Cândva demult eu și Florence eram pe aceeași lungime de undă. Îmi citea gândurile și le transforma în muzică. Nu știu dacă mergea și ea în Vamă, dacă mânca humus pe pâine, dacă avea o bicicletă ruginită și șoareci în casă, dar mă înțelegea ca și cum era acolo. Ca și cum vedea soarele rar, printre crengi și acoperișuri de turtă dulce. Ca și cum voia să povestească ceva, dar nu avea cui. Să spere, dar nu avea voie.
Simțind această conexiune indubitabilă, i-am făcut o vizită la Berlin. Era frig, aveam părul încâlcit de la o bandană mov și o Berliner Kindl în mănușă. Ea a șoptit un salut și a tunat câteva piese care m-au umplut de endorfine, eu i-am făcut cu mâna, am sărit să mă vadă și i-am făcut și câteva poze, să le aibă mai târziu. Ne-am înțeles din priviri.
N-am fost singură la întâlnire. Au venit cu mine două florențe dragi, care bănuiesc că prinseseră și ele linia directă suflet-muzică. Ce să mai, Florence vorbea pe limba noastră, noi îngânam pe limba ei și ne simțeam împlinite, răzbunate, cântate. Hai să mai bem un Jäger. Ar merge și niște onion rings. Facem o poză?
Nu i-am mulțumit niciodată că mi-a făcut sentimentele pachet, le-a pus într-un album și mi le-a lăsat acolo, să mă uit la ele de câte ori vreau. Mi-a dăruit o mașină a timpului. Ea și Facebook, care azi mi-a amintit că au trecut opt ani. Așa că mi-am pus căștile și am dat play. Da, sunt tot acolo. Mă văd noaptea dansând pe nisip, pe scaun cu picioarele sub mine și inima vraiște, imaginându-mi apa care-mi trece peste cap, rescriind conversații, plecând, revenind.
You want a revelation and it’s a conversation I just can’t have tonight.
Pe fotoliu, într-un alt decembrie, cu o bere fără alcool, un album din care-mi zâmbesc trei florențe de la opt mii de ani lumină și Ceremonials pe repeat. 4 ever.
Foto: East Side Gallery, 2012