Am inceput sa scriu de mai multe, de haosul legislativ, de plecat, de lasitate si usi inchise, de scari si iesiri. Au facut-o altii mai bine, nu e blog care sa nu rasufle, pufneasca, tranteasca… bine, nu toate, dar multe, prea multe, semn ca nervii au ajuns intinsi rau de tot. Pentru ca acum nu-i mai criticam pentru ce le fac altora. Acum ne fac noua, ne lovesc din toate partile. Ne lovesc pe toti pentru ca noi suntem mici si agitati si ei sunt mari si nu le pasa. Na, uite tocmai asta vroiam sa evit, s-o iau langa-talanga pe drumul nervilor si criticilor si toate astea. Nu ca nu le-as simti, vreau nu vreau, every fucking day, dar nu si aici, in randurile mele. Ceea ce trebuia sa fie o deschidere de 2-3 cuvinte s-a transformat, iata, intr-un paragraf lung si angoasat. Dar de data asta nu-l mai sterg, desi poate e mai putin coerent decat ce incepusem si stersesem inainte. Nu-l sterg pentru ca, asta e, asta simt, o mare dezamagire. Pentru ca am fost naiva si inocenta, pentru ca am avut de cateva ori ocazia sa raman in alta tara, odata chiar cu un job cat se poate de bun, dar am zis: Nu. 1, pentru ca mi se parea ca nu e tocmai ce mi se potrivea. 2, pentru ca vroiam acasa, pentru ca acasa nu e la fel de roz, dar se poate razbate. Nu trebuie decat sa depun ceva mai mult efort, dar ce conteaza? Nu duc lipsa de entuziasm, o sa iasa. Si iata ce rasplata am primit pentru entuziasmul meu, pentru munca de cativa ani, pentru seri, weekenduri si sarbatori sacrificate. Ca mi-au luat din bani? Ca ma pun sa umblu pe la nu stiu cate ghisee? Nu, nu e asta pedeapsa pe care am primit-o. Pedeapsa adevarata si cea care conteaza este ca nu mai vad luminita, ca nu stiu cand si cum va fi mai bine, ca nu mai vad de ce m-as mai entuziasma, ca vad frustrare, dezamagire si disperare in jurul meu, ca am un nod de nervi in stomac care nu se mai dezleaga. Reusesc sa ma calmez si sa ma distantez si atunci pac!, mai vine un upercut.

Eu de fapt incepusem sa scriu despre poezie. Planuiam sa zic ca uite, pe mine nu m-a prea vrajit poezia niciodata, dar ca am totusi o poezie preferata, dintr-o carte preferata, si vreau s-o impartasesc cu voi.

Trepte

Cum tot ce-i tanar si-nflorit apune
Imbatranind, asisderea oricare
Virtute, varsta sau intelepciune
La vremea ei da-n floare, apoi piere.
Oricand rosteste viata vreo chemare,
Al nostru suflet, gata de-nnoire.
Cu eroism si fara de durere
Patrunde-n lumea cea necunoscuta.
In orice inceput e-o vraja peste fire
Ne apara si sa traim ne-ajuta.

Un spatiu sa schimbam cu celelalte
Si nici o vatra nu ne fie draga;
Al lumii duh in lanturi nu ne leaga,
Ci vrea din treapta-n treapta sa ne salte.
De-om poposi in vreun ungher al vietii,
Vom picoti sub coaja de rugina.
Si, cine stie, chiar si-a mortii coasa
Noi spatii largi in fata ne-o desface,
Chemarea vietii-n veci de veci nu tace…
Hai, inima, la drum si fii voioasa!

(Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse)

Si dupa ce scriam poezia asta vroiam sa spun: sa uitam putin de clipa asta, de ziua asta, de anul asta, de tot ce se intampla urat in jur acum. Sa nu uitam ca exista o imagine de ansamblu, mai mare decat noi, in care nervii de azi se pierd fara urma. O imagine a unui univers sau a unei vieti. Cum va place sa priviti. Si-mi imaginez ca sunt intr-o naveta spatiala, si rasuflu adanc, si ma departez usor de calculator, de cladire si de lume. Trebuie ca-n spatiu e liniste acum. Oceanele si continentele sunt acolo unde sunt in fiecare zi, stelele par nemiscate si nicio misca nu se frunza.

Nu merita Hesse pus laolalta cu nervii. Merita pus laolalta cu pacea, seninatatea, pentru ca, mai mult decat orice, mie mi-a inspirat desprinderea de cotidianul incrancenat, absurd, stupid, comun, repetitiv si naclait. Dar nu am putut scrie ceva mai optimist azi si pur si simplu nu sufar deznadejdea. Asa ca luati poezia ca un strop din optimismul in care cred in general. Si care a pierdut poate batalia azi, dar stiu ca e un adversar puternic.

Am fost recent la un concert foarte frumos. La U2. Bono a cerut la un moment dat sa se stinga toate luminile si sa apindem telefoanele si brichetele. Si, in cerul astfel creat, plin de stele de toate culorile, s-o cautam pe cea mai luminoasa.