amintesc doar vreo doua stanci si bucuria ca am ajuns la destinatie.

ca o persoana care traieste deja prea mult in trecut, poate nu e tocmai bine ca imi place sa scriu ce mi se intampla. poate ca nu am nevoie de inca un reminder si o cale de a ma intoarce in diferite situatii. dar cred ca e mai important ca din cand in cand am unde sa vad cat de mult m-am schimbat in unele privinte si cum am ramas la fel in altele. e bine ca uneori pot sa vad ca multe sentimente si regrete sunt doar de moment. si atunci pot sa ma uit ceva mai detasata la tot ce mi se intampla. pentru ca maine probabil va insemna mai putin.

cica cercetatorii de nu stiu unde lucreaza la o pastila de uitat amintirile neplacute. sa zicem ca solutia asta va deveni realitate la un moment dat. chiar am vrea sa uitam lectiile invatate din amintiri? sau sa repetam anumite greseli? sunt oarecum convinsa ca tot ce se intampla face parte dintr-un puzzle mare. nu as vrea sa pierd piese din el. si scrisul e un mod de a avea o imagine cat mai sharp, asa se zice, nu?

si vorbind de amintiri si pastile de uitat, imi amintesc de un film frumos si o melodie.

Beck – Everybody's Gotta Learn Sometimes (Eternal Sunshine of a Spotless Mind)

the eternal search

for… LOVE. incepe pe la 14 ani si la rata divorturilor din ultimii ani, never stops. de cele mai multe ori, dragostea se confunda obisnuinta sau good sex sau integrarea in societate sau placerea de a fi langa cineva aratos sau frica de singuratate sau placerea de a primi atentie sau combinari diferite din toate astea si multe altele. ce zic eu “se confunda”? poate asta e, habar n-am.

ce-ti trebuie: 1,2 prieteni gata sa desfiinteze orice fost/a; 2,3 prieteni gata sa se imbete cu tine de macar 2 ori pe saptamana; 1 fost/a gata sa-ti zica oricand cat de minunat/a esti; rabdare si un hair stylist bun; THE next ONE

for… THE JOB. incepe pe bancile facultatii si la mobilitatea din ultimul timp de pe piata muncii… never stops. ori nu castigi destul de mult, ori te plictisesti, ori e prea stresant, ori ai un sef exasperant, ori biroul e in baneasa si nu mai suporti traficul. daca treci de venerabila perioada de 1-2-3 ani, probabil tot te va nemultumi ceva la un moment dat. e o caracteristica a secolului. so…

cv updatat, abonament la internet, relatii (o lista lunga de mess will do), ochi frumosi pentru interviu.

for… THE PLACE TO LIVE. incepe cand pleci la facultate si la modul in care omul acumuleaza bunuri si membri ai familiei, never stops. intai te multumesti cu o garsoniera in chirie, apoi ai nevoie de mai mult spatiu, eventual faci nunta, 2 camere sunt ok, apoi vine un copchil, mai multe camere si eventual un credit. apoi pleaca copchilul din cuib si ai prea mult spatiu.

ce-ti trebuie: surubelnite pt desfacut mobila, prieteni si rude care sa te ajute la carat canapeaua care nu incape in lift.

for… CLOTHES. incepe pe la 11 ani, cand te vezi parca pentru prima data in oglinda, si la modul in care se modifica moda si corpul, never stops.

iti trebuie: bani si bun gust simt.

for… THE HOLIDAY. incepe cand intri la gradinita si… guess what, never stops. orice am face visam la cele trei luni de vara cand ne julim zilnic in genunchi, la weekend, la cele doua saptamani pe an cand ne prajim la soare.

cel mai bine e: sa te nasti paris hilton?

for… TIME. eu una n-am niciodata destul timp. iar atunci cand il am nu stiu exact ce sa fac cu el. chestia asta e cumva prea filosofica.

eheee, dragii babei, si asa se deapana viata ca mosorul cand se joaca matza la gura sobei. sa zic chestia aia lame cumva ca importanta e clipa? oricum toate clipele, oricat ar fi ele de mizerabile, au farmecul lor. ce-ti trebuie? muzica .

Smashing Pumpkins – Today

i walk the line, i walk the line

draga jurnalule,

astazi a fost o zi plina in care n-am facut nimic. uite, e deja 11 trecute fix si stiu ca n-o sa am somn pana la 2. asa sunt programata genetic, m-am resemnat. dar sa-ti spun mai multe despre ziua minunata de astazi. se poate imparti simplu in 8 ore dumb&dumber in fata calculatorului, cu mici escapade vinovate in holul friguros al pacatosilor care nu se tem de cancer . aceleasi miscari digitale ca-n fiecare zi, aceleasi cuvinte scrise si auzite. e uimitor cum nu o luam razna cand avem atatea motive. anyway, alte… 3/2+1+1=7/2 (omfg!!!) ore la volan, din care vreo ora pierduta pentru ca am vrut s-o iau pe scurtatura. si in timp ce invarteam abila de volan ma gandeam la zilele bune cand apucam sa deschid o carte la metrou si cand imi cheltuiam banii pe maieuri sapate din idm si nu pe benzina. puff! bygones si asta. am apucat sa mananc (da mama, mananc bine, pe cuvant!) in timp ce mi-am mai spalat putin creierul in fata unor vieti imaginate si dialoguri stupid de dragute. si-nca un episod, si-nca unul… of, house apare abia maine. acum vreo juma de ora m-am gandit sa citesc, dar adanc rusinata in intelectualismul meu mi-am dat seama ca simplul gand de a relua povestea lasata ieri cand am citit fabulosul numar de 2 pagini imi face rau. cum am putut sa uit? am fost si la scoala. daaaa, draga jurnalule, m-am chiorat 3/2 ore la un om care era atat de ofuscat de faptul ca tre sa predea unor retarzi care nu au facut facultatea de jurnalism incat a fumat 7 tigari (slims;))) cu mana intinsa vadit incomod pe geam.

ti-am zis ca a fost o zi plina. imi simt creierul amortit si nu am chef decat sa ascult pe repeat manu chao. cred ca-mi aminteste de weekend sau de un concert sau de ceva. sau de plictiseala. urasc plictiseala, dar ce urasc mai mult e momentul cand nu stiu cu ce s-o inlocuiesc. la dracu, house apare abia maine.

te las acum, boa noite.

ps eu pot, eu sunt magician!

ca tot vin alegerile…

am facut un test sa vad cica unde ma situez pe esicherul politic. adicalea care partid e mai aproape de viziunile parerile valorile mele. stiam cam ce o sa-mi iasa si asa a si fost: PNL. asta inseamna ca voi vota cu PNL? no f*** way! eu sunt liberala, ei nu, indiferent cum arata programul lor politic. in continuare nu am cu cine vota, asa ca probabil voi recurge tot la metoda “a pune stampile pe buletin cat ma tine cerneala” . si promit sa pun in ordinea in care mi-a iesit in test> pnl, pd-l, pc, udmr…

testul il gasiti aici si as vrea sa stiu pe unde se situeaza la capitolul asta Lucian, Ka, Mihaela, Tudor si… Gigi Becali ). MBhee!

defecta