Melodiile cu ingeri ma urmaresc. Si bratara cu rosu ma apara. Si mi-e cam dor de mare. Ea care ma asculta si-mi da valurile de care am nevoie. Odata chiar s-a uitat urat la mine, dar eu nu aveam nicio vina, pe cuvant! Totusi mi-am intors privirea, am tinut minte cantecul, si el a devenit „cantecul pe care m-am simtit singura”. Cu marea m-am impacat, m-am uitat la ea din mai multe colturi, si inaltimi. Oare mai tine ea minte noaptea aia cand imi desenase un drum de luna? Dar nu era orice drum, era mai degraba o autostrada de un gri difuz pe care mi-ar fi fost frica sa ma duc, oricum. Sau cand m-a invatat sa ma uit la nori, norisori, noruleti, noricei.

Intr-un fel e la fel ca toamna, marea. Da, chiar nu stiu cum de nu am inteles asta pana acum. E clar ca apa de la Costinesti si pamantul de sub frunzele cazute. Din parc. Sau din padure. Cand mergeam cu masina si am vazut ca toamna e cumva… portocalie. Si calda. In acest context punga si zacusca de peste sunt extrem de importante.

Suna telefonul. „Bate vantul si la tine?” Clar.