Au! Au trecut 12 ore de când am terminat traseul până la Vârful Bucșoiu. Stau în pat, cu laptopul pe genunchi și abia îmi pot îndoi picioarele. E un traseu pe care l-am mai încercat acum trei ani și pe care l-am abandonat înainte de vârf. Dar am mai băgat o fisă.

Sâmbătă. Pornim la șase dimineața din București și stăm la coada obligatorie de la Comarnic. Altfel nu te califici să intri pe Valea Prahovei. Trecem testul fredonând hituri din anii ’90 (Micheeeeele, what am I supposed to dooo) și facem stânga la Bușteni spre Gura Diham. Prima atracție turistică a zilei: turiștii cu rulote care pun de-un orășel estival pe Valea Cerbului. Cu garduri improvizate, toalete portabile, grătare, urși pe post de animale de companie și ceea ce cred că ar trebui să fie o escapadă în mijlocul naturii.

Ajungem în parcarea de la capătul drumului, adică la complexul turistic Gura Diham (a nu se confunda cu cabana Diham), și ne pregătim de drum. Cremă cu protecție solară, apă suficientă, ceva de mâncare, poza de before și #doamneajută. Pe la nouă și ceva, pornim pe traseul marcat cu bandă roșie și triunghi roșu.

Gura Diham – Cabana Poiana Izvoarelor (1455 m) – La Prepeleac (1800 m)

Traseul începe cu o urcare abruptă (zisă și panta prostului) care ridică pulsul și sperie turiștii. O luăm încetișor să nu ne descurajăm. La finalul pantei și la intrarea în pădure, dăm peste un grup de băieți veseli care lasă în urmă miros de iarbă și încântă pădurea cu niște bumți-bumți dintr-o boxă. Mă aștept să-i depășim și să-i lăsăm rapid în urmă, dar au un ritm bun, în ciuda sau poate datorită ierbii, așa că merg în spatele nostru cu alai și gălăgie până la primul popas.

După prima urcare, drumul e ușurel, pe o potecă largă, traversată pe alocuri de izvoare și noroi peste care trebuie să faci puțin balet. După aproape o oră ajungem la Cabana Poiana Izvoarelor, un luminiș larg unde facem o oprire scurtă. Aici avem și un abandon. Un prieten are dureri de spate și decide să se întoarcă.

– Să vedem care cedează următorul, glumește alt prieten (să-i spunem Gabi glumețul).

Râd nervos, mă simt cu musca pe buff.

Dacă nu știi traseul, ești tentat să faci o oprire mai lungă aici, să te relaxezi la soare și să admiri munții. Greșit. E bine s-o iei rapid din loc că te așteaptă un drum lung.

Așa.

O luăm cătinel prin pădure. Urcușul devine ceva mai abrupt, dar nimic de speriat. Încă. Gabi, care a făcut traseul de mai multe ori, nu ne lasă să uităm că urcarea spre Bucșoiu e una dintre cele mai grele. Nu-mi amintesc mare lucru din traseul de acum câțiva ani, dar știu că am avut câteva căderi nervoase și fizice. Iar blogurile pe care le-am consultat cu o zi înainte titrau: „traseu nerecomandat cardiacilor”, „piatră de încercare”, „considerat de specialiști unul din cele mai grele din masivul Bucegi”. Mă încurajez cu gândul că am mai urcat câțiva munți în ultimul timp. Îmi trece prin cap și să aleg varianta mai ușoară și să cotesc spre Mălăiești.

După încă vreo oră…

– Iuhu, pe aici.

Am ajuns La Prepeleac, adică la bifurcația traseelor. Cel din dreapta o ia spre Cabana Mălăiești. Cel din stânga, o cărare ascunsă de vegetație, o ia spre Vârful Bucșoiu. Nu-mi dau timp să-mi mai evaluez frica și fac stânga.

Vârful Bucșoiu (2492 m), bronz la înălțime și aur la dificultate

Vârful Bucşoiu e vecin cu Omu și doar un pic mai mic. Imediat cum faci stânga pe traseul marcat cu bandă roșie, se intensifică povestea. Începe o urcare abruptă printr-un tunel de frunze, crengi și suspine. Să-i spunem urcarea urâtă. Creierul cedează, mușchii se-ncordează, inima-mi pompeaza tare, urcarea spre Bucșoiu Mare.

– Vezi oamenii ăia? Pe acolo ajungem și noi.

Îi văd și știu că deși pare imposibil de sus, de acolo mai urmează încă pe atât.

După urcarea urâtă, vine aia frumoasă. Adică ieși din desiș și ajungi pe-o porțiune cu stâncă și lanțuri. Îmi place să urc pe lanțuri, că nu duc picioarele tot greul. Urci și urci și, dacă întorci capul, te ia amețeala. Așa că mai bine nu-l întorci.

O oră și câteva sute de metri mai târziu, ajungi pe culme. Nori și pâlcuri de turiști care se odihnesc.

– Mai e mult?

– Nu.

– Mă minți?

Când începi să întrebi dacă mai e mult, nu-i semn bun. Știi instinctiv că mai e, dar ceva în tine țipă după o scară rulantă.

