Știți momentele alea când ai un pic emoții? Când te lovește nițel anxietatea? Nici nu contează de ce. Se întâmplă, oameni suntem. Oameni moderni, duși la doctor, citiți pe internet, loviți de probleme precum „n-am ieșit bine în poză” sau „nu mi-au pus nuci în salată!”. Așa, și când mă lovește un moment dintr-ala, nu neapărat fără nuci în salată, ci unul cu emoții pentru că mă întâlnesc cu cineva nou, am un interviu sau o prezenare importantă, atunci îmi pun piesa asta de la Katy Perry. Și mă calmează. E ca un lapte cu miere când mă doare gâtul. Nu rezolvă nimic, dar am iluzia de bine.
E ciudat să mă calmeze o melodie care, în tonuri roz și poptimiste, vorbește despre cât de vai de capul ei e societatea. Piesa mi se pare din aceeași poveste cu Idiocracy, un film aparent ușurel și prostuț, dar cu un mesaj puternic. Cred că sentimentul de confort vine din acceptare. We’re all chained to the rhythm. Cumva, asta e. Așa că mai facem un pas spre ce făceam și ieri și ce-o să facem și mâine. Rutina, chiar și cea compusă din activități condamnabile, e plină de confort.
Cred că am rulat clipul în background de zeci de ori și abia azi am observat niște detalii. Că parcul de distracții se cheamă Oblivia, că vata de zahăr are formă de explozie nucleară, că trandafirii sunt făcuți din sârmă ghimpată, că timpul de așteptare la coadă e de 1984 de ore, că bărbatul primește mai multe like-uri și inimioare decât femeia și că negrul și asiatica cad din rotiță și doar caucazianul rezistă. Pe lângă altele. Zic am observat? Mint. Am citit într-un comentariu. Mi-a plăcut piesa, i-am înțeles mesajul, dar nu am unit punctele până nu mi-a arătat cineva cu pointerul pe tablă unde sunt.
Toată treaba asta îmi amintește de activismul de canapea și de detașarea pe care o simțim față de problemele societății. Avem scuza că avem și noi viața noastră și nu ne putem bate capul cu toate problemele tuturor sau cu problemele alea care sunt prea departe, prea abstracte sau prea repetitive să ne afecteze. Așa că le vedem, ne facem că ne pasă (și poate chiar ne pasă pentru câteva secunde), dăm un like sau un share și mergem mai departe. Atât s-a putut, dar e mai mult decât nimic. Este?
Bine, Sabina, și ce propui? Să ne punem toți cu fundul în Piață și să nu mai plecăm de acolo? Să nu mai folosim plastic niciodată? Să-i scriem personal lui Trump sau Dragnea să le zicem să nu mai fie proști? Să mergem în zone de conflict să ne legăm de tancuri și să țipăm „pace”? Să facem voluntariat, să donăm banii către cauze nobile, să construim spitalul și autostrada cu mâinile noastre?
Nu propun nimic. Îmi propun mie să fiu mai atentă. Am aflat cândva prin școala primară că, dacă nu ești atent, iei notă mică și te ceartă doamna învățătoare. Am testat medota atenției în repetate rânduri și funcționează. Observi detalii și ții minte chestii care te ajută să înțelegi, să le dai altora ce vor, să-ți faci ție viața mai ușoară.
M-am răzgândit. Propun atenție. Când observi lucrurile care se întâmplă în jurul tău, e mai greu să te trezești într-o zi ca luat din oală. Ca și cum nu erai acolo când situația a făcut bum. Bum cu formă de vată de zahăr.
Cineva m-a întrebat odată: „Nu obosești să fii atentă tot timpul? Nu crezi că ar trebui să iei și pauze?” Înțeleg unde bate întrebarea. Dar nu, nu obosesc. Oricum nu poți fi atent la tot. Uiți să fii atent. Vezi un clip de zeci de ori, ești un pic snob și zici că ai înțeles tu imediat despre ce e, că doar ești citit, educat și parfumat, și nu-l vezi de fapt. Să nu ne victimizăm acum că e greu să fii atent. La cât de bine am ieșit în zeci de mii de poze putem fi atenți fără probleme.
Așa pățești când vii la muncă joi dimineața și-ți pornește o piesă random în playlist. Te apuci să faci analiză pe clip, să exacerbezi, să tragi concluzii și să dai sfaturi. În loc să te bagi în rotiță și să alergi. Sau poate tocmai asta ai făcut. O mișcare superficială care îți dă un ușor sentiment de sens și te lasă să mai petreci o zi drăguță în Oblivia. Ceva pare greșit, dar nu e clar exact ce.