Citind, invartindu-ma prin casa, zbierand texte fara sens, dormind – in sfarsit, cu pauza de la cofeina si de la alte lucruri daunatoare, ma uit pe geam la norii gri, la seara care se apropie desi e abia ora 15:35, si-mi pica ochii pe un comentariu de pe coperta cartii pe care o citesc zilele astea.

„O oda inchinata vietii. Singura care conteaza. Ce importanta are ca suferim, ca plangem, ca ne despartim sau ca iubim zadarnic, cata vreme ne traim viata si nu suntem atat de idioti incat sa-i intoarcem spatele?”

Intamplarea face sa ma gandesc la viata, asa, din punct de vedere metafizic, mai des zilele astea. Evident, nimic legat de viata nu are un sens, oricat te-ai gandi la asta, oricat ai analiza. Ironiile, coincidentele, surprizele, neasteptatul, neprogramatul te pandesc la orice colt. Orice credem ca stim sau stapanim ne poate dovedi naivitatea in orice moment. Constientizam asta mai mult sau mai putin, dar negam alunecusul pe care pasim zi de zi pentru ca avem nevoie de certitudini si constante sa supravietuim.

Heavy stuff. Stiti ce-am aflat zielele trecute? Ca pana la 40 de ani ai 20.

Se apropie ora. Trebuie sa plec in campul muncii. Sa alerg intre metrouri, sa ma bucur de un lucru simplu cum ar fi ca am prins 335-ul inainte sa se inchida usile si sa alea alea, in continuare. Asta asa, ca sa ma eschivez de la subiectul viata. De fapt, ca sa intru in subiectul viata, traita, nu gandita.