Facem o pauză scurtă și o luăm de la capăt. Vântul dă perdeaua de nori la o parte și zăresc următoarea porțiune. Încă un urcuș abrupt. Fac câțiva pași și nu mai am putere. Mă opresc să-mi mai iau o geacă pe mine, mă mișc leneș și n-am chef să mai ridic piciorele. Prietenii sunt deja în fața. Mă așteaptă, mă văd că vin, pornesc din nou. Nuuuuu. Îi ajung.

– Am nevoie să stau un pic.

Desfac o Cola, primesc un gel și-o pastilă cu săruri de rehidratare. Iau orice. Pe soare e vară, pe vânt și nori, iarnă. Un val dintr-ăsta de frig îmi dă brânci și mă pun în mișcare din nou. Ceva funcționează. Înțelegerea prietenilor, zahărul, pastila sau toate trei. Încep să urc nu neapărat mai repede, dar mai cu avânt.

Terminăm urcușul. Ghici ce urmează? Altul. Trecem de Brâna Caprelor, de unde pornește coborârea spre Cabana Mălăiești. Abia aștept să ajungem la ea, dar mai avem de urcat. Vreo două, trei pante. Trec de punctul unde m-am oprit data trecută. Norii vin din toate părțile și acoperă traseul. Pentru câteva secunde, se dau la o parte și se vede o siluetă de vârf. Ăla e Bucșoiu, aud. Aleluia.

Ultima urcare nu e cine știe ce abruptă, dar, după ultimele ore, mă apropii cu încetinitorul de țărușul cu steag.

– Hai că am ajuns.

Mă trântesc pe iarbă și mă uit înapoi. Se văd o parte din coama pe care am urcat și, în depărtare, podișul și câteva orășele. Dacă n-ar fi înnorat, am vedea și Omu, care e la o aruncătură de băț. Mulți care fac traseul îi fac și lui o vizită. Nu azi, mulțumesc. Mâncăm ceva, facem poze. Mi-a părut bine, domnu’ Bucșoiu, mama ta de dificil!

Coborârea spre Cabana Mălăiești (1720 m)

O luăm înapoi spre Brâna Caprelor și, de data asta, cu spatele la munte, admir peisajul. Ce frumos e aici, ce frumos e dincolo! Când știi că greul a trecut, parcă prinzi putere și glas.

Pe lângă noi trec suferinzi. Mai e mult? Un băiat aruncă rucsacul nervos și se întinde pe-o piatră.

– Eu nu mai pot! Nu mă interesează!

Îl înțeleg.

De la Brâna Caprelor spre Cabana Mălăiești e una dintre cele mai frumoase coborâri pe care le-am făcut. Înaintezi pe o potecă care șerpuiește de-a lungul versantului și întri într-o căldare înconjurată de pereți spectaculoși.

– Pare c-au fost făcuți din ciment pus prost.

– Haide, ceva mai poetic.

– Dumnezeu pictează în fiecare zi munți pe cerul Bucegilor.

Coborârea devine mai abruptă și începi să simți de ce e dureros și la vale, nu numai la deal. După vreo douăzeci de minute de ușor chin, ajungi la baza căldării, adică într-o poiană minunată acoperită cu un covor moale de iarbă și flori. Te întinzi la soare. Admiri caprele negre (maro) care zburdă pe culmile dimprejur. Miroase a flori și a vară și e liniște.

Aș sta ore aici, dar ciorba de la Mălăiești ne cheamă. Coborâm încă vreo jumătate de oră până la cabană, unde e iureș mare. Cai, căței, copii, turiști întinși la soare și în corturi. Se mănâncă, se bea, e veselie. Mâncăm o ciorbă, o iahnie, punem sare din plin. Ciocnim o bere și-o cafea și nu ne mai dăm duși.

E patru jumătate deja. Haide!

Coborârea nesfârșită

Plecăm de la Mălăiești spre Gura Diham și coborârea începe optimist cu o urcare. Din fericire, nu foarte grea. Vrem să ajungem acasă. Facem pași mari și sprinteni și ne încurajăm că nu mai avem mult.

Drumul de întoarcere e mereu mai lung. Mergem și mergem și ne minunăm de cât am urcat. Până la Poiana Izvoarelor mai e cum mai e, dar, de acolo, drumul pare nesfârșit. Ne dor picioarele, fiecare are bătături cu care să se laude, încheieturile încep să dea rateuri și, de fiecare dată când ai impresia că te apropii de finish, mai urmează câteva curbe.

În fine, după vreo două ore jumătate, ajungem la mașină. Întregi. Doar cu mușchii obosiți și amintirea unei ture faine.

– Bucșoiu ăsta e frumos de făcut, dar o dată la trei-cinci ani, așa.

Cum mi-a zis dentistul odată: „Te aștept după ce uiți cât ai suferit azi”.

Pe Valea Cerbului, miroase a mici și cârnați. Bucuria urșilor. Fără coadă la Comarnic, ajungem în București înainte să se lase noaptea. Și-am încălecat pe-o bere, că setea o cere.