Ce nu ne-a zis nimeni a fost ca te simti la fel. Undeva, acolo, sub straturile de educatie, norme, amintiri si responsabilitati mai mult sau mai putin necesare, sub toate e acelasi pui de univers. O fiinta cu antenele ridicate, care incearca sa inteleaga ce i se intampla si care se lupta intr-una pentru adaptare. Un omulet condamnat de evolutie sa prioritizeze panica, pentru ca a lasa garda jos nu e chiar intelept. Un copil fricos si neajutorat, cu iluzia temporara a controlului. Care acum plange ca a cazut si s-a lovit si intr-o secunda uita nefericirea si continua sa alerge razand. Spre alti copii, spre capatul strazii unde nu are voie. Ce ne-a zis toata lumea a fost sa ne bucuram de azi, acum, aici. Dar nimeni nu intelege pana nu intelege. Nu-i asa? Asa ca, un pic juliti in genunchi, sa alergam pe strada din fata blocului bunicilor, spre aleea cu tei, nuci si biciclete. Ce nu ne-a zis nimeni pentru ca nu stie e ce e cu puiul asta. Daca e ceva sau altceva sau nimic sau toate la un loc. Suntem niste copii neintelegatori si neintelesi, norocosi sau nu sa stim de noi insine. Suficient de norocosi sa avem o memorie neastamparata si un creier egoist.