Sunt pe câmp în spatele casei bunicilor. A străbunicilor, mai exact, pe care îi știu doar dintr-o poză îngălbenită. Adun cartofi în poala rochiței. Fur cartofi, adică, dar nu știu asta până nu-și pune mamaia mâinile în cap. Vorbesc cu cineva imaginar. O fetiță brunetă, tunsă scurt. Îi povestesc vrute și nevrute. Când obosesc, mă opresc și mă uit spre pădure. Mi se pare că merg mult, mult și nu ajung niciodată la ea. Acolo trebuie să fie capătul lumii.

În fața casei e drumul spre Bâ’lad, unde-s mama și tata. Nu știu ce fac acolo, dar nu-mi place că-s așa de departe. Așa că atunci când prind un moment, o tai subtil pe uliță. O casă, două case, trei case. Hai, curaj, încă una. Asta e nouă, cred că am ajuns mai departe ca ieri. Până-și punea mamaia mâinile în cap și mă prindea din urmă.

Așa, între drumul spre mama și capătul lumii, e o viață de copil de trei ani. Și de 33.

Acum capătul lumii e unde apune soarele după blocuri. Și unde răsare din mare. În fiecare zi trec pe lângă aceleași case. Una, două, trei. E greu să știi dacă înaintezi când nu se schimbă peisajul.

Cred că am ajuns până la urmă în pădurea de la capătul lumii. Acolo am dat peste un hrib înalt cât mine. Două borcane de 800 a umplut mamaia cu el. Cel puțin așa umblă vorba.

Vara în curte erau vane mari cu apă pe care le transformam în piscine. Îl stropeam de zor pe tataia și eu mă distram copios, el nu prea. Aveam găini și gâște și le dădeam să mănânce un fel de mămăligă. Când nu mă vedea nimeni, fugeam la șosea și mă așezam turcește în mijlocul ei să văd cât am curaj să stau acolo. Un’, doi, trei.

Odată, când eram supărată, mamaia m-a dus la magazinul satului și mi-a cumpărat o batistă nou-nouță. Într-o noapte a fost cutremur și-a fugit cu mine în brațe afară. Într-o dimineață, în fiecare dimineață, ieșeam desculț pe pragul casei și-o strigam până în bucătăria de vară. Îmi spunea „Sabinica”, cu cea mai blândă voce pe care am auzit-o vreodată.

Capătul lumii plutește unde vrea el, prea departe. Are un scop bine infinit. Ne oprim, îl admirăm, ne scărpinăm în cap și revenim la cartofii, ulița și gâștele noastre.