Cu o durere de cap, sau de gat, cu ochii obositi de la caldura, cu o briza absolut timida formata intre geamurile deschise si cu un maldar imens de haine care s-a transformat in covor, a, si cu o masina de prosoape care asteapta puse la uscat, cu toate astea, care sunt doar unele dintre ele, ma asez pe fotoliu si ma odihnesc. Putin. Pentru ca pauzele lungi duc la incetarea activitatii. Aceasta se denumeste: cu-ra-te-ni-e. Pentru ca trebuie, pentru ca nu se mai poate asa, pentru ca dezordinea face parte din cercul vicios al lenii si e ca invatatul in sesiune. N-ai chef s-o faci, ai da orice sa scapi, dar nici nu poti face altceva stiind ca iti sta pe cap. Imi spune: ai lasat blogul in paragina, cate saptamani au trecut de la concert? Eu zic: Asa e, da, cam asa e. Nu stiu cate au trecut, cateva. Dar cine spune ca un blog e facut ca sa scrii pe el tot timpul? E o arhiva a momentelor cand ai avut chef sa spui ceva sau doar ai aberat pentru ca e tarlaua ta virtuala si muschii tai cerebrali combinati cu muschii mainilor au creat orice ti-a trecut prin cap. Si ai dat publish de dragul amorului artei. Acum, de exemplu, nu transmit nimic.  Acum scriu ca sa-mi prelungesc pagina, aaa, pauza. Nu stiu daca o sa dau copy, paste, tag, titlu, categorie, preview, editat, refresh preview, editat some more, refresh preview, hai odata!

As povesti parca una, alta, dar parca nu. De ce sa stie toata lumea? Stii? De asta am lasat blogul in paragina. Care nici macar nu e o chestie grava, ca pot oricand sa smulg buruienile si sa dau cu stropitoarea, sa matur praful. Apropo de praf, ca mi-am amintit, desfasuram o activitate si suna clopotelul.