Imi amintesc verile asa cum nu imi amintesc toamnele. Fiecare poveste de iubire sau singuratate, de mare sau munte, de prietenie innodata sau abandonata. In fiecare an stiu ca se apropie, si totusi traiesc primavara intr-o ignoranta verde, de geci de blugi, planuri vagi si uitare. Uitarea iernii si a verilor trecute.

Inainte de prima mea vacanta de vara, mamaia mi-a spus ca ma asteapta 90 de zile libere. Parea o eternitate de julit genunchii, biciclit, jucat Urmarirea. A fost o eternitate, eternitate minus unu, eternitate minus doi.

Vara e o tornada. Periculoasa si fascinanta. Apare din seninul primaverii, iti darama casa sau te ameteste ca o balerina. Intre t0 si t1, orice e posibil. Chiar si calatoria in spatiu, cu naveta personala. Si-apoi, puf! Intr-o seara de 28 august, faci poza apusului si-ti dai seama ca a trecut, din nou. Ca a fost o eternitate minus treizeci. S-a dus si s-a asezat langa restul, incrustate una cate una intr-un jurnal de calatorie, intr-o pereche de sandale, intr-un rid fin. In poza mov din dreapta, facuta in Mauerpark, band o Berliner Kindl si mijindu-mi ochii spre orizont. Sa vaz viitorul.

Si viitorul statea pe un deal de data viitoare.