Am fost pe un traseu croit parcă pentru un octombrie însorit: Valea lui Stan. Lejer, dar spectaculos, colorat, bine întreținut și cu urși doar pe afișe.

Din București până la intrarea pe traseu am făcut vreo 2h 30 (varianta Pitești-Curtea de Argeș). Cum începi să urci spre Barajul Vidraru, undeva pe stânga e o troiță, iar în jur mașini parcate. Dacă nu ești sigur, mirosul de WC te convinge că ai oprit unde trebuie. Căci se spune din bătrâni că fiecare început de călătorie se sărbătorește cu un mers la budă, în mijlocul drumului. Not.

Treci peste acest obstacol olfactiv și intri pe Valea lui Stan, un canion populat de un firicel de râu, pe alocuri băltit (asta fără ploi recente). Traseul e bine marcat. Urmează bulina roșie sau mergi, pur și simplu, pe cursul râului. Te ghidează și nenumăratele scări, lanțuri și cârlige care te ajută să înaintezi și să nu te uzi la picioare.

Am făcut un circuit, urmând să ne întoarcem la mașină pe la Vidraru. Ne-a luat 3-4 ore să facem traseul, cu multe pauze de poze.

Pe alocuri, scările/urcările sunt mai abrupte, dar nu e periculos. Cu atenție și echilibru, le treci fără multe emoții. Cei care au amenajat traseul, s-au asigurat că sunt suficiente mânere și puncte de sprijin să te descurci.

După câteva ore în canion, ieși într-o pădure minunată în soarele și culorile toamnei.

După un urcuș prin pădure de vreo 20 de minute, am dat de o poiană largă, însorită, unde se opriseră cam toți turiștii de pe traseu. Am stat și noi ca muștele la soare, că era prea frumos să nu, și apoi am luat-o la vale spre Vidraru. Iarăși pădure, drum forestier și coada lacului.

Ăla o fi Moldoveanu? Arată ca și cum ar fi. Fără semnal la telefon, fiecare cu geografia de care e în stare.

De acolo, am mai făcut vreo 2 km până la baraj și încă unul până unde lăsasem mașina, la intrarea pe traseu. Deși Ioana a punctat bine că nu ar fi stricat o căruță, n-a fost greu nici cu mersul pe jos.

Și, pentru că am fost harnici și pe la orele 15 eram gata, am zis să vedem și Transfăgărășanul și Lacul Bâlea.

La Bâlea n-am făcut poze că îmi era cam frig. Am mâncat șorici și bulz la folie de aluminiu și dă-i spre București, pe varianta Valea Prahovei. Patru ore. Cam mult, dar mă tot gândeam la culorile alea de pe Valea lui Stan.

Și la ploaia de frunze.