Ca de obicei. Nevoia sa scriu ma face sa deschid un document dar foaia goala ma sperie. Incep sa scriu ceva, doar pentru mine, dar parca suna ridicol, copilaresc, patetic. Sterg cele cateva randuri. Ma mai invart prin casa, mai pun o piesa, ma duc la fereastra si ma cocot pe fotoliu. Stau acolo pana se termina piesa. I-as da repeat, dar parca m-am plictisit. Mint, ii voi da repeat obsesiv vreo ora, ca de obicei. Incerc din nou sa scriu ceva, dar nu stiu despre ce. Incep randomly cu ceva. Ma uit in jur. Legitimatia de student, beculetele de la combina, o sticla goala de suc. Ce sa fac cu ele? Si pe masura ce randurile cresc in numar, tendinta de « backspace » e din ce in ce mai puternica. Nu am folosit o foaie goala, ci pagini pline de alte randuri care au supravietuit doar pentru ca sunt ascunse. Asa parca mai merge. O sa rad eu singura de mine la un moment dat, sau poate cu cineva la mine in mansarda, in miros de lemn si cu gust de ciocolata. Si poate si ea o sa-mi citeasca alte scrisori, taman, si ce-o sa ne mai distram. Si la ce poze o sa ne mai uitam? Si-o sa zicem ca noi nu vrem sa crestem, ca nu vrem sa mergem la munca in fiecare zi asa cum fac toti adultii plictisitori din jurul nostru. Si blocurile in care se aprind tot mai multe lumini, si biscuitii mancati pe ascuns. Ce mi-a venit oare? Stiu ce mi-a venit, de fapt, stii si tu. Te astept la mine, sa vorbim. Ca de obicei.
« Que hora son? » Mi-am mai facut o cafea si gustul de dimineata persista. Ma duc sa aprind lumanarea verde. Dupa doua rateuri voi pluti in miros de mar. S-a dus cheful, dar invitatia ramane.
« No todo lo que es oro brilla. […]Obladi, oblada. »
Same old solitude… aceeasi frustrare in fata paginii goale… simti ca vrei sa scrii ceva, dar parca mana nu te asculta… totusi, incerci infrigurat sa scrii in continuare… o pagina… doua… cateva… la un moment dat te opresti… recitesti… si rupi tot ce ai scris…
si nu mai ai puterea de o lua de la capat… si revii la aceeasi piesa pusa la nesfarsit… si visezi… si scrii in gandul tau… si devii fericit… pret de cateva secunda… apoi iti dai seama ca trebuie sa devii adult.. sa te duci la serviciu… sa mananci niste biscuiti pe ascuns… si sa ajungi la un moment dat acasa doar pentru a putea visa din nou… de a deveni iar copil…
same here!!!! same old fucking story… am devenit mult prea tristi pentru a ne bucura de lucruri marunte…
eu nu cred asa ceva…:D
noi inca ne bucuram de lucruri marunte!!!!!!!!!!!!! si suntem copii, nu e un vis!! si mancam biscuiti pe ascuns! noi nu ne dam seama ca trebuie sa devenim adulti pentru ca nu vrem… pentru ca e muult mai frumos asa 😀 si nu suntem mult prea scrisi…ce sa mai zic… nu sunt de acord cu commentul de mai sus 😀
voiam sa pun ca nu suntem mult prea tristi :))))
voiam sa spun!!! tastatura e de vine, sabina stie :)))) (4 commenturi dintr-o data, a innebunit lupul)
Se cheama „sindromul paginii albe” si de el suferea si Rebreanu.
Eu am senzatia inversa: ca sunt ingropat in treburi marunte si nesimnificative, iar lucrurile cu adevarat importante pentru mine le aman sau le las la urma. Sau poate vorbim de alte lucruri marunte… cele pe care le faci ca sa te simti tu bine, desi nu au nicio utilitate.
PS: Poza aia imi pare cunoscuta! And your blog post makes me wonder. 😉
clatite cu gem si cu zacusca in 4. si 2 ursuleti de plus care aproape nu mai apucau sa manance… pentru ca stapana uita de ei…
@ adina – lasa ca data viitoare le dam pizza :).
@ marius [primul comment] – imi place commentul tau si uneori poate ma regasesc in el. totusi, postul meu era despre altceva. despre o prietena si cateva amintiri care ne leaga pe noi (cum ar fi biscuitii din buzunarul hanoracului bleumarin pe care-i mancam pe ascuns pt ca aveam colegi fomisti :D)
@ marius [commentul al saselea – thanks to adina’s „fara numar” way of posting comments ;))] – nu era vb nici despre lucruri marunte. but it makes me wonder 🙂