Părinții mei se mută din apartamentul cu trei camere de lângă Școala Generală nr. 8, unde n-am studiat. Am fost elevă la nr. 4, peste Bulevardul George Enescu, lângă Piața Mică. În apartamentul de la etajul patru am stat vreo 5-6 ani, din Generală până când am încărcat VW-ul ochi și-am plecat în București.

Camera mea de la patru m-a văzut în toată splendoarea adolescenței. Dansând pe manele, Santana și Deep Purple, plângând pe No Doubt și jucând Minesweeper la nesfârșit pe Forever Young. Lipind afișe cu Leonardo di Caprio și dându-le jos. Scriind frenetic în jurnale, între teme la fizică și engleză. Mergând cu cartea pe cap. Nemulțumită de coșuri, burtă sau coafura „permanent” care arăta ca o mătură.

Am fost la Suceava să fac ordine în lucruri înainte de mutare. În special în dulapul cu cheie unde mi-am stâns secretele – acum, amintirile. Pachețele, foi, bilete, poze. Și caiete și caiete și caiete. Mi-a plăcut întodeauna să scriu și să păstrez. Chiar dacă nu suna bine și n-avea vreo importanță. Și pe calculator am tone de foldere cu tone de notepad-uri cu câteva rânduri în ele. Mă laud că pot să arunc lucruri fără probleme. Nu pot spune același lucru despre cuvinte.

Se fac patru ani de când m-am întors în România, în garsoniera care pare a-mi fi cea mai longevivă casă de până acum. În primul an am răspuns întrebărilor, în al doilea m-am reașezat, în al treilea am pierdut numărătoarea. Mi se pare de bine când nu simți nevoia să numeri.

Casele se schimbă, caietele rămân. O casă de caiete o să-mi fac într-o zi. Sau, într-un scenariu în care nu sunt baba nebună cu caietele, îmi ajunge o cameră în care intră soarele, miroase a cafea și cuvintele continuă să se adune